Panait Istrati și mîna lungă a K.G.B.-ului
Acum cîțiva ani a apărut o carte foarte amară, Panait Istrati – omul care nu aderă la nimic (Ed. Istros, Brăila, 1996), despre care am scris un amplu articol în Convorbiri literare. Cartea cuprindea ecourile presei sovietice despre sejurul scriitorului în U.R.S.S. Îmi exprimam atunci rezervele privitoare la optimismul lui Panait Istrati că G.P.U. i-ar fi permis să viziteze primul (cronologic vorbind) lagăr sovietic de concentrare de pe Insulele Solovki. Episodul, în Spovedania unui învins, este relatat destul de sumar. Ajuns în orășelul Kem, Istrati telefonează la Moscova pentru a i se aproba eliberarea permisului special de rigoare, dar este nevoit să plece din localitate înainte de a primi răspunsul, care fusese, firește, „afirmativ”. N-a mai vizitat, deci, Insulele Solovki, despre care peste un an avea să scrie „pozitiv” Maxim Gorki în atît de falsa sa carte Prin Țara Sovietelor.
Pentru mine, subiectul Panait Istrati – U.R.S.S. era epuizat, cînd, iată, un prieten mi-a dat să citesc cartea lui Vitali Șentalinski, Sclavii libertății în arhivele literare ale K.G.B.-ului, apărută în limba rusă în anul 1995, la Editura „Parus” din Moscova, după ce cunoscuse cîteva ediții în Occident. O lectură tîrzie, deci, dar care m-a făcut să revin asupra celor scrise mai demult. Presa sovietică, îndemnată de „organe”, l-a calomniat copios pe Istrati, după editarea, în 1929, a cărții Vers l’autre flamme (sub numele său, dar elaborată împreună cu scriitorii ruși dizidenți Victor Serge și Boris Suvarin). Neputînd să anticipeze o asemenea atitudine față de propria persoană, „omul care nu aderă la nimic” îi expediază două scrisori lui Gherson, secretarul G.P.U.-ului (instituție mai cunoscută la noi sub titulatura ulterioară de K.G.B.), cu speranța că, arătînd cu degetul cîteva dintre relele bolșevismului, va contribui la vindecarea acestuia. În naivitatea sa, încă nu bănuia că respectiva instituție avea o puternică rețea de informatori și că, oricum, părerile sale erau cunoscute la nivelul ierarhic superior.
Scotocind prin arhivele KG.B.-ului, Vitali Șentalinski dă peste o scrisoare-denunț foarte prețioasă pentru cei care se interesează de biografia lui Panait Istrati. Destinatarul scrisorii este Leopold Averbah, președintele Asociației Ruse a Scriitorilor Proletari, consultant literar și rudă cu Iagoda, comandantul G.P.U.-lui. Documentul este extras din dosarul scriitorului Sandomirski, condamnat și împușcat ulterior. Îl redăm în traducere, așa cum apare la p. 212 a cărții la care ne referim.
Biroul de relații internaționale
al literaturii revoluționare
2 ianuarie 1928
Dragă tovarășe Averbah, consider necesar să-ți aduc la cunoștință următorul fapt, relativ la care te rog să iei măsuri urgente.
Redacția „Mesagerului literaturii universale” a fost vizitată de Panait Istrati, care ne-a comunicat o discuție avută de el cu tov. Sandomirski. Sandomirski l-a sfătuit pe Istrati să nu scrie nimic nici despre bolșevici, nici despre Uniunea Sovietică. După părerea lui Sandomirski, dacă Istrati va scrie pe marginea acestor două teme lăudînd 99% și criticînd 1%, asta va fi suficient pentru a și-i face pe bolșevici dușmani de moarte. Și nu numai că va întîmpina lipsă de bunăvoință din partea Partidului Comunist Rus și a Partidului Comunist Francez, dar ar putea avea dificultăți la plecarea din U.R.S.S.
Despre această discuție, Istrati nu mi-a vorbit numai mie, ci și tovarășilor Dinamov, Anisimov, Kogan și, cred eu, și altora. Noi, cum am putut, am încercat să-l calmăm și să-l convingem că din partea lui Sandomirski n-a fost decît o glumă, dar puțin probabil să fi avut succes.
Te informez de asta, pentru că avem mari dificultăți în atragerea de partea noastră a scriitorilor simpatizanți și această sarcină nu poate reuși dacă vor continua fenomene precum discuția sus-amintită.
Cu salut comunist!
B. Illeș
Cu siguranță, „gluma” denunțată nu va fi fost singurul cap de acuzare în cazul lui Sandomirski. Dar este evident că, prin divulgarea ei, Istrati i-a atîrnat acestuia o piatră grea de gît. K.G.B.-ul nu glumea cu literatura și Panait Istrati a făcut astfel rău fără să vrea și fără să știe, dar oricum rău. În cartea lui Șentalinski, numele său mai apare la pp. 200-201, în legătură cu anchetarea prozatorului Boris Pilneak, prea puțin cunoscut, din păcate, la noi. Torturat, acesta recunoaște că el, împreună cu Victor Serge, i-a furnizat lui Istrati informațiile necesare pentru ca acesta să scrie despre așa-numita „afacere Rusakov”. La întrebarea insinuantă a anchetatorului, Pilneak răspunde înfrînt: „Da (…), sînt vinovat în fața poporului sovietic pentru faptul că, transmițîndu-i lui Panait Istrati informații trădătoare, am încercat să discreditez Uniunea Sovietică în ochii intelectualității Occidentului”.
Nici aici Panait Istrati nu va fi fost cauza unică a sentinței de condamnare la moarte prin împușcare. Și totuși…
Nu pot găsi o încheiere mai potrivită decît titlul articolului publicat cîndva în Convorbiri literare: „Dulce ca fierea, patria universală”. Or, lui Panaiat Istrati, „Țara Sovietelor” i s-a părut cîtva timp a fi „patria universală”.
Emil Iordache