Recenzia cărții „Mărturii pentru „Judecata de Apoi” din Gulagul românesc” de Radu Mărculescu
După noua, ani de prizonierat in URSS, evocați în
volumul Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Radu
Marculescu (născut în 1915, în București),
reîntors în țară, este arestat la sfârșitul lui octombrie 1959,
cunoscând astfel, după Gulagul sovietic, pe cel romanesc. M-am întrebat ce
poate simți un om sau, mai exact, ce forță interioară trebuie să aibă, pentru
ca, abia ieșit dintr-o teribilă încercare, să o cunoască într-o nouă ipostază.
Dl Radu Mărculescu a avut această capacitate de rezistență și a mai străbătut
cinci ani de închisoare, fiind eliberat in 1964.
Intelectual cu preocupări literare și filosofice,
dl Radu Marculescu este slujit și de un evident har literar, care conferă
amintirilor sale din temnițele țării natale și o valoare beletristică (Mărturii
pentru „Judecata de Apoi” din Gulagul românesc, București, Ed. Aldine, 2005,
264 p.). Reconstituind, din memorie, dialogurile, relatând cu o mare forță de
evocare, oameni și întâmplări, însoțind narația de comentarii succinte, dar de
substanță (ca, de pilda, cele despre apocatastază), dl Radu Mărculescu a scris
o carte care, deși consacrată unui capitol dureros al istoriei românești, se
citește, oricât ar părea de surprinzător, cu încântare. Încântare, când
constați superioritatea omului de caracter și de voință – cum este și autorul – asupra aparatului represiv, al cărui obiectiv era să-l zdrobească. Mai mult, în
acest infern, umorul nu-l părăsește, și autorul relatează (o auzise de la Eugen
Măgirescu) o întâmplare – să-i zicem de haz? –
lămuritoare pentru un anumit fel de a gândi a unei categorii de deținuți. Un
grup de „politici” național-țărăniști, încurajați de revoluția ungară din 1956,
se certau, în timp ce stăteau la rând pentru un consult la cabinetul medical,
pentru portofoliile ministeriale, din „guvernul” alcătuit de ei. Controversa
era în privința acordării „Finanțelor” și „Internelor”. Un domn izbuti să-și convingă,
în cele din urma, colegii, care îl
voiau la „Interne” să primească, „Finanțele”:
potolise când ușa se deschise brusc și în pervazul ei apăru în halatul său de
un alb impecabil asistentul medicului primar. Acesta se adresă întâi întregii
cozi: „E cineva pentru „interne”? și apoi primului, ce fusese cu mâna pe
clanță: „Dumneavoastră… sunteți pentru „Interne”?. „Nu, nu” protestă cel
interpelat. „Eu sunt pentru „finanțe”. Dumnealui (și-i arată pe un moșulică din
spatele lui)… Dumnealui e pentru…”Interne””. Se non e vero….
Alteori, cele auzite în
închisoare se plasează în registrul tragic. Fostul diplomat rus Scepkin Șubin a
relatat gestul admirabil făcut de Elena Bagdat, fiică de colonel, intrat în Mișcarea legionară,
care, aflată la Iași, când Carol al II-lea a ordonat represaliile de după asasinarea
lui Călinescu, auzind că între cei trei legionari, care urmau să fie executați
în județ, era și un cizmar, tată a cinci copii, s-a oferit să-i ia locul și a
fost, astfel, împușcată. Anticipare neștiută a gestului similar al preotului
polonez Maximilian Kolbe (canonizat de Biserica Catolică), într-un lagăr creat
de germani în Polonia. Să mori de bunăvoie, în locul aproapelui tău.
De altminteri, amintirile d-lui
Radu Mărculescu sunt pătrunse de un fior creștin, care le și încheie: „Doamne,
cum să-ți mulțumim că nu ne-ai încercat peste puterile noastre”.