Stepa Kazahă – pămant al făgăduinției pentru românii din Basarabia și Bucovina la sfârșit de secol XIX – început de secol XX

Intre 12-17 aprilie 2006, am efectuat o deplasare în regiunea Aktubinsk din nord-estul Kazahstanului, la 2220 km nord de Alma-Ata, capitala sudică a acestei țări, respectiv la cca. 150 km de granița cu Rusia.

Scopul deplasării a fost de căutare a unor localități locuite compact de etnici români, așa cum reiese din unele date de arhivă și  însemnări ale unor lingviști și istorici din Kazahstan, cercetate de subsemnatul în ultimii ani.

Cu ajutorul unor localnici, pe parcursul a patru zile, am identificat și am vizitat câteva localități izolate în stepă, fondate de români basarabeni la începutul secolului 20 (1906-1910): Novosergheevka, Bogoslovka (trad: Binecuvântat de D-zeu), Besarabka, Cernovodsk. Toate aceste localități fac parte astăzi din raionul Alga (fost Kara-Hobda), regiunea Aktiubinsk. Români basarabeni mai locuiesc și în localități precum Ilinca, Bolgarka, Alga (centru raional) și orașul Aktubinsk, centrul regiunii cu același nume. Localitatea cu cele mai multe familii de români basarabeni este Novosergheevka, situată izolat în plină stepă, la cca. 80 km de orașul Aktiubinsk, de-a lungul pârâului Kara-Hobda.

La prima vedere, de departe aceste sate de basarabeni se deosebesc de alte sate din regiune locuite de populație kazahă, nomadă prin definiție. Casele sunt mai îngrijite, au pomi fructiferi, viță de vie și fântâni (neîntâlnite în alte localități din stepa Kazahstanului). Cu toate acestea, trăiesc extrem de modest.

Am întâlnit mai multe familii de români basarabeni, în general, bătrâni care s-au arătat extrem de bucuroși de oaspeți din România: Cerempei, Capstrâmb, Cumpăniță, Cristinoi, Tăruș, Mânză, Mârza, Oltu, Racu, Dodon, Dreavu, Lazu, Iepuraș, Cervinski, Sârbu, Muntean, Jenaru, Grecu, Rotaru.

Am fost surprins să constat că toți acești români basarabeni în vârstă vorbesc încă bine limba română, în grai moldovenesc, cu excepția generației tinere, sub 35-40 de ani, care nu mai cunoaște aproape deloc limba nativă, vorbind limba rusă. Am fost, de asemenea, surprins să aflu cum această comunitate încă își păstrează tradițiile și obiceiurile populare atât de departe de patrie: torc lână, țes la război (majoritatea au covoare țesute în casă), fac pâine de casă și alte mâncăruri tradiționale, țin sărbătorile de peste an precum Paștele, Crăciunul, își botează copiii și-și înmormântează morții după ritualul creștin ortodox moștenit din generație în generație, știu rugăciuni etc.

În discuții cu bătrânii satelor vizitate am aflat istoria localităților din regiunea Aktubinsk/Kazahstan, fondate de români basarabeni încă la începutul secolului 20.

Primele mărturii despre ?migrația? țăranilor din Basarabia în Siberia (reg. Omsk) și Nordul Kazahstanului datează la sfârșitul secolului 19 (în jurul anului 1890), când au avut loc transferuri în masă de țărani ?din raioanele cu populație deasă ale regiunilor europene ale Rusiei? (români basarabeni, ucrainieni, ruși, bieloruși). Mai întâi au fost organizate așa-zise ?colonii pentru strămutați?, apoi a început procesul ?strămutării organizate? și chiar ?voluntare? (aceasta a presupus trimiterea preliminară a unor reprezentanți pentru ?alegerea? de pământuri  pentru consătenii lor din Basarabia).

Reforma agrară a guvernului țarist condus de Stolâpin în primii ani ai sec. 20 a lovit și în țărănimea basarabeană (n.n. Basarabia era gubernie a Rusiei Țariste) Această reformă prevedea ca țăraniilor rămași fără pământ în Basarabia să li se ?ofere? pământ în regiunile îndepărtate ale Rusiei Țariste-Siberia și Nordul Kazahstanului. Migrația țăranilor basarabeni ar fi atins apogeul în preajma Revoluției de la 1905, cănd răscoalele tărănești din Rusia au luat amploare, și s-a prelungit până spre anul 1914. Unele surse indică faptul că, până în 1914,  din Bucovina de Nord (Cernauți, Noua Suliță), din majoritatea județelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail au fost trimise în colonii din regiunile sus-menționate 9,5 mii familii (aprox. 60.000 de persoane).

Lazu Iacov, născut în Kazahstan în 1930, poveștește că părinții lui au fost printre țăranii din Basarabia care au venit în 1910 în regiunea Aktiubinsk, Kazahstan ?la pământul făgăduit?.  ?Au călătorit 6 luni cu carul cu boi? și când au ajuns aici și au văzut pustietatea stepelor kazahe au fost foarte dezamăgiți. Drumul lung însă I-a determinat să rămână. Cam în aceeași perioadă au venit sute de familii din satele din sudul Basarabiei (raioanele Cahul, Ciadâr-Lunga, Florești), dar și din alte raioane de pe malul stâng al Prutului, din Transnistria, Ismail și Nordul Bucovinei.

La început, basarabenii și-au făcut bordeie în pământ, unde au trăit 1-2 ani, apoi și-au ridicat case din chirpici, jumătate săpate în pamânt și jumătate clădite deasupra – așa-zisele ?zemleanka?. Așa au luat naștere treptat localitățile ?Basarabca?, ?Novosergheevka?, ?Bogoslovka?, ?Ilinca?, ?Bolgarca? (ultima, locuită majoritar de găgăuzi/bulgari din sudul Basarabiei), care la recensământul din 1970 numărau cca. 3000 de persoane.

Aceste sate de basarabeni au devenit treptat cele mai ?infloritoare?, dispunând de toate condițiile unei vieți sociale și culturale normale: magazin, cămin cultural, școală, bibliotecă, stație de mecanizare a agriculturii. Basarabenii din aceste sate s-au evidențiat ca fruntași în ?munca socialistă? în întreaga regiune Aktubinsk: tractoriștii Nicolae Mânză, Petre Oltu și Simion Racu, metalurgul Nicolae Muntean, brigadierul de colhoz Nicolae Dreavu, colhoznica Anastasia Dodon, Ciobanul Andrei Muntean, bibliotecara Ana Cerempei (președintă a Consiliului Sătesc).

De notat că aceste sate au atras și locuitori de alte naționalități (ucrainieni, ruși, kazahi), care cu timpul au învățat graiul moldovenesc.

Bătrânii satului,  care își spun până astăzi ?români basarabi?  mi-au povestit că, locuind compact, și-au păstrat limba și tradițiile: pe timpuri se organizau șezători, nunți botezuri și înmormântări, mergeau cu uratul la  Crăciun, sărbătoreau Paștele așa cum știau ei din Basarabia. Toate acestea s-au transmis din generație în generație până astăzi. Interesant este că majoritatea acestor români nu au văzut niciodată locurile de baștină ale părinților și bunicilor lor din Moldova, Transnistria sau Bucovina.

În prezent, aceste sate sunt încă populate cu căteva familii de basarabeni fiecare, în majoritate bătrâni, tinerii migrând spre oraș la studii și în căutare de muncă. Trăiesc însă astăzi foarte modest, continuând să-și lucreze pământul pe care l-au moștenit de la părinții  ?colonizatori”, neavând practic nici o speranță pentru viitor.

Probabil, aceste ?insule basarabene? de limbă și cultură românească în Kazahstan vor dispărea într-un orizont de timp, la fel ca și istoria lor de peste 100 de ani.

În aceeași regiune Aktubinsk din Nordul Kazahstanului am întâlnit și persoane care au fost deportate din Basarabia la 13 iunie 1941. Bătrâni de peste 80 ani (copii la acea vreme) mi-au povestit în amănunte acele ?momente de jale? ? cum au fost treziți noaptea de soldați ruși, cum au fost încărcați în vagoane de vite, cum au fost despărțiți copii de părinți și femei de bărbați, cum au călătorit 2 săptămâni până în Kazahstan, cum au fost aduși în zone închise ale NKVD, cum au trăit, cum au muncit din greu pentru a-și câștiga rația de hrană insuficientă, cum au reușit să-și păstreze credința și ființa națională în condiții de trai și regim extrem de dure și inumane.

Oltean Elena, de 83 de ani, mi-a relatat că ?nici până astăzi nu știe motivul pentru care a fost ridicată din Basarabia?. Din 13 iulie  ?41 nu și-a mai văzut tatăl, iar mama a rămas singură având în grijă 8 copii minori. ?Din Basarabia au fost ridicați foarte mulți în acel an?. Bărbații erau trimiși la muncă în Siberia (la mine, defrișări de pădure, construcții de drumuri, uzine grele etc), iar femeile, copiii și bătrânii ? în Kazahstan (la colhozuri, pentru munca în agricultură, moldovenii fiind recunoscuți ca buni lucrători ai pământului).

În jurul orașului Aktubinsk am vizitat fostele ?zone? unde au fost deportați românii basarabeni în ?41, astăzi sate mari, populate cu diverse naționalități, printre care și conationali de-ai nostri.

Cei în vârstă vorbesc limba română, își țin sărbătorile religioase, își păstrează tradițiile și obiceiurile strămoșești. Cei tineri deja nu mai cunosc limba, se căsătoresc cu persoane de alte naționalități și-și cunosc originea doar din povestirile părinților și bunicilor.

Astăzi, în regiunea Aktiubinsk din Kazahstran trăiesc, conform statisticilor oficiale, în jur de 2500 de etnici români.

Vasile SOARE

Ambasadorul Romaniei în Kazahstan,

Kârgâzstan și Tajikistan

19 aprilie 2006