Pe urmele tatălui – Recenzia cărții „Viața noastră cea de toate zilele” de Sanda Golopenția

       Sub coperta de un albastru celest ca
un afiș de vacanță, pe care însă două mari amprente digitale, tot albastre,
de-a stânga și de-a dreapta, îl tulbură insidios, admirabila carte a Sandei
Golopenția, ca un ghid dantesc, în ciuda zonelor de teribilă umbră în care ne scufundă,
aduce un mesaj nu de disperare (cum poate ne-am aștepta) ci de speranță. La
capătul tunelului, în aer liber, încercăm să înțelegem întunericul prin care am
trecut și peisajul în care  ne
aflăm.  Cartea de față își propune  să reconstituie, cu  respirația ei imediată, „viața de toate
zilele” a unei familii: bunică , mamă, frate, soră, în România postbelică, în ultimele
luni înainte de arestarea tatălui. Anton Golopenția a fost ridicat de „doi
prieteni”, de la Biblioteca Academiei unde se ducea zilnic să citească, în 16
ianuarie 1949. Pur și simplu nu s-a mai întors  acasă. Șters de pe fața pământului. „Noi nu știm nimic, ne e
luat, dispare, cu servietă, cu palton.”  [1].

     Cum era
îmbrăcat? încearcă să-și amintească fiica lui peste ani. Va fi fost în paltonul
gri închis, cu fularul colorat,  în
vesta de tweed verzui ori în costum? În timpul anchetei , le-a purtat în
celulă, cu paltonul s-a învelit până când s-a zdrențuit. Dintr-o fotografie de
la pagina 403  ne întâmpină o față
frumoasă, fermă, gravă, cu privirea limpede și directă, privirea unui inocent:
Anton Golopenția în anul 1946. E o fotografie fără pretenții, făcută „la
minut”, probabil (după ștampila din colțul de jos) o poză de legitimație. Alte
câteva instantanee ne aduc sub ochi familia, copiii, care în momentul arestării
aveau: fetița, Sanda,  nouă ani iar
băiețelul, Dănuț, vreo șase.  La
întrebările lor despre tatăl inexplicabil absent (până atunci îl însoțeau la
cumpărături, la coadă la Alimentara, la pâine, la gaz, mergeau cu el la
plimbare, pe străzi, în parc, în vreo pădure de la periferia Bucureștiului, în
vreun sat unde reușeau să găsească câțiva struguri) , li s-a răspuns la început
că e bolnav, „la spital”. O tentativă a adulților, curentă în anii aceia, de
a-i cruța pe nevârstnici de unele aspecte prea crude ale epocii lor. Iar mai
târziu, când copiii au crescut și (inevitabil) au aflat, s-a instaurat tăcerea,
între ei și față de ceilalți. „La terminarea studiilor eram doctor în tăcut”,
își amintește Sanda [2].

     În
septembrie 1951, un necunoscut sună la 
ușă și o informează grăbit pe mamă că Anton a murit, să se ducă deci
urgent la Morgă. „Mama s-a dus, l-a văzut, a comunicat  medicilor, care nu o cunoșteau,
identitatea celui decedat, și a plecat să cumpere un sicriu. Când s-a întors,
tata dispăruse. Dispăruse în moarte, așa cum dispăruse în viață…” [3]. Dincolo de oroarea faptelor, recunoaștem
aici una din  caracteristicile
regimului comunist: obsesia secretului, ștergerea urmelor. Contracarată  însă de o altă caracteristică: un uriaș
aparat birocratic. În arhivele Securității au fost depozitate tone de hârtii și
dosare. Probabil din principala preocupare a conțopiștilor, mai ales sub
dictatură, de a fi „acoperiți”.

     În 1980,
Sanda Golopenția s-a expatriat în Statele Unite și  foarte curând a fost invitată să țină cursuri la
Universitatea din Providence (unde lucrează și în prezent).   După 1989, ca mulți alții din
diaspora română, s-a reîntors regulat în țară, simțindu-se solidară cu destinul
ei. Prima ei grijă a fost să adune și să publice vastele lucrări ale tatălui
ei, sociologul Anton Golopenția (din școala lui Dimitrie Gusti), și ale mamei
ei Ștefania Cristescu-Golopenția (scrieri etnografice și memorialistice). Doi
oameni striviți de istorie readuși postum, cu dragoste și fidelitate filială,  în conștiința publică: „Volumele pe care
le-am, nu atât editat, cât construit bucată cu bucată începând din 1997 sunt
cărți care găzduiesc mulțimi, în care am încercat să dau glas celor cărora el
le fusese retezat.”[4].

     Să ne
închipuim însă șocul și tulburarea Sandei atunci când, printre nenumăratele
hârtii și dosare rămase după ai ei, îi cade sub ochi o mărturie unică: fișele
redactate zi de zi, oră de oră, pentru șefii lor de către informatorii care
l-au urmărit pe Anton Golopenția în cursul a două filaje, încheiate cu  închisoarea și cu moartea: de la 15
aprilie până la 14 mai 1948 și de la 5 octombrie 1949 până la 16 ianuarie 1950.
În total 129 de zile de „viață cronometrată”: „Îmi  amintesc că așa făceam și eu în fișele de observație
colectivă sau individuală , pe teren la nunți sau înmormântări sătești, atunci
când lucram la Institutul de Folclor” [5]
. Acest profesionalism al cercetării metodice exhaustive  se vădește și în abordarea și
structurarea fișelor de filaj. Organizate în succesiunea lor de mâna vigilentă
a autoarei, aceste note de urmărire și note informative sunt reproduse întocmai.
Cenușia lor uscăciune administrativă este însă consecvent întreruptă,
suspendată, acompaniată de reflecțiile Sandei Golopenția, cu spontaneitatea lor
de re-trăiri intens afective, pline de emoție și culoare, care șerpuiesc pe
lângă, sau întretaie, rapoartele informatorilor. Astfel se constituie un fel de „text secund”, care își desfășură  neprevăzutele
inflorescențe folosind informațiile furnizate de filatori. „Securitatea a
consemnat cu acribie mecanicistă fața exterioară a vieților noastre” Ei bine,
acum, „securiștii sunt aduși să colaboreze cu noi în calea întoarsă pe care o
parcurgem către amintirile vieții de după război, din anii bolșevizării
României. Rapoartele lor sunt metronomul care ritmează textul de față, dând
osatură zilelor, canavaua pe care se dispun amintirile. Ele declanșează, de
multe ori , rememorarea. Întrucât nici un om în toată firea nu s-ar apuca să
noteze pas cu pas unde a mers, la ce ore și în cât timp, de-a lungul zilelor
mai multor luni de viață, dar ei au făcut-o, fiind plătiți pentru asta, iată că
putem privi, cu ochi de furnică, la un răstimp altfel imposibil de separat de
pasta anilor 1948-1950″[6] .

     Astfel, în
cursul acestei „colaborări inversate”, treptat se conturează în carte, grupul filatorilor, personaje fără chip
abia întrevăzute în umbra în care se mișcă și acționează. Autoarea învață
treptat să le discearnă „vocile”, gradele lor de umanitate/inumanitate,
momentele de slăbiciune. Relația de o intimitate ambiguă dintre urmăritor și
urmărit, vânător și pradă o fascinează. „Noi, oricum, ne-am plimbat… Dar ei,
urmăritorii, unde erau, de unde ne priveau, cât se canoneau schimbând tramvaie
și direcții?”(p. 102). „Unde erau filatorii” (p. 106). „Mașina sau cel puțin
filatorii se aflau probabil în curtea Bibliotecii, – sau în spatele clădirii , mașina
și pe sub duzi urmăritorii” (p. 138). „Pot visa la nesfârșit la modul în care
urmăritorul de serviciu mergea prin pădure, alături de noi, se strecura după
copaci, strângea ghindă,se pitula după tufișuri, își așternea o pătură sau,
dacă era neechipat, haina, ca să zăbovească plauzibil la soare, la umbră,
atunci când ne opream” (p. 120). ?Se vorbește despre imagini filmate prinse din zbor, la distanțe mari în timp și
spațiu. Cam așa se întâmplă și cu vorbele 
tatei, câteva,care ajung prin urechi de filator, până aici, la
Providence, într-o zi ploioasă a secolului XXI, în care stau și mă întreb la ce
se vor fi referit, cu ce prilej vor fi fost spuse. Funigei lexicali de cursă
lungă. Clipe de articulare reală, conservate în zgura notelor de filatură.
Avuția mea negativă, târzie, greu acumulată? (p. 134). Sau, accidental, un
schimb de priviri: „Stăteam pe balcon și ne uitam la cer… Așa va fi stat și
tata. Sau, cine știe, se uita la filatori, care se uitau la el”(p. 57). 

     Referitor
la cartea Sandei Golopenția, în unele din excelentele cronici apărute în
decembrie și ianuarie (de o mare finețe și subtilitate a analizei), s-a vorbit
despre un demers de tip proustian și de fișele informatorilor ca de un fel de „madlene
otrăvite”, care excită, corozive, 
memoria involuntară  și o
silesc să reactualizeze anume fapte din trecut. Desigur, orice proces de
recuperare a amintirii/uitării 
trece prin etape similare și repetă un gest esențial: extragerea din
adânc a unei imagini ascunse. Numai că lui Proust, madlena muiată în ceai și
degustată pe limbă nu-i furnizează nici o informație, ea e numai semnalul slab,
abia perceptibil, al unei scene uitate, pe care el, cu înverșunare, trebuie să
o redescopere. Dar în cartea de față, în 
această „căutare a tatălui pierdut”, tocmai excesul de informații
mecaniciste, stupoarea „vieții cronometrate” , stârnesc  nevoia întoarcerii la senzația
inițială, la imaginile prime, trezind izvoarele adormite ale altui timp și
declanșând curgerea domoală a memoriei peste pajiștile fermecate ale
copilăriei.

      „La ora 10,55 A.G. iese de acasă
împreună cu cei doi copii ai săi și pe jos merge pe diferite străzi din
cartierul Cotroceni și Școala de Război, apoi pe lângă calea ferată  [?] până la uzinele Grozăvești , apoi
se înapoiază pe Cheiul Dâmboviței până la grădina Botanică.” (Nota din 2 mai
1948) [7]. Cum a fost penultimul
nostru Paște împreună? se întreabă autoarea pe paginile următoare. „Ne-am
plimbat, aflu, cu tata de pe la 11 dimineața până pe la 1 și jumătate. Am
zăbovit în Grădina Botanică. Locul nostru preferat era o zonă mai sălbatică a
grădinii unde se afla o baltă cu melci de forme ciudate și, nu departe, o pantă
printre pini cu ace mirositoare, pe care o luam la vale cu sentimentul marii
aventuri” [8]. Când mergeau împreună
pe jos la școală, tata le născocea copiilor tot soiul de distracții.  Erau anii în care se mânca mămăligă
dimineața, la prânz și seara. Resturile de mămăligă, bunica le dădea copiilor
pentru castorii și căprioarele din Cișmigiu. Castorii se lăsau greu văzuți, dar
căprioarele se apropiau. „Întindeam palma cu mămăliga rece, botul lor o prelua
delicat, tata privea” [9].   Cu zece zile înainte de arestare,
informatorul de serviciu notează impasibil, pe 6 ianuarie 1950: Anton
Golopenția se întoarce la prânz acasă și găsindu-i pe copii în stradă,
jucându-se cu o sanie în fața casei, „îi plimbă cu sania”. [10]. Ultimă scenă idilică, cu strigăte
și bucurie de copii, captată sub umbra lungă a proximei distrugeri. Ca în paginile
finale din Frații Karamazov, peste
toate se așterne, albă, ninsoarea, acoperind  cu puritatea ei  iluzorie noroiul, mizeria, crima.   

     Într-o
seară din iarna 1950, venind de la școală, fetiței Sanda i se pare că-și vede
tatăl prin fereastra beciului, spărgând lemne: părul ondulat, zgomotul
toporului.  „Auzisem și văzusem ce
nu avusese cum fi? Un fapt incomunicabil, între realitate și vis”[11]. Patruzeci și cinci de ani mai
târziu, enigma avea să se dezlege: în dosarul de anchetă din Arhivele SRI al
unui prieten al familiei, acesta declara că, pe 15 -16 martie, se dusese să
spargă lemne de foc pentru bunică, mamă și copii. Așadar nu fusese nălucire.
Dar nici miracol: ipotetica întoarcere acasă nu va avea loc niciodată, imaginea
tatălui, un moment întrupată, se destramă definitiv și se refugiază în
depozitul impalpabil al memoriei. De unde însă, mereu juvenilă, revine
persistent, dincoace de granițele dintre vii și morți, dincolo de separare și
nimicire, în amintire: „Tata cobora scările fugind și, ieșit în curtea dintre
cele două blocuri, se întorcea reflex către blocul în care locuiam și îi
saluta, ridicând ușor pălăria, pe toți cei aflați la ferestre”[12] . Într-un rând, trecând  prin Cișmigiu cu fetița de mână,
încălcând o interdicție pentru a-i împlini o dorință, tatăl  rupe o ramură dintr-un copăcel înflorit
și i-o dă. Dar regal, gândise fetița, cu riscuri, dintr-un copac care nu le
aparținea. ?De atunci, ori de câte ori trec prin locul acela (unde pomul
dăinuie și probabil înflorește tot minunat), îmi amintesc de bucuria și mândria
înspăimântată dintr-o primăvară de demult?[13].
Pe malul Dâmboviței, pe panta care ducea spre apă, creșteau maci. Pentru a-și
convinge copilul că macii au patru petale și nu cinci, sărind ușor peste gardul
de metal și luând-o la fugă, tata culesese un mac. Dacă închidem ochii, îl
putem întrezări, venind spre noi. Ține în mână macul fragil, înrourat. Da, are
patru petale.   

                                                                    
*  *  * 
*

N O T E

     1. Sanda
Golopenția, Viața noastră cea de toate zilele. București, Curtea Veche,
2009, p. 286.

     2. Ibidem, p. 383.

     3. Ibidem, pp. 375-376.

     4. Ibidem, p. 384.

     5. Ibidem, p. 50.

     6. Ibidem, pp. 5-6.

     7. Ibidem, p. 55.

     8. Ibidem, p. 57.

     9. Ibidem, p. 38.

   10. Ibidem, p. 277.

    11. Ibidem, p. 368.

    12. Ibidem, p. 96.

    13. Ibidem, p. 39.