Paul Miron sau despre exilul apropiat

Exilul in general si cel romanesc in speta sint inca privite ca ansambluri omogene, cu privire la care se poate generaliza. in valmasagul de formule existentiale banale sau inedite pe care le rodeste, nu pare a conta ca exilatul e roman, american, bulgar sau francez; ca apartine populatiei majoritare sau minoritare a statului din care pleaca sau in care ajunge; ca a descins in Germania, Danemarca, Italia, S.U.A. sau Australia; ca marea plecare s-a produs, daca e sa ne limitam la exilul romanesc din secolul XX, in anii treizeci, saptezeci, optzeci sau nouazeci; ca e vorba de un exil relativ, intrerupt prin reveniri in tara din care s-a plecat, sau de unul absolut in care acestea lipsesc.

Volumele lui Paul Miron ne permit sa descoperim un exil anume dintre cele multe posibile. il voi numi exilul apropiat, subintelegind, fireste, ca exista alaturi de el exiluri mijlocii si indepartate (ca orienturile), despre care vom vorbi poate cu alt prilej.

Exilul din care izvoraste scrisul lui Paul Miron este apropiat, intii de toate, prin distanta redusa care se interpune intre Romania ca punct de origine si Germania, Franta, Italia sau Grecia, in care ii traiesc de cele mai multe ori personajele. Din tarile adoptive, contactul cu tara natala se mentine viu cu relativa usurinta. Rudele, prietenii si cunoscutii veniti de acasa, departe de a fi o raritate, cum se intimpla in exilul indepartat, sint aci atit de numerosi incit ajung uneori sa puna la incercare capacitatile de absorbtie organizata ale exilatilor. Iata, bunaoara, discursul pe care s-a pregatit sa-l tina doamnei Sica personajul narator din schita "Oaspeti": "Doamna Sica Dumneavoastra sinteti o romanca adevarata, sinteti inima diasporei noastre, numai de la dumneavoastra mai pot implora o mina de ajutor. Sint la ananghie. Mi-a sosit astazi un grup de 34 de intelectuali. Nu-i pot duce la hotel, cum cer ei, fiindca nu sint locuri si n-am nici bani. Poate ii impartim, cite doi, cite trei, pe la prieteni. Dar nu-i asta problema principala. Vor sa vinda niste ?lucrusoare? aduse si ma intreaba de pret si de musterii. Ma ameninta ca mi le lasa mie sa le vind. Ce sa fac? Au icoane si cojoace, ciobani si tarancute de lemn, plosti sculptate, troite, ceramica, fete de masa, tuica si sute de oua incondeiate. Ce sa fac?" (Ochean, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996, p. 34-35).

La Freiburg, unde traieste naratorul, vizitele oficiale de inalt nivel se tin lant. Vizibili pentru germani, exilatii romani sint implicati in evenimente, atrasi cu regularitate spre ele de tara de adoptie. Ei vad cu ochii lor "forurile conducatoare", ii intilnesc degajat la cocteiluri pe sotii Ceausescu, Suzana Gidea, Jean Livescu, Niculescu-Mizil, Mihnea Gheorghiu, Virgil Candea etc., asa cum n-ar fi avut prilejul, sau indemnul, s-o faca daca ramineau in tara. Pe un anume plan, ei sint astfel mai aproape de Romania reala, mai informati cu privire la ea decit cei de acasa, ascultind deopotriva ce istorisesc cei apropiati si ce incearca sa sugereze invitatii oficiali, privind si comparind performantele festive in cerc inchis ale celor din urma ("Unde participam la un ospat, cu ministri si spaime" si "La Freiburg, in batatura, paste tot nomenclatura iar ciinii turbeaza", Maiputincaperfectul. Istorioarele lui Policarp Cutzara, Editura Junimea, 1998).

Pina si un fir de loboda neaosa ajunge sa descinda, misterios si intreprinzator, in gradina-dumbrava a sotilor Miron de la Freiburg, pricinuind povestitorului reintoarceri nostalgice in timp si digresiuni mitologico-semiotice febrile: "Cind am recunoscut-o toate gradinile copilariei s-au revarsat in mine. Am ingenuncheat si am pipait-o cu degete sfioase si i-am vorbit: ?Fir de loboda, loboda sloboda, cum de ai ajuns aici? Te-a adus vintul din indepartatul rasarit sau un nor de ploaie sau ai calatorit in pintecele unui peste care a urcat in susul Dunarii? Nu cumva ti-ai lipit saminta de copita unui cal ca in legenda Sf. Sisoie?? Dar loboda tacea, leganindu-si trupul mladios ca un sarpe si mi se parea ca se inrosise mai tare. De pe inaltimile muntilor Padurea Neagra cobora o adiere rece. S-au strins vecinii […]. M-am simtit dator sa le explic ca planta aceasta, la noi, e simbolul liberei opinii, al slobozeniei de a cuvinta; hatisul ei e locul preferat de preumblare al principilor si al regilor" ("Atriplex", Ochean, p. 137).

in casele colegilor de breasla romanisti de prin partea locului, exilatii au nu odata prilejul de a revedea obiecte ale vietii dintii, pe care acestia le-au cumparat in Romania: "Casa lui era mobilata ca o consignatie. Gaseai aici: sfesnice, covoare, opincute, costume nationale, oua de Pasti, oale, icoane pe sticla si lemn, chiar un rind de usi de altar afumate" ("Un amator de arta". Ochean, p. 73). Iar la Strasbourg, naratorul descopera un cartier blagoslovit, care-i aminteste strada Sfintului Ilie de la Falticeni, si cumpara, de la un negustor originar din Iasi, un castravete murat pe care acesta i-l inveleste intr-o fila a "Convorbirilor literare" din l867.

Irigat sanatos de vesti, chipuri, plante, obiecte si gusturi de acasa, exilul apropiat stimuleaza revenirile periodice in spatiul numai oficial si pe hirtie parasit. El este astfel un exil relativ, poros, organic, in care prezentul si trecutul, Romania si miezul Europei comunica mai aproape de firesc decit in cazul exilului mijlociu sau indepartat. insotit de luminoasa E., naratorul se intoarce neabatut in Romania, participa la sau organizeaza robaci alaturi de localnici colocvii internationale pline de fantezie, revede muntii si manastirile Moldovei, Maramuresul sau marea la Neptun, asista la lansari de carte, ia contact cu editori si intilneste somitati sau oameni de rind, cu o egala, moldoveneste pinditoare, placere a vorbei.

Dupa 1989, sotii Miron isi vor construi o casa la malul marii, negociind cu mesterul, urmarind sfios progresele capricioase ale lucratorilor, ascultind impaciuit povetele de propasire ale localnicilor, cu sentimentul unei misiuni a inseninarii si un realism al indirjirii strunite care, din nou, imi apare specific exilului apropiat. Odata inaltata, casa capata o semnificatie a ei, pe care si-o apara si cu care cei doi ctitori sint in dialog adinc. Ea probeaza ca frumusetea, linistea si fericirea pot fi atinse, ca reintoarcerile armonioase la matca sint posibile, ca viata poate ajunge sa curga la fel pe spatii europene care cuprind deopotriva Romania, Germania sau coasta spaniola, de la Vama Veche la Algarve. Ca exilul apropiat e capabil sa-si rezolve raznirile, sa-si reumple golurile si aboleasca hiaturile. Ca de fapt, exilul apropiat si tara tind sa devina una: "Dar casa se impotriveste, tace; casa iubeste tacerea. Stie ca s-a nascut dintr-un vis. Cite procente dintre cei plecati ar fi trebuit sa-si faca o casa in vechea lor tara, ca astfel peisajul sa se schimbe? / Am mai stat de vorba cu unii si cu altii. Formula comuna, care uneste tara cu exilul, este: ?Nu ne lasa, domnule, nu ne lasa!? De la Burebista pina in ziua de azi, nu ne lasa. Cine? / Casa cu olane sta. Soarele i se urca in zori pe cerdac. ?Buna dimineata soare, bine ai venit! Sintem tare bucurosi de oaspeti?." ("Un om vrea sa faca o casa", Ochean, p. 144).

Animat de un du-te vino constant intre tara de origine si tara de adoptie, exilul apropiat alatura si cumpaneste amintirile de acasa cu cele din straini. Departe de a fi segregate dupa locul sau momentul in care s-au petrecut, intimplarile asculta de aceleasi legi si sint privite de ochi care nu s-au schimbat de-a lungul anilor. Viata curgea molcom la Falticeni, Iasi sau Tirgu-Neamt si se desfasoara domol, punctata de intilniri prietenesti, si la Freiburg, Paris, Roma sau Athos. Frizeria lui Ghidale isi are replica pariziana. "Capitanul Racoare" din Falticeni si "Domnul Grozavescu" de la Paris inventa ritualuri al caror exotism depasit ii uluieste deopotriva pe cei care asista la ele. Primul a adus in urbea moldava, in plina ulita Ion Creanga, un harap cu fes rosu, halat alb si papuci ghivizii si doua "maimute gratioase" si le-a impus vecinilor un ceremonial desprins parca din O mie si una de nopti: "Cind capitanul se intorcea seara de la regiment, se stringeau copiii din vecini sa asiste la ceremonia intrarii in casa. De la portita, tuna cu voce aspra: ?Ibrahim!? Harapul iesea de dupa usa si se ploconea pina la pamint suspinind: ?Omoara-ma stapine!? Se culca apoi si statea nemiscat pe burta pina ce Racoare ii atingea delicat ceafa cu virful cizmei lustruite si poruncea: ?Scoala, robule, ca ne-apuca noaptea!? Dar Ibrahim nu se clintea; astepta pina ce maimutele veneau sa se inchine si ele, una de-a dreapta, cealalta de-a stinga, performanta pentru care primeau acadele, graunte sau alune. Robul se ridica repede, alerga in casa si revenea – un servet pe umar – cu un ibric in care turna citeva picaturi in miinile stapinului ca sa se spele" (Ochean, p. 124). Al doilea, traitor la Paris, casatorit cu o frantuzoaica resemnata, tata de copii francofoni, transforma cu strasnicie mesele de seara in comemorari fortate – ale bataliei de la Podu-inalt de fiece 12 ianuarie, ale abdicarii lui Cuza-Voda pe 11 februarie, ale mortii lui Iuliu Caesar la 15 martie ale fiecarui an s.a.m.d. – , oficiate in dulce neinteleasa limba romaneasca.

Exilul european prezentat de Paul Miron mai poate fi numit apropiat si pentru ca, in cadrul lui, exilatii din Germania, Franta, Grecia, Italia, Belgia se intilnesc cu regularitate, se simt apartinind unui tot si se limiteaza, de voie de nevoie, la partea de Europa in care Romania se vede, se aude, se simte si in care culturile gazda le sint usor de inteles, intrate in minti prin lecturi incepute acasa, in copilarie si ani tineri. Iesire din spatiul ocrotit, drumul in America marcheaza pentru fantezistul nostru compatriot Bobby "prabusirea din lac in put" ("Proiect de academie", Ochean, p. 71). Iar intilnirea naiv propagandistica a naratorului cu scolarii africani in trecere prin R.F.G. la Biblioteca Romana din vila printului Nicolaie, de pe colina Sfintei Fecioare de la Loreto, se soldeaza cu un fiasco desavirsit. Sintem inca departe de invalmaseala postmoderna, fara complexe, a culturilor si atitudinilor. Ziduri nevazute separa spatiul relevant al exilului apropiat de cel american sau australian bunaoara al exilului indepartat si permit adincirea moldoveneasca a relatiilor, bune sau rele, pendularea intre Freiburg, Paris, Roma, spre a mai povesti si afla lucruri vechi si noi, triste sau imbucuratoare, despre Romania in general sau despre Falticeni in particular.