Prezența românilor în Kazahstan – Istorie și destin
Potrivit datelor statistice, în Republica Kazahstan, țară fostă sovietică din Asia Centrală, unde conviețuiesc cca.120 de naționalități, la recensământul din anul 1999, în grupa etnică români/moldoveni s-au înregistrat 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 – ?moldoveni?. Majoritatea acestora provin din regiunile istorice românești Basarabia, Bucovina de Nord, Sudul Basarabiei și astăzi trăiesc dispersat în regiunile din nordul Kazahstanului, ceea ce face să fie treptat asimilați de populația locală.
Dacă istoria altor popoare care au ajuns să trăiască în Kazahstan este oarecum cunoscută, despre românii basarabeni, bucovineni și transnistreni nu se cunoaște aproape nimic la nivelul societății kazahstaneze de astăzi. În această țară încă circulă teoria învechită tipic sovietică, potrivit căreia românii și ?moldovenii? sunt două popoare distincte. Acest lucru se datorează în opinia noastră politicii staliniste, de deznaționalizare și mascare a unor adevăruri istorice, promovată cu decenii în urmă în spațiul URSS. O altă teorie care a circulat în perioada sovietică și care se moștenește și astăzi în tot spațiul fostei Uniuni, inclusiv în Kazahstan, este aceea că ?moldovenii? sunt ?țigani?. După lungi căutări am aflat că acest neadevăr, această ?confuzie?, s-a răspândit prin poemul lui Pușkin ?Țiganii?, care a devenit foarte cunoscut în literatura rusă, respectiv sovietică, fiind și subiect de examene în școli.
NOTĂ: Aflat în exil în Basarabia,în iulie – august 1821 poetul rus a vizitat localitatea Dolna. Fascinat de o șatră de țigani dintr-un sat din apropiere, satul Iurceni, Pușkin le dedică poemul ?Țiganii?, (publicat în 1824), ?o poveste cu iubiri și răzbunări?. Poemul începe cu următoarea strofă:
?Țiganii în gloată zgomotoasă
Prin Basarabia migrează,
Pe malul râului, ei astăzi
În șatre zdrențăroase înnoptează?.
Pentru a combate aceste teorii și pentru a face lumină în problema ?migrației? românești în spațiul ex-sovietic, mi-am propus să identific etapele prin care au ajuns să trăiască conaționalii noștri în Kazahstan și, în general, în întreaga Uniune Sovietică, apelând la literatură, istorie, date din arhive, diverse articole de presă publicate, mărturii vii ale unor supraviețuitori ai istoriei sovietice recente, originari români care trăiesc astăzi în Kazahstan. Iată rezultatele:
CUM AU AJUNS ROMÂNII ÎN KAZAHSTAN
I. La sfârșitul sec. XIX-inceputul sec. XX. Date de arhivă și însemnări ale unor lingviști și istorici din Kazahstan indică apariția în jurul anului 1890 în sudul Siberiei și nordul Kazahstanului a primelor ?colonii pentru strămutați din raioanele cu populație deasă a regiunilor europene ale Rusiei?, unde erau aduși în mod organizat, dar și voluntar, țărani care nu primiseră pământ de la stat. In aceste colonii au ajuns și țărani din Bucovina de Nord (Cernauți, Noua Suliță), din majoritatea județelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail, care atunci se găseau în componența Imperiului Țarist.
Între 1906-1914, în timpul reformelor agrare ale Guvernului Țarist condus de Stolâpin (dupa revolutia taraneasca din 1905 din Rusia), cateva mii de țărani români basarabeni au fost transmutați în sudul Siberiei (zona Omsk, raionul Kutuzovka) și Nordul Kazahstanului (zona Aktubinsk), unde li s-au repartizat pământuri. În anul 2006, am vizitat regiunea Aktubinsk și am întâlnit, după lungi căutări, urmași ai acelor țărani basarabeni, care astăzi trăiesc în această regiune. Ei mi-au relatat din povestirile părinților despre drumul lung, de 6 luni, parcurs cu carul cu boi de țăranii basarabeni până în Kazahstan, despre ?surpriza neplăcută? pe care au avut-o aceștia când în loc de ?pământurile roditoare promise? au găsit întinderi pustii, despre condițiile extreme în care au trăit în primii ani (și-au săpat bordeie în pamânt), climă siberiană, lipsa hranei etc. În reg.Aktubinsk din nordul Kazahstanului, românii basarabeni au fondat atunci câteva sate, fiecare avand zeci de familii – Basarabka, Novosergheievka, Ciornovodsk, Bogoslovka, Ilinca, Kara-Hobda etc, în care și astăzi mai trăiesc urmași ai lor-familii precum: Capstrâmb, Cerempei, Cristinoi, Cumpaniță, Lazu, Mânză, Mârza, Muntean, Racu, Țărus. Am vizitat aceste sate izolate și am fost plăcut surprins să văd cum mica comunitate din această regiune încă păstreză limba română/graiul moldovenesc și obiceiurile tradiționale.
II. Valurile de deportări
După cum se cunoaște, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecințe tragice pentru populația româneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța și sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii românești la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive și de deznaționalizare a românilor basarabeni și bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă și trimiteri la muncă forțată în Siberia și Kazahstan în anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi.
1. 12-13 iunie 1941– Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia și nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (?membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice?) și 24.360 au fost deportate. Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 ?capi de familie? arestați (4342 din considerente politice și 165 cu dosare penale) și 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportați, cei arestați au fost separați de familii și încărcați în eșaloane speciale. Ulterior, ajunși în lagăre, aceștia au fost supuși unor represiuni dure, mulți fiind condamnați la pedeapsa capitală pentru ?activitate antisovietică?. Deportarea din Basarabia și Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia și Kazahstan (pentru Chișinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuți 340 vagoane). Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, ?din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) și Krasnoiarsk (470)?. Românii deportați din Bucovina au fost incluși în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. În Kazahstan, deportații români basarabeni au fost repartizați în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) și Kazahstanul de Sud (2735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941. Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzâl-Orda, păstrându-și limba, tradițiile și obiceiurile. Însă, urmașii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc românește, cunosc vag evenimentele anilor 40 și cum au ajuns părinții și bunicii lor în Kazahstan. Aceasta, datorită faptului că, până în prezent, subiectul deportărilor din Basarabia și Bucovina a fost unul închis, comparativ cu cel al deportărilor altor popoare (lituanieni, letoni, estonieni, ceceni și alte popoare din Caucaz, polonezi, ucraineni, coreeni etc) despre care s-a scris în presă și publicații de specialitate dupa 1990.
2. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operațiune denumită conspirativ ?IUG?/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 ?Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus?. Hotărârea, care prevedea ?deportarea în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni?, era însoțită de un act adițional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca ?deportarea categoriilor menționate să se facă pe vecie?, operațiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, și să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00. Documente de arhiva indică participarea la desfășurarea acestei operațiuni a 4.496 de ?lucrători operativi? ai Ministerului Securității de Stat al URSS, inclusiv aduși din alte republici, 13.774 ofițeri și soldați și a 4.705 activiști de partid din Moldova. Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicați și au fost pregătite 30 de eșaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportați au fost transportați în Siberia (Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni și Tomsk) și RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud și Jambul). In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate ?chiaburi?, iar celelalte acuzate de ?colaborare cu fasciștii?, de ?apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale?. De notat că acestor ?deportați pe vecie? li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.
3. Deportarea de la 1 aprilie 1951. Operațiunea s-a numit conspirativ ?SEVER?/Nord și a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea ?deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane?. Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă ?Martorii lui Iehova?. La această operațiune au participat 546 de ?lucrători operativi? ai Securității, 1127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.
NOTĂ: Un raport al Ministerului de Interne al URSS din 1956 arată că iehoviștii din Moldova, împreună cu cei din republicile baltice si regiunile din vestul Ucrainei și Belarusiei erau în număr de 7449 deportați în regiunile Tomsk, Krasnoiarsk și Irkutsk din Siberia.
Am cunoscut mai mulți români basarabeni deportați în iulie 1949 și aprilie 1951 în Siberia și Kazahstan pe motiv de apartenență la secta religioasă ?Martorii lui Iehova?, care astăzi locuiesc compact în localități din apropierea fostei capitale a Kazahstanului, Alma-Ata, și apropierea capitalei Kârgâzstanului, Bishkek. Aceștia mi-au relatat că, în anii 60, când au vrut să se întoarcă în Basarabia, li s-a interzis și au fost obligați să semneze documente că nu au pretenții la recuperarea averilor pe care le-au lăsat când au fost deportați. De notat că aceste comunități (persoanele în vârstă), prin religie și-au păstrat limba română (în grai moldovenesc), obiceiurile și tradițiile populare.
4. Se pare că deportările din Basarabia nu s-au oprit în 1951. La 6 octombrie 1952, Secretarul General al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu ?rugămintea? să fie deportate din Basarabia alte ?elemente antisovietice?, care au rămas nestrămutate în operatiunile din 6-7 iulie 1949 și 1 aprilie 1951. Potrivit lui Brejnev, ?în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2382 persoane și 735 de chiaburi rămași singuri, ale căror familii au fost strămutate și se află în colonii?. Nu-I dau liniște lui Brejnev nici credincioșii de altă religie: ??În prezent, în raioanele limitrofe ale orașului Bălți, sunt identificate încă 850 familii de sectanți iehoviști -1700 persoane, precum și 400 familii de adepți ai sectelor inocentiștilor, arhangheliștilor, sâmbotiștilor, cincizeciștilor și adventist-reformiștilor, în total 1100 de persoane?. Deși nu avem date concrete, se poate presupune că rugămintea lui Brejnev nu a fost refuzată. Un proiect ?strict secret? de Hotărâre a Președintelui Consiliului de Miniștri al URSS ?Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepților sectelor ilegale ale iehoviștilor, inocentiștilor, arhangheliștilor, sâmbotiștilor, cincizeciștilor adventist-reformiștilor și membrilor lor de familie? prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia și RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniștri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 și nr.667-339cc din 3 martie 1951.
III. Recrutările forțate pentru muncă în URSS
În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească și regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de forță de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni și alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică. Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate și trimise la muncă forțată în întreaga Uniune mii de persoane. Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus ?recrutarea în localitățile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori?, iar la 28 august 1940 conducerii Chișinăului I s-au cerut ?recrutări suplimentare în județele RSS Moldovenești?. Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat și trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost aduși în Basarabia 13 mii de ofițeri NKVD și de armată, învațători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaționalizării provinciilor românești ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de ?moldoveni? au fost recrutați și trimiși la muncă pe șantierele sovietice.
IV. Trimiterile la lucrările de desțelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hrușciov în 1956
Astăzi, în Kazahstan trăiesc mulți români basarabeni/?moldoveni? care în anii 50-60 au fost aduși la ?lucrările epocale ale regimului Hrușciov? de desțelenire a stepelor din nordul Kazahstanului și transformare a acestora în terenuri agricole (în regiunile Kustanai și Pavlodar ? peste 3000 de persoane în fiecare, în regiunile Akmola și Aktubinsk-peste 2000 de persoane în fiecare). Aceștia povestesc cât de căutați erau țăranii, mecanizatorii și tractoriștii din RSS Moldovenească. Săptămânal, din Chișinău zburau spre Kazahstan avioane pline cu agricultori și tractoriști ?moldoveni?. Condițiile în care erau primiți aceștia la început, în anii 1956-1958, lăsau de dorit: ? eram lăsați direct în câmp, în corturi de campanie de câte 30-40 de persoane, la mare distanță de localități. Alții, mai norocoși, erau cazați în așa-zise cămine, unde condițiile sanitare lipseau. Ca sa nu mai vorbesc de foame, boli și frig?au fost vremuri grele?, povestește Ion Guzun, un bătrân basarabean care a rămas cu traiul în Kazahstan. Ulterior, o modalitate distinctă de aducere a ?moldovenilor? la Desțelenit era trimiterea prin ?detașamentele de komsomoli?/tinerii comuniști, entuziaști de 17-18 ani, care erau îndemnați să contribuie la ?ridicarea agriculturii si tarii sovietice?. În cei 15 ani cât a durat campania de desțelenire a lui Hrușciov, în Kazahstan au fost trimiși cca.-1,5 mil. persoane din întreg URSS-ul.
V. Alte modalități prin care au ajuns românii basarabeni și bucovineni în Kazahstan
– prin repartiții ca specialiști și forță de muncă la diverse obiective industriale la terminarea instituțiilor de învățământ mediu și superior (anii 60-80);
– de bună-voie, pe urmele rudelor care au fost deportate în anii 40-50, celor trimise la desțelenit sau obiectivele industriale și minele de cărbune;
– atrași de locuri de muncă mai bine plătite decât în Moldova, unde se făceau anunțuri despre ?marile șantiere sovietice? care existau în Kazahstan;
– urmare căsătoriilor mixte și serviciului militar.
În total, urmare politicii sovietice de deznaționalizare a românilor în Basarabia și Bucovina de Nord (prin strămutarea din locul de baștină), la sfarșitul anilor 80, peste 500 mii de ?moldoveni? trăiau în alte regiuni ale URSS. Potrivit recensământului din 1989, cei mai mulți ?moldoveni? se găseau în Ucraina-324.525, în Rusia ? 172.671 și în Kazahstan ? 33.098.
VI. Prizonierii români de război în lagărele NKVD din Kazahstan (1941-1950)
Potrivit datelor culese de ambasadorul României în Kazahstan în timpul cercetărilor in Arhivele de la Karaganda între anii 2002-2006 și a mărturisirilor unor supraviețuitori, în timpul celui de-al II ?lea război mondial, în perioada 1941-1945, pe teritoriul regiunii Karaganda au fost amplasate 3 lagăre de concentrare ale NKVD pentru prizonieri militari și civili străini: Spassk nr. 99, Balhash nr. 37 si Jeskazgan nr. 39.
Cel mai mare lagăr a fost ?Spassk nr. 99?, situat la 45 km de orașul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de topire a cuprului ?Spassk?. Pe tot timpul funcționării, prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri de război străini (66.746 dupa alte date), dintre care: 29.777 au fost nemți, 22.225 japonezi, 1633 austrieci, 1208 polonezi, 1088 italieni, 1139 unguri, 195 finlandezi, etc. Din totalul exprimat, 6.740 de prizonieri au fost de naționalitate română. La aceștia se mai adaugă un număr de peste o mie de prizonieri de război români (care au luptat în Armata Română), dar care au fost înregistrați ca evrei, ucraineni, armeni, ?moldoveni?.
În acest lagăr au fost concentrați și 1808 prizonieri civili, dintre care 92 erau de naționalitate română.
Datele de arhivă indică faptul că, in perioada 1941-1950, 7765 prizonieri de război străini aflati in detenție în lagarul Spassk nr. 99 au murit. Din totalul acestora, 827 au fost de naționalitate română. La aceștia se adaugă alți cca.200 de prizonieri de alte naționalități, care au luptat în Armata Română: unguri, ucraineni, evrei, armeni. Mai mulți prizonieri ?moldoveni? care au murit sunt înregistrați separat de cei români.
Prizonierii morți au fost înmormântați fie pe teritoriul Diviziilor lagărului, fie in apropierea acestora, a minelor sau a obiectivelor industriale unde munceau, astazi neexistand practic, cu o singură excepție, o inventariere clară în acest sens. Până în prezent, în regiunea Karaganda s-a identificat un singur perimetru unde în acea perioadă au fost înhumați prizonieri străini de razboi care au murit: cimitirul din apropierea Lagărului de concentrare Spassk nr. 99. Potrivit unor supraviețuitori ai lagărului, zilnic mureau zeci de prizonieri, care erau ?aruncați? în gropi comune. Iarna, ei erau îngropați în zăpadă.
La începutul anului 2003, Ambasadorul României Vasile Soare a facut demersuri pe lângă autoritățile regiunii Karaganda și a obținut aprobările pentrupăstrarea memoriei prizonierilor români morți în lagărele din Karaganda. Astfel, la 9 septembrie 2003, președintele României de atunci, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan, a dezvelitîn cimitirul de la Spasskun monument în memoria celor peste 1000 de prizonieri români morți în anii ?40-?50 în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului.Un preot venit special din România a oficiat o slujbă de pomenire.
Deși potrivit datelor de arhivă, majoritatea prizonierilor străini de război au fost repatriați în anii 50, există informații că unii au rămas să trăiască în Karaganda, fiind transferați în alte lagăre ? ?colonii de muncă?. Astăzi încă trăiesc martori ai acelor evenimente (fosti deținuți, de alte naționalități) care ne-au povestit despre ?foști prizonieri români care au murit prin anii 60 la Karaganda? (de ex.Alexandru Demeter din București), deci la 10 ani după ce lagărele au fost oficial lichidate și prizonierii repatriați. Este posibil să existe astăzi urmași ai acestora, printre cei aprox. 4000 de români înregistrați oficial la recensământul din 1999 în regiunea Karaganda.
COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN KAZAHSTAN ASTĂZI
Dacă înainte de destrămarea URSS ?moldovenii? ocupau locul 15 ca număr între cele 120 de naționalități înregistrate în Kazahstan (33.098 persoane), după 1991, când această țară și-a proclamat independența, mulți s-au întors în Basarabia și Bucovina ori s-au mutat în alte foste republici sovietice, actuale membre CSI.
Așa se explică faptul că, la recensământul din 1999, în Republica Kazahstan, în grupa etnică români/?moldoveni? erau înregistrate 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 -?moldoveni?. Majoritatea acestora trăiesc în localități situate în regiunile din nordul Kazahstanului (Pavlodar, Kustanai, Karaganda, Akmola, Aktobe), adică în regiunile unde au avut loc deportările și trimiterile la muncă fortata de către regimul sovietic (în Anexă-distribuția româno-moldovenilor pe regiuni în Kazahstan).
În anul 2002, subsemnatul a organizat întâlniri ale membrilor comunității românilor moldoveni din regiunea Alma-Ata cu ocazia ?Mărțișorului?, ?Pastelui?, a ?Zilei Nationale? a Romaniei, prilejuri cu care a prins contur ideea constituirii unei Asociații/Societăți culturale românești care să promoveze conștientizarea originii etnice comune a românilor si ?moldovenilor? din Kazahstan, prezervarea limbii române, a tradițiilor și obiceiurilor comune.
La începutul anului 2003, împreună cu Mihail Groza, etnic român originar din Transnistria, care trăiește în Kazahstan din anii 50, am pus bazele Ansamblului de dansuri populare românești ?Românaș? la o școală generală din localitatea Azat-Talgar din apropierea orașului Alma-Ata. Astăzi, ?Românaș? este singurul ansamblu de dansuri românești din Asia Centrală și are în repertoriu dansuri populare din toate regiunile folclorice. Participă periodic la manifestări culturale organizate în Kazahstan, devenind foarte cunoscut. In perioada 13-19 iulie 2006, membri ai ansamblului au fost invitați să participe pentru prima dată la un festival în România ? Festivalul ?La Fântâna Dorului? de la Șimleul Silvaniei, organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE.
La 28 mai 2003, la Alma-Ata, a fost înregistrată juridic Asociația Româno-Moldovenilor din Kazahstan (ARMK), al cărui director executiv este Mihail Groza. La ceremonia dedicata nașterii primei Asociații românești în această țară au fost prezenți doi artiști populari români – Dumitru Zamfira și Mihai Călușaru, prezenți la Alma-Ata la un festival internațional de folclor. Conform statutului, ?Asociația s-a născut pornind de la realitatea istorico-culturală potrivit căreia românii si ?moldovenii? sunt una și aceeași nație, vorbesc o limbă comună ? limba română, au cultură, religie, tradiții și obiceiuri comune?.
În iunie 2003, la Ambasada României la Alma-Ata s-au deschis cursuri facultative pentru copiii membrilor Asociației care doresc să învețe limba română.
Tot în iunie 2003, la Reuniunea Consiliului Mondial Român de la Vatra Dornei, conducerea Asociației Româno-Moldovenilor din Kazahstan a înaintat o cerere de afiliere a Asociației ca membru al acestui for al românilor de pretutindeni, din dorința de a stabili legături cu Țara și asociații similare din întreaga lume. În prezent, Asociația se află în proces de reorganizare, ca urmare a apariției unui ?curent moldovenesc? prin care se încearcă iarăși dezbinarea comunității românești din Alma-Ata în români și ?moldoveni?. Ca urmare, în curând, urmeazăa fi înregistrată juridic Asociația Românilor din Kazahstan, care va fi condusă de Mihail Groza.
Demersurile ambasadorului României în Kazahstan, Vasile Soare,au continuat și la 28 aprilie 2005, a fost înregistrată juridic cea de-a doua asociație a românilor din Kazahstan – ?Societatea Culturală Română DACIA? din Karaganda (regiune unde oficial trăiesc aprox. 4000 de persoane de origine română).
La sediul societății DACIA din Karaganda, dotat cu sprijinul statului român, până la sfarsitul anului 2006 s-au organizat săptămânal cursuri de limba română pentru copiii etnicilor români din regiune în cadrul Școlii Duminicale ?Mihai Eminescu?.
O figură marcantă a comunității românești din Karaganda este veteranul Simion Plamadeala (70 de ani), poet, absolvent al Colegiului Pedagogic din Chisinau in anii ?50, fost coleg de colegiu cu poetul Grigore Vieru si cu Mircea Druc, ex-premier al R.Moldova. Simion Plămădeală a ajuns in Kazahstan in anii ?50, ca multi conationali de-ai sai din Basarabia, la lucrarile de destelenire declansate de regimul sovietic al lui Nikita Hrusciov, pe motiv că la absolvirea colegiului a refuzat să predea limba rusă la o școală românească de pe malul Prutului. Poetul roman din Karaganda a lucrat peste 30 de ani în minele de cărbuni din Karaganda, timp în care a scris sute de poezii în limbile română și rusă prin care și-a exprimat suferința îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba și identitatea românească a ?moldovenilor?. Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe cei mai tineri și sunt publicate periodic în presa locală.
Conducerea Societății DACIA a fost invitată și a participat la Prima Reuniune a Liderilor Asociatiilor Culturale Romanești din Europa, București, 11-13 octombrie 2006 (organizată de MAE roman), unde a luat cuvântul și a intrat în contact cu lideri de asociații din întreaga Europă.
Începând cu anul 2002, din rândul comunității etnicilor români din Kazahstan, Ambasada României la Alma-Ata selectează anual tineri cărora li se acordă burse de studii gratuite în România (în prezent, în România studiază 5 elevi și studenți de origine română din Kazahstan). În anul 2006, un grup de 10 copii etnici români din Kazahstan au fost trimiși gratuit în România, în tabăra de odihnă de la Năvodari. Aceste două programe ale statului român dedicate sprijinirii păstrării identității naționale a conaționalilor noștri de pretutindeni sunt extrem de apreciate de comunitatea din Kazahstan și sunt privite ca modalități concrete de sprijin din Țară pentru existența identitară a acesteia.
În mai 2005, ambasadorul României a invitat în Kazahstan o echipă a Televiziunii Române care a realizat un documentar despre comunitatea românească din această țară, difuzat în câteva episoade pe TVR și TVRI. Radio România Actualități și Radio România Cultural au realizat la rândul lor, în anii 2004-2006, emisiuni despre această comunitate.
În decembrie 2005, Ambasada României în Kazahstan a organizat pentru comunitățile românești din Karaganda și Alma-Ata concerte de muzică populară romanească cu ocazia Zilei Naționale a României, cu participarea unor artiști de la Ansamblul ?Ciocarlia? din Bucuresti.
În iulie 2006, urmare demersurilor ambasadorului României, în regiunea Pavlodar din nordul Kazahstanului a fost înregistrată o a treia societate culturală a românilor din Kazahstan-Societatea Culturală Română BUCOVINA.
NOTĂ: În perioada 22-23 iunie 2006, în calitate de ambasador al României în Kazahstan, pe baza datelor din acest studiu documentar, am organizat la Karaganda o conferință științifico-practică pe tema prezenței românilor în Kazahstan, la care au participat istorici,arhiviști și jurnaliști din Kazahstan, Federația Rusă, Kârgâzstan, și Uzbekistan, precum și reprezentanți ai Societății Culturale Române DACIA din localitate. Prezentarea, pentru prima oară în această țară, la nivel academic, a unor date documentare privind destinul românilor din Kazahstan a fost urmărită cu mare interes de către participanții la conferință și considerăm că a făcut oarecum lumină în ?ceața? care se așternuse peste această istorie recentă, de mulți necunoscută.
ANEXA
Prezența românilor / ?moldovenilor? în principalele regiuni ale R. Kazahstan
(recensământul din 1999)
Români ?Moldoveni?Regiunea Akmola 65 2239
Regiunea Karaganda 96 3428
Regiunea Alma ? Ata 20 642
Regiunea Atyrau 7 101
Regiunea Kazahstanul de Est 15 630
Regiunea Jambyl 13 370
Regiunea Kazahstanul de Vest 14 422
Regiunea Kyzyl Orda 6 189Regiunea Manghistau 3 163
Regiunea Kustanai 101 3302
Regiunea Pavlodar 97 3391
Regiunea Kazahstanul de Nord 31 766
Regiunea Kazahstanul de Sud 8 561
Orasul Astana 37 629
Orasul Alma ? Ata 25 463