”Mitingul de doliu a avut loc în Bucureşti, luni 9 martie 1953. A fost, pentru cei care au participat la el, una din cele mai ciudate şi impresionante experienţe. Toate ţările din sistem au coordonat participarea lor la funeralii cu ora Moscovei. Simultaneitatea realizată, într-o vreme când nu exista procedeul unificator al televiziunii, era ceva cu totul nou. La noi, centrul ceremoniei a fost în piaţa Stalin, unde se aflau cele două tribune oficiale, una pentru demnitarii români, alta pentru ambasadori, iar coroanele şi florile se adunau pe un postament central. Dar şi Piaţa Victoriei, şi cea a Dorobanţilor erau, cum spune Scânteia, o mare de oameni.(...)

Eu eram fascinată în primul rând de întinderea geografică (p.417) asupra căreia purta acea manifestaţie. niciodată, în istorie, nu avusese loc ceva comparabil. Când încercam să-mi reprezint dimensiunea ei exactă în spaţiu şi unificarea ei în timp, mi se oprea mintea. (...)Tăcerea extremă care domnea în piaţă, în ciuda atâtor zeci de mii de prezenţe umane,răspundea unui cer cenuşiu, aproape compact. Nu ne uitam unii la alţii, ştiind că arătam la fel: cenuşii, săraci, docili. Unii, fără îndoială, plângeau: misterul morţii era mai prezent ca niciodată şi ne aştepta pe toţi, pe cei mai umili ca şi, iată, pe cei mai puternici. Difuzoarele transmiteau muzică funebră; drapele şi câteva rare portrete cu însemne de doliu punctau prezenţa tăcută a uriaşei mase de oameni. La un moment dat a început o transmisie în limba rusă - vorbea tovarăşul Malencov -, apoi i-au urmat, pe româneşte, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan,acad. Traian Săvulescu şi ale diferitor stahanovişti. Partea asta a ”slujbei” semăna cu manifestaţiile obişnuite şi ne-am fi desconcentrat, dacă nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora 12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cutremurând văzduhul, urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise aşa ceva?

Semăna cu (p.418) războiul, dar nu era decât un ritual nemaicunoscut: oricum , era vorba de moarte şi numai de ea.Cât timp au urlat sirenele (câteva minute foarte lungi), circulaţi vehiculelor s-a oprit, conform instrucţiunilor, în toate oraşele ţării, şoferii şi vatmanii au coborât, descoperindu-se. Chiar şi trenurile au stat în drum. Difuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS şi în final, Internaţionala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa şi semnificativa ei putere. Şi în sfârşit, în tăcere, lumea s-a risipit”(p.419)