Povestea lui Gyusi si a radioului

      Era una din noptile acelea cam intunecoase si nu prea calduroase ale primaverii lui 1944, cind luna lumina doar dincolo de nori, asa ca nu era tocmai intuneric. Ma plimbam cu hainuta pe mine, cu un cosulet in mina, iar in mina cealalta aveam un bat, de fapt o nuia mai groasa si lunga, pe sub geamul lui Aladar baci ("nenea" pe ungureste). Venisem cu tata, desigur nu era prima data, si trebuia sa pazesc geamul camerei.

       Aladar baci era un foarte bun prieten al tatii, era maistru mecanic in fabrica si se ocupa mult de sectia de mobila, care apartinea de tata. Si cum noi nu mai aveam radio pentruca ne fusese luat de legionari, tata venea la el sa asculte radioul in fiecare seara, dupa 11:30. Era emisiunea postului Londra in limba maghiara, de unde afla stirile care-l interesau si pe care le povestea  a doua zi cunostintelor.

        Misiunea mea era foarte importanta, cel putin asa credeam eu si eram convins ca fara plimbarea mea pe sub geramul acela, cele 20 de minute, radioul nici nu va transmite nimic. Consemnul meu era ca daca se apropie cineva de geam, sa bat de doua ori cu nuiaua, iar dupa ce se indeparteaza, de trei ori. In fiecare seara asteptam incordat, doar, doar, o veni cineva sa-mi pot indeplini misiunea, dar adevarul e ca rare au fost ocaziile si, atunci, cind in sfirsit se apropia cineva imi batea inima de emotie, dar simteam ca totul depinde de mine – cum voi bate in geam.

         Radioul nostru ne fusese luat de mult, inca in 1941, dupa prima perchezitie a legionarilor, impreuna cu pusca de vinatoare a tatii, cu pianul mamei, la care imi placea si mie foarte mult sa clampan – si invatasem chiar o bucatica de melodie desigur dupa auz – si impreuna cu haina de blana a mamii precum si o cantitate importanta de lengerie de pat din trusourile primite de mama de la bunica atunci cind s-a casatorit, asa cum era obiceiul, precum si multe borcane cu muraturi si dulceata de care sincer mie mi-a parut foarte rau. Cind au venit sa le ia, mama mi-a facut semn sa nu zic nici un cuvint, avea deja experienta de cind fusese arestat tata, asa ca am tacut chitic, uitindu-ma dupa tot ce luau si vazand cum plingea mama, cel mai mult dupa pian. De atunci nu s-a mai asezat la pian. Dupa multi ani, dupa razboi, eram deja la Bucuresti si sora mea avea deja citiva anisori. Mama a vrut ca ea sa invete pianul, asa ca parintii s-au hotarit sa cumpere o pianina. Ciand au adus-o si au pus-o la locul potrivit, mama s-a apropiat, a ridicat  capacul, s-a uitat, l-a inchis la loc si a mangaiat pianina. Atunci i-am vazut ochii plini de lacrimi.

       Trebuie sa marturisesc adevarul ca cel mai, cel mai rau mi-a parut cind, a doua zi, au venit si mi-au luat ciinele, pe Axi, un Saint Bernard mare, frumos pe care-l iubeam nespus si care era tovarasul meu de joaca de la virsta de trei ani. Axi ma astepta la intrarea din spate, pe la bucatarie, trebuia sa-l incalec bine si se scutura pina il apucam bine de coama si atunci incepea cursa prin curte. Apoi mergem in curtea din spate, unde era cusca lui si ii dadeam de mincare. Daca cumva eu nu veneam dimineata, si venea bucatareasa sau mama sa-i dea de mincare, se uita, nu minca si venea sub geamul camerei mele si incepea sa latre si sa geama pina apaream eu. Si acum, la virsta mea nu tocmai tinara, de cite ori vorbesc despre el sau arat cuiva fotografia lui, imi amintesc cu mult dor de el. Mi l-au luat si l-au dus in padure, la Cunt, asa se numea padurea fabricii – si trebuia de urcat vreo doua ore cu trenuletul – ca sa aflu peste un an ca a fost otravit sau pur si simplu omorit. Stiu ca am plins foarte mult dupa Axi.

       Mersul la nenea Aladar devenise un obicei de fiecare zi aproape. Era si foarte comod caci statea doar dincolo de drum, pe rindul celalalt de case la vreo douazeci de metri. La intrarea in Balta Sarata – colonia fabricii de mobila "Mundus" unde lucra tata – era o ulita mai "lunga" (in viziunea mea de copil) si de fiecare parte a ulitei cite un rind de case , bineinteles fara etaj, unde stateau functionarii si mesterii si era si "popota", cantina lor. Desigur, fiecare casa avea  o gradinita mica in fata si apoi o curte si o gradina mai mare – unele – in spate. Cind ma plimbam sub geam, daca venea cineva si intreba ce fac eu la ora asta tarzie acolo, trebuia sa spun ca il astept pe tata care s-a dus sa ia niste piramidon (pastile anti-durere de cap)

.

       Cel care a reusit , incetul cu incetul, sa-mi ia preocuparea de la Axi, a fost tot prietenul meu bun Gyusi Maltzanek. El era de fapt singurul copil din Balta Sarata care se mai juca cu mine.

        In noaptea rebeliunii, aveam temperatura, dar auzisem de cu seara precedenta ca maine or sa vina cei cu "camasile verzi" si sa ne duca. In toata colonia erau in total cinci functionari evrei. In noaptea aceea legionarii au aprins un rug mare la "strec", linia de decovil care ducea sus la Cunt si au anuntat ca vin sa ne ia pe toate cele cinci familii. Directia fabricii a incercat sa stea de vorba cu ei, inca  de cu seara, sa nu faca asa ceva, caci toti cei cinci evrei erau specialisti si erau forte necesari fabricii. Pe strada era o galagie cumplita, multi vecini, romani, unguri, svabi, au venit la fiecare din casele noastre sa ne apere. Parintii lui Gyusi – tatal lui era si el bun prieten cu tata – si inca vreo doi vecini au venit cu un cos mare de rufe, mi-au pus o sticluta de apa in miini si m-au bagat in cos acoperindu-ma cu multe rufe si spunindu-mi sa nu scot nici un sunet pina ajungem la adapostul parintilor lui Gyusi, care era la vreo o suta de metri de casa noastra, in gradina lor. Mama a plans foarte tare, dar tata i-a spus ca o sa fie bine si o sa ma vada maine. In adapost i-am gasit pa Gyusi si pe Zsuzsika, sora lui, care era de o virsta cu mine. Gyusi era mai mare cu doi ani. Au ramas cu mine pina dimineata. Cele cinci familii au scapat de rug, dupa ce legionarii au vazut cati venisera sa ne apere pe fiecare dintre noi.

          Anul urmator, n-am putut iesi de loc din casa sa ma joc. In fata casei erau citeva gramezi de pietre si in jurul lor copii din Balta care asteptau sa ma pietruiasca. Gyusi era singurul care venea la doua in trei zile pe la mine sa ne jucam, uneori impreuna cu sora lui.  Jocul nostru preferat era de-a doctorul si bolnavul. Cind venea si Zsuzsika, atunci eu eram doctorul, ea sora si fratele ei bolnavul.

           Tot in anul acela, citeodata mai mergeam si eu pe la familia Maltzanek. Venea Gyusi devreme, pe la intrarea de la bucatarie si ma lua repede cu el si stateam pina la prinz la ei. Asa a fost si la arestarea tatii. Ma jucam la ei acasa cind deodata a venit o vecina la Ilonka neni, mama prietenului meu, i-a soptit ceva si ea la rindul ei lui Gyusi  iar  acesta m-a luat frumos si mi-a zis ca trebuia sa mergem acasa la mine ca au venit de la politie la noi. Cind am ajuns acasa, era un politist in fata usii de la intrare.   Domnul capitan Traian de la politia din Caransebes, pe care il cunosteam, tocmai pleca si mi-a dat drumul inauntru. M-a apucat groaza. In camera din mijloc, care era dormitorul parintilor, cele doua paturi fiind puse de-a lungul unui perete si dulapurile pe cel de vis-a-vis, tata era tinut cu miinile in sus pe un perete, linga geam, iar la cel din fata ,era mama tot in picioare si in fata fiecaruia statea pe scaun cite un agent, sau politist, in civil cu un pistol indreptat spre fiecare. Eu am fost pus, tot in picioare, pe acelasi perete cu tata, dar in partea cealalta a geamului si si in fata mea s-a asezat un tip cu un pistol pe care mi-l tot invirtea in fata nasului. Alti doi cotrobaiau prin dulapul parintilor si aruncau afara toata lengeria, pe care mama avea agrija mereu s-o aseze frumos in ordine. Intre batistele si ciorapii mamii au fost gasite doua lucruri cumplite. Un smoc de par legat cu o funda albastra – era primul meu par pe care mi-l tunsesera si pe care mama il pastra ca amintire. Nici astazi nu stiu de ce, poate ca asa era obiceiul?! Si al doilea obiect, si mai cumplit, un pachet de scrisori de la bunici, in limba maghiara, caci de cind se inchisese granita, din ’39, mama pastra pur si simplu scrisorile de la bunici. Bine, bine, dar vezi doamne erau in limba maghiara; cine stie ce ascundeau. Unul dintre politisti, stia si ungureste si le-a citit imediat vazind ca nu e nimica interesant in ele, dar de ce le-au pastrat parintii. Probabil contin un cod secret.  Caci, intimplator, au gasit intr-unul din sertarele comodei un glont de vanatoare care ramasese de mult colo, de pe vremea cind tata mergea la vinatoare si cind a vinat si un urs, a carui piele era acolo in casa. La vinatoarea de ursi se foloseau acele gloasnte speciale si nu cartuse obisnuite. Vezi, doamne, ei au facut imediat legatura si cum tata era suspectat si ca avind legatura cu "Ajutorul Rosu" ( o organizatie simpatizanta de ajutorare a partidului comunist in ilegalitate) s-a gasit motivul sa fie arestat. L-au luart asa cum era, doar in jacheta si direct la politia din oras. Mama, desigur, s-a dus imediat la directie, au incercat sa explice, sa vorbeasca, s-a luat legatura si cu prefectura, dar degeaba. Cum fabrica era la vreo trei kilometri de Caransebes, singurul mijloc de transport fiind doar o birja care mergea si venea pina la Balta Sarata, i-au dat voie mamii sa se urce in birja cu mine in brate – nu intotdeauna li se permitea evreilor sa mearga cu birja – si am venit acasa unde a continuat sa plinga mult, iar eu am fugit la Gyusi sa le povestesc care-i situatia. A doua zi, dupa insistentele directiei si vazind ca nu este nimic in realitate, i-au dat drumul lui tata acasa.