Locuind intr-un oras cosmopolit, se vorbeau curent cinci limbi (Miroslava Lemni, n. 1930)

?Locuind intr-un oras cosmopolit, se vorbeau curent cinci limbi"

– Ma aflu in casa doamnei Miroslava Lemni, o doamna ucraineanca, cu care ne intalnim cu drag si ascultam povestile dansei. Pentru ca si povestitul e o arta, doamna Slavca, cum ii spunem noi, atunci cand ne povesteste, simtim ca suntem acolo, ca petrecem, si noi, ca suntem in toiul actiunii. De aceea, as dori ca astazi sa ne spuna cateva lucruri, intamplari din viata dansei, interesante, poate, pentru noi, poate pentru altii.

– Ma cheama Lemni Miroslava, Rusnac de acasa. Am fost patru copii la parinti, doua fete, doi baieti, care, impreuna, am trecut prin perioade foarte complicate, fiind nascuti in perioada antebelica. Si ei ii datoram faptul ca azi ne aflam in Bucuresti.

– La ce data v-ati nascut?

– M-am nascut in 1930, in 15 decembrie, la Cernauti, care, in vremea aceea era in Romania Mare, astazi in Ucraina. Sunt de religie ortodoxa si de etnie ucraineana.

– Ce pregatire scolara aveti?

– Am absolvit A.S.E.-ul in 1955, am lucrat in comert exterior, m-am pensionat mai devreme… Copilaria am petrecut-o, din cate imi amintesc, dinainte de cinci ani, dar la cinci ani imi amintesc ca eram luata de parinti la concerte si teatru. In acest fel mi-am dezvoltat nivelul cultural pe o anumita directie. La sapte ani am inceput sa cant la vioara, la zece ani la pian. Deci, s-a dus o viata culturala in casa, se canta foarte mult. Principalul nostru cantec il cantau toti, in cor. Se spunea de mine ca am o ureche muzicala absoluta, motiv pentru care si profesorul a facut afirmatia ca eu reuseam sa fac intr-o jumatate de an ce altii reuseau intr-un an.

Apoi a intervenit ocuparea Bucovinei, dupa care am intrerupt lectiile, fiind plecati in Germania, de unde urma sa revenim in Romania. Pentru ca bunicul plecase, cu patru zile inainte de a se ocupa Bucovina, la bai, iar tata, fiind mobilizat din `39, cu ocazia ocuparii Poloniei de catre germani – toti barbatii apti de serviciul militar au fost mobilizati, fiind foarte aproape de granita Cernautiul – in felul acesta s-a intamplat cu noi, in `40, cand s-a ocupat Bucovina, sa ramanem izolati. Tata a plecat, s-a retras cu regimentul in Regat, cum se spunea, bunicul a plecat, fara sa stie ce evenimente vor surveni, la bai, iar noi, cu mama, am ramas. Mama in oras si noi la tara, deja intrasem in vacanta.

– Ce s-a intamplat cu ceilalti frati?

– Ne-a dus cu o saptamana inainte la tara si, deodata, a venit mama, sa ne ia de acolo, cu spaima mare. Ne-am retras, n-a mai vrut nimeni sa mai plece, pentru ca stia ca drumul spre tara era exact pe acel drum unde urmau sa vina tancurile rusesti si le era frica sa nu-i impuste. Toata lumea se retragea in case si, cel pe care mama l-a angajat, a trebuit sa-l plateasca de trei ori mai mult, numai ca sa mearga cei sapte kilometri si sa ne aduca in oras. In clipa in care am ajuns acasa, s-au si ferecat portile, s-a pus steagul rosu, ca asa au fost dispozitiile si chiar dupa o jumatate de ora s-au auzit impuscaturi care anuntau sosirea armatei sovietice care era intampinata, ma rog, de nu stiu cine, pentru ca noi eram prea mici sa mergem, la fata locului, sa vedem.

– Dar ce s-a intamplat inainte de a merge la gradinita si de a se intampla aceste evenimente?

– Asa. Asta a fost evenimentul care ne-a surprins in jur de noua ani. La cinci ani, tata, fiind ucrainean, fiindca eram cea mai mare, m-a invatat alfabetul chirilic si m-a pus sa scriu din abecedarele respective. La sase ani m-a preluat bunicul si m-a invatat germana, invatand alfabetul gotic. Faceam lectii cu el zi de zi.

– Cum il chema pe bunic?

– Dionisie Ieremiiv, era profesor universitar la sectia de religie, administrata din Cernauti si, totodata, arhiereu sau episcop, cum se spune, pana in 1918. Dupa aceea a ramas numai profesor la facultate. Seara, cand se intorcea de la lectii, ma prelua pe mine, ca sa fac cu el.

– Avea elevi si studenti la scoala si avea si acasa?

– Da. Dar de gradinita. La sase ani m-a dat la gradinita germana, pentru ca era la cinci minute departare de noi si germana o stapaneam deja bine si in scris, si vorbita. Acolo mi-am completat cunostintele. Toate colegele mele au plecat tocmai la maicile polone, deci toate nemtoaicele invatau la maicile polone, pentru ca acolo se invata o germana perfecta si toti crestinii, indiferent ca erau ortodocsi sau catolici, aveau dreptul sa invete acolo. Sigur, era scoala particulara, afiliata, insa, la programul admis de minister, identic, numai ca era predat in polona, pentru polonezi si germana pentru ceilalti.

– Dar, la gradinita, colegele erau numai nemtoaice?

– Da.

– Erati singura ucraineanca?

– Da.

– Si v-au acceptat?

– Da. Ma strigau Slavca. Le placea grozav numele. Eu eram blonda si cu ochii albastri si ma considerau de-a lor.

– Dumneavoastra cum v-ati simtit cand vi s-a spus ca va duceti la gradinita germana?

– Foarte bine. Noi, locuind intr-un oras cosmopolit, se vorbeau curent cinci limbi si se auzeau pe strada. Urechea era obisnuita, nu era anormal. Toti stiau, fie ca erai roman, stiai germana, ucraineana sau polona. In functie de vecinii mai apropiati, copiii invatau de mici. Sau un ucrainean stia romana si germana si asa mai departe… Pe parcurs, germana a mai cazut, numai intelectualitatea mai vorbea si s-a trecut, mai mult, spre limba romana. Facandu-se armata, veneai cu un vocabular deja… Dar, in societate, fiecare nationalitate isi avea caminul sau cultural. Acolo se intalneau, se dadeau concursuri, de exemplu, se invitau reciproc fiecare pe nationalitatea lui, respectandu-se religia, obiceiurile lor. Nu exista sa se insulte sau sa existe batai intre ei. Cand erau sarbatori mari de tot, se purta dupa sistemul ?Haisbergului", cu tinuta, uniforma de student, cu cascheta si, daca erau anumite sarbatori, si fiecare facand parte dintr-o anumita etnie, isi punea un ecuson din steagul care-l reprezenta, intr-un colt. Si atunci stiai ca ala e evreu sau roman (cu tricolorul), ucrainenii cu albastru-galben, polonezii cu alb-rosu si asa mai departe. Deci, am invatat germana, o vorbeam de mica si am terminat clasa intai.

Dupa aceea a venit ocupatia, am ramas in Cernauti, dupa care am fost nevoiti sa plecam in Germania, ca sa ajungem la familii, pentru ca bunicul si tata se aflau in momentul respectiv in Regat, cum se spunea. Ca sa reintregim familia, singura posibilitate era sa intri in Germania, pentru ca, si asa, ne asteptau listele cu plecarea in ?excursie", in Siberia, fiind intelectuali.

Bunicul, cand a ajuns in Baile Herculane, cu cateva zile inainte de ocupatie, nestiind ca se va ocupa, a aflat ca trebuie sa se intoarca, pentru ca o avea pe mama cu patru copii mici. La granita nu i se dadea voie, pentru ca stia ca functia pe care o are este buna ca sa fie impuscat. Si, de la granita, vamesii spuneau si granicerii: ?Nu mergeti, ca la primul pas va trage un glonte in cap. Lasati, ca fiica dumneavoastra o sa se descurce cu cei patru copii." Si asa a si fost. El a fost oprit. Intamplarea a facut ca tata, venind cu regimentul, a venit la granita exact in punctul unde era si bunicul si, intreband cam care era situatia, ofiterul de servici a spus: ?Au venit toate regimentele retrase, n-au patit nimic, dar avem un domn in varsta, care s-a incapatanat sa treaca granita. Vrea neaparat sa se duca la fiica lui, cu cei patru copii mici." Si tata si-a dat seama ca se poate sa fie bunicul si zice: ?Pot sa vad pe domnul acela?" ?Chiar mi-ati face placere. Daca e cumva socrul, lamuriti-l sa nu insiste, ca noi l-am pus sa faca o cerere la Ministerul de Externe si ca o sa-i vina aprobarea, cand vine. Dar n-am dori…, ca e pacat de dansul." Si atunci tata l-a lamurit sa vina in Regat.

Mama a ramas sa se descurce singura. Intre timp, plecau toti nemtii, bucovinenii de nationalitate erau fosti cetateni austrieci, Austria apartinand acum de Germania, ei au preluat populatia fost de nationalitate austriaca de la ei. Fiecare, cum voia, putea sa se intoarca, dar prin ei se facea drumul in Romania. Asa au plecat mai multe transe, pana cand ne-a venit si noua randul, dar abia in `43. N-am stat decat un an de zile, dupa care, intre timp, a murit bunicul si, dupa cateva saptamani, a trebuit sa urmeze al doilea refugiu si acela a fost si definitv. Ne-am retras, crezand ca-i numai pentru doua, trei luni, pana trece frontul, dar frontul a mers in alta directie, iar noi am ramas definitiv aici. Intai la Campulung Muscel, la o prietena a mamei, dupa care, terminand liceul, am venit la facultate. Iar tata, intre timp, terminandu-se razboiul, a fost eliberat, lasat la vatra si a fost rugat sa faca serviciul aici, in Bucuresti. In felul acesta, pe masura ce terminam liceul, veneam si noi. Nu puteam sa parasim Campulungul, pentru ca avea si aer curat, acolo aveam prietene. Ne-am terminat liceul toti. Dupa care am terminat facultatea, am fost repartizati in Bucuresti si, in felul acesta, am ramas definitiv. Aici ne-am casatorit si asa mai departe.

– Ati incercat sa mai mergeti in Cernauti dupa aceea?

– Abia in `57 a dat drumul la primele rude directe: frati la frati puteau sa vina, parinti la copii sau copii la parinti si noi, neavand frati, abia dupa ce s-au mai atenuat restrictiile si au inceput sa vina si rudele de gradul doi, ne-a dat voie sa venim, dar pe baza de invitatie. Asta s-a intamplat in `67, `68, dupa douazeci si patru de ani prima data.

– Ati gasit casa unde ati locuit?

– Am gasit, dar totul era ocupat, vandut, nu mai era nimic… E foarte trist cand vezi ca dintr-o casa frumoasa a ajuns o darapanatura, casa fiind in centru, chiar si cea de la tara, tot asa si-au luat-o altii. Asa ca noi veneam la matusile, surorile tatalui, care au ramas acolo si asta a fost tot. Aici ne-am casatorit, toti fratii suntem, in afara de unul care a ramas la Campulung, toti suntem la Bucuresti.

– Ce puteti sa ne spuneti despre tatal dumneavoastra, care era ucrainean suta la suta, ca si dumneavoastra, de altfel, pentru ca s-a casatorit cu o ucraineanca? Ce a facut de-a lungul vietii, pentru ca am inteles ca a facut multe lucruri bune si foarte bune pentru ucraineni, cat si pentru ceilalti?

– Ca sa iau de la inceput, o sa va prezint si datele lui. El se chema Vasile Rusnac, facea parte dintr-o familie numeroasa, de doisprezece copii, dintre care patru baieti au murit pe parcurs, ramanand opt in familie, de care s-au ocupat parintii, pana au crescut mari. Doi dintre ei, tatal si fratele sau mai mare, au fost selectionati de catre invatatorul satului, rugandu-l pe bunic sa-i lase sa studieze mai departe, astfel incat ei au fost trimisi sa studieze la unul din gimnaziile noi intemeiate, din localitatea Visnita.

– Cum se numea satul unde s-au nascut?

– Nepolog, iar oraselul respectiv era un oras de munte, care avea multa populatie ucraineana si alte nationalitati. Dar austriecii au creat un gimnaziu special pentru ucraineni. Acolo a invatat tata si, fiind printre baietii eminenti, el si fratele lui, chiar profesorii i-au recomandat sa-i mediteze pe elevii mai slabuti. Cu acest prilej el si-a insusit materia respectiva cu mult mai bine decat ceilalti, astfel ramaneau intotdeauna pe primele locuri. Cand au terminat gimnaziul, au trecut la liceu, dar a izbucnit si razboiul si, la un moment dat, au fost luati voluntari pe frontul din Italia, unde nemtii, impreuna cu austriecii, au luptat si au supravietuit in ultimele clipe ale razboiului. A fost pe unul dintre fronturile de atunci considerate cele mai grele. Foarte putini au scapat, printre care au avut noroc si tata, si fratele lui. Mai putin fratele lui, care a fost ingropat de un obuz in transee si descoperit dupa cateva zile, dupa niste ploi, ramanand bolnav de plamani si trimis apoi de austrieci la Tirol, la unul dintre sanatorii, sa se vindece. Asta a fost si motivul pentru care el nu si-a mai terminat studiile, timp in care, insa, tata a terminat Dreptul. Dupa o perioada de practica si-a intemeiat un birou propriu de avocatura, unde a lucrat pana in 1939, cand a izbucnit razboiul cu Polonia, adica nemtii au ocupat Polonia. Din satul lui natal si din Cernauti, care se afla la 30 de kilometri de granita, au fost mobilizati toti barbatii apti pentru stagiul militar. De acolo l-au surprins si evenimentele din `40. Armata a trebuit sa se retraga, dupa tratatul Ribentropp-Molotov, ramanand numai populatia care nu a reusit sa plece in timp. Atunci evenimentele se luau la cunostinta mai greu decat autoritatile si institutiile de stat, care au reusit sa fuga, iar restul, afland mai tarziu, n-au mai putut, au fost ocupati. Toata populatia ramasa voluntar sau involuntar a fost considerata de sovietici ca au ramas de buna voie si, ca atare, au fost considerati cetateni ai lor. Imediat dupa primele luni, au inceput trierile populatiei si trimisi, majoritatea, in Siberia. Ne venea si noua randul. Atunci, mama a gasit de cuvinta sa plecam cu toata populatia germana, care avea dreptul, conform Tratatului, sa plece in Germania si, in felul acesta, ne-a salvat, urmand ca, prin Germania, sa venim inapoi in Romania.

Din pacate, dat fiindca noi eram acolo cinci persoane, mama si cei patru copii, iar tata si bunicul erau in Regat, nemtii spuneau ca de ce sa venim noi acasa, mai bine sa vina ei acolo. Toate comisiile prin care treceam, ne opreau ca sa se lamureasca situatia. Daca tata este jurist, atunci este mai indicat sa discute cu autoritatile lor. Bunicul, din capul locului nu voia, fiind mai in varsta, avea peste saptezeci si cinci de ani, voia sa moara acasa. Spunea: ?Pe mine nu ma intereseaza Germania." Tata a spus: ?Eu m-as duce, sa-mi recuperez familia, dar, totusi, sunt dispus sa discut cu autoritatile." Cand si-a facut pasaportul si era gata de plecare, a izbucnit razboiul si a fost mobilizat si, bineinteles ca noua ne-au fost oprite pasapoartele in vederea venirii lui si n-am mai plecat cu primul transport de aproape trei mii de persoane care au parasit Germania spre Romania. Asta s-a intamplat in `41 si am stat doi ani pana ni s-a dat drumul. In `43 am revenit acasa, l-am gasit pe bunicul, imbatranit cu zece ani, in doi ani jumate, nestiind ca o sa ne mai vada. Dar toate astea s-au rasfrant asupra inimii lui si, dupa nici un an sau exact un an de la venirea noastra, pe 8 februarie am sosit si pe 7 februarie, inainte de a sarbatori un an de la revenirea noastra, el a murit.

Dupa alte cinci saptamani, a trebuit sa plecam pentru a doua oara din Germania si pentru totdeauna. Am ajuns la Campulung, de fapt, initial, la Schitu Golesti, sapte kilometri inainte de Campulung, pentru ca acolo mama avea o prietena dispusa sa ne primeasca, pentru cele cateva luni, cat se considera frontul in zona si, dupa aceea, sa ne intoarcem, dar soarta a fost alta si am ramas definitv. Fiind legati si de scoala, a trebuit sa ne mutam in oras si acolo am terminat si liceul, dupa care am venit la Bucuresti, la studii si familia a mai stat o perioada despartita, mama a mai ramas cu fratii, pana au terminat scoala. Dupa aceea urma sa vina, dar, saraca, a murit si ea. N-a mai avut acest noroc sa ne vada pe toti in randul oamenilor, casatoriti. Baietii erau studenti, noi abia am terminat. Cam asta a fost soarta noastra, a familiei noastre.

Revenind la tata, el, dupa terminarea razboiului si-a terminat studiile si, totodata, a inceput o serie de activitati obstesti, de ajutorare a taranimii, din punct de vedere cultural, economic, infiintand banci, pentru ca, dupa razboi, situatia era foarte grea. Astfel, terminand facultatea, el s-a inscris intr-o organizatie studenteasca denumita ?Suiuz". Pe langa ea s-a mai creat o biblioteca populara ucraineana, unde el a fost ales secretar si, din 1922, pana in 1937, a fost presedintele acestei asociatii. Dupa desfiintarea ?Suiuzului", toata asociatia a trecut sub denumirea de ?Sici", unde au intrat toti membrii din ?Suiuz". Dupa scurt timp, si aceasta asociatie a fost desfiintata si toti membrii, mai ales studentii ucraineni, au intrat intr-o asociatie nou creata, ?Ciorno More", Marea Neagra, care era considerata, deocamdata, un fel de corporatie, dupa stilul german, stilul buschenschaft-ului. Erau organizatii de studenti germani si continuau traditia activitatilor anterioare. Si biblioteca ucraineana, si ?Sici", erau strans legate, dar, fiind desfiintate, a trebuit sa-si gaseasca o alta formula de supravietuire. Din mica biblioteca infiintata care avea, in 1922, doar cateva sute de carti, in mare parte avand caracter popular, biblioteca s-a transformat, pana in 1938, intr-o biblioteca serioasa pentru conditiile de atunci, o institutie, s-ar putea spune, avand in fondul sau peste zece mii de carti de diverse profiluri, printre care multe carti stiintifice, editate in diverse limbi straine.

– In limba ucraineana?

– Avea in limba ucraineana, dar si in alte limbi pentru ca Bucovina, se stia, si Cernautiul era un oras cosmopolit, avea pentru oricare alt membru al unei nationalitati doritor sa apeleze la cartile bibliotecii si isi alegea in limba respectiva.

– Deci era universala?

– Da. Era universala. Asta a avut grija tata sa contribuie la dezvoltarea bibliotecii. Sigur ca nu a fost decat aceasta, a avut multe participari la editarea ziarelor ucrainene, a fost membru a multor societati culturale din Cernauti, cum ar fi: ?Cantec si muze", ?Cobzarul bucovinean", ?Biblioteca oraseneasca" si ?Casa populara" – asta era un fel de camin cultural ucrainean. A luat parte activa in viata politica a Bucovinei, pentru care a fost arestat chiar de cateva ori de catre autoritatile respective. Lua parte si in organizarea teatrului ucrainean din Cernauti impreuna cu alti membri importanti. Bineinteles, in acelasi timp si-a deschis si biroul sau de avocatura propriu, unde a activat si acolo, ca avocat, deci mergea in paralel cu munci obstesti si cu activitatea de baza. Venea noaptea acasa, pe la patru, dormea pana la sase si pe urma pleca la birou…

– E adevarat ca in fiecare casa de ucrainean exista un tablou al lui Sevcenko?

– Da, e adevarat. Ucrainenii aveau un cult deosebit pentru Taras Sevcenko si, intotdeauna, fiecare casa avea un tablou si deasupra un servet ?rusnecioc" si dupa asta recunosteai, imediat, ca e o casa de ucrainean…

– Legat de religie, cum a fost cultivata, de cand erati mica, in familia dumneavoastra? Cum a fost privita?

– Bunicul, fiind profesor universitar, la Facultatea de Teologie si, totodata, episcop al Bucovinei in 1918, sigur ca, de mica, s-a ocupat de mine, si cu religia, explicandu-mi diverse aspecte din Biblie, pe care eu atunci le luam drept povesti. Abia la scoala am descoperit ca eu le stiu si ca ele faceau parte din religie. El le-a introdus, asa usor, ca un fel de basme, ca sa le insusesc mai usor. Dar la noi, in familie, a fost mai deosebita in ceea ce priveste religia, pentru ca tata, pana in 1921, cand a venit de pe front, la terminarea razboiului, vazand toata groaza razboiului, nu a vrut sa ne boteze. El a spus ca e ateu, nu mai crede in religie, atat doar sarbatorile, Pastele si Craciunul, astea erau pentru ele sfinte, ca datini mostenite de la parinti, unde se tineau cu strictete datinile ucrainene. In rest, biserica nu-l interesa. A venit, insa, momentul intrarii la scoala si, pe atunci, se cereau certificatele de botez. Daca as fi fost primita la scoala primara obisnuita, probabil ca nu era o problema ca nu aveam certificat. Dar eu stiam sa scriu si sa citesc in alfabetul chirilic, gotic si latin. Cand trebuia sa intru, in `57, la scoala, nefiind cu varsta implinita, nu m-au primit. Si mamei i s-a parut bizara situatia si m-a dat la maicile polone. Venise momentul inscrierii si s-a cerut certificatul de botez. Pe acesta nu-l aveam si a trebuit sa ne boteze pe toti patru. Un botez cu mare tam-tam si imediat dupa Boboteaza, cand incepea trimestrul al doilea, am intrat la maici. Botezul a fost pentru toti patru si bunicul era impacat sufleteste, va dati seama, fiind bunic cu cinuri bisericesti mari si avea nepoti nebotezati…

– Botezul cum s-a desfasurat?

– Bineinteles, fiind mai marisori, fratele cel mai mic avea un an si eu eram de sapte ani impliniti, s-a hotarat sa se cumpere un lighean mare, alb, in care veneam pe rand, fiecare si ni se turna apa sfintita in cap. Exact ca la Isus Hristos, de Boboteaza, in picioare. Apoi a urmat petrecerea la care noi, copiii, am stat foarte putin, fiecare la nasul sau… Noi aveam mai multi nasi. Toti au fost juristi. Toti aveam cate doi, trei nasi…

– Am inteles ca nasul dumneavoastra de botez a fost si nasul de cununie?

– Da, a fost si nasul de cununie, domnul Iacubovici.