Gulag și Holocaust în conștiinţa românească sau raport despre extrema stângă și extrema dreaptă la români

În 25-26 mai, a.c., s-au desfășurat la Cluj lucrările simpozionului Gulag și Holocaust în conștiinţa românească, organizat de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Babeș-Bolyai, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, Institutul Cultural Român, Fundaţia Aspera și Uniunea Scriitorilor din România (Filiala Cluj), la iniţiativa Ruxandrei Cesereanu (care, în finalul simpozionului) a prezentat o paralelă statistică, logistică și punctuală între Raportul Final al Comisiei Internaţionale de Studiere a Holocaustului în România și Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste în România, primul Raport fiind încheiat în 2004, al doilea în 2006). Este vorba despre o premieră naţională, pentru că la noi nu a mai existat o dezbatere publică similară, dedicată ambelor totalitarisme, de extremă stângă și de extremă dreaptă, care au marcat secolul trecut ? și care continuă să afecteze umanitatea prin implicaţiile sale psihologice, morale, filozofice, politice ș.a.m.d. În mod previzibil, simpozionul și-a avut, de altfel, polemicile sale.

Justiţie și memorie

De ce este necesară în egală măsură o discuţie despre Holocaust în paralel cu cea despre Gulag și viceversa? Dintr-un respect egal datorat victimelor fenomenului totalitar, a susţinut scriitorul și psihiatrul Ion Vianu în faţa asistenţei (recrutate în general din mediul academic), și din necesitatea demontării poziţiilor antifasciste sau anticomuniste adoptate din perspectiva extremismului de semn contrar, așa cum a subliniat în mai multe rânduri Marta Petreu. Comparaţia dintre cele două sisteme, comunism și nazism (respectiv fascism) este de asemenea justificată, în ciuda rezervelor formulate la adresa ei de-a lungul timpului, cu o condiţie: aceasta să nu conducă la ierarhizări, miza nefiind obţinerea monopolului asupra ororii și a suferinţei, ci înţelegerea cauzelor (?cum a fost posibil??), reconstituirea evenimentelor, extragerea semnificaţiilor, evaluarea consecinţelor Gulagului și Holocaustului. În practica puterii, a arătat Caius Dobrescu în deschiderea simpozionului, elementele de extremă stângă și de extremă dreaptă de obicei se împletesc, din raţiuni de legitimare, și cooperează la pătrunderea, perpetuarea și difuzarea lor în mase. Tentaţia extremismului de dreapta pare să fi fost de-a lungul vremii ceva mai mare, avea să observe la un moment dat Ion Vianu, ca dovadă exacerbările naţionaliste pe care majoritatea ţărilor din estul-europei le-au cunoscut sub regimul comunist (demonstraţia, focalizată pe cazul românesc, dar fără să piardă din vedere ansamblul, a fost făcută foarte convingător de antropologul american Katherine Verdery). Istoricii Marius Oprea și Dorin Dobrincu au adus în discuţie, tot în debutul simpozionului, victimele concrete ale Holocaustului și ale Gulagului, plus problema justiţiei care li se cuvine făcută. Dorin Dobrincu a accentuat mai degrabă importanţa recunoașterii simbolice și a memoriei ca formă de justiţie postumă, Marius Oprea pledând în schimb pentru o memorie activă și forme de justiţie practică: anchete, probarea crimelor (mergând până la descoperirea cadavrelor), aducerea în instanţă a vinovaţilor, dovedirea ?crimelor împotriva umanităţii?, care sunt fapte imprescriptibile, toate acestea fiind parte din obiectul de activitate al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, aflat sub direcţia sa.

Jocul ielelor

În secţiunea dedicată ?chestiunilor teoretice? s-a văzut și mai limpede decât în introducere imposibilitatea delimitării clare a particularului de general în abordarea fenomenului totalitar (având în vedere caracterul său de masă), fiecare caz avut în vedere fiind într-o măsură apreciabilă exemplar pentru întregul fenomen, dar și oarecum de neînţeles în absenţa evocării contextului istoric (de pildă, cazul lui Constantin Rădulescu-Motru, evocat de Marta Petreu). Această imposibilitate ridică foarte interesante probleme juridice, după cum au arătat Ștefan Ionescu și Julie Trappe. Cel dintâi a vorbit despre limitele conceptului de ?genocid?, așa cum este definit acesta actualmente de către convenţia O.N.U. și folosit drept cap de acuzare în instanţă. Sunt excluse de sub incidenţa lui crimele comise contra grupărilor constituite pe alte criterii decât cele rasiale, etnice sau religioase, precum criteriul ?convingeri politice? sau ?apartenenţă socială?. Julie Trappe a comentat modul în care justiţia românească post-decembristă s-a pronunţat asupra unor fapte cu implicaţii mult mai largi, ce depășesc sfera individualului (deci și sfera juridicului?, se pune întrebarea), legate de sistemul de represiune antonescian și cel comunist. Gulagul și Holocaustul au mai fost abordate din perspectivă psihoistorică (Ștefan Borbely), fenomenologică (Horia Poenar) sau din perspectiva disputei dintre funcţionalism și intenţionalism (Igor Cașu). Clarificarea conceptelor cu care operăm, încercând să exprimăm inexprimabilul și să ne reprezentăm catastrofele umanitare reprezentate de Gulag și Holocaust, poate servi la consolidarea mereu ameninţatei și fragilei democraţii, a sugerat în intervenţia sa Florin Abraham.

Polemici, polemici

Secţiunile de polemici și studii de caz au stîrnit, așa cum poate s-au și așteptat organizatorii, o serie de reacţii puternice, mai ales cînd discuţiile au ajuns la nume de anvergură ca Ion Gavrilă Ogoranu sau Monica Lovinescu. În prezentarea pe care a făcut-o, Michael Shafir a disecat excelent problema martiriologiei competitive și interogarea unicităţii Holocaustului, insistînd asupra miturilor care stau la baza ?competiţiei Gulag-Holocaust?, privită nu drept o ?dispută între istorici, ci între memorii?. Memorie pe care au luat-o drept ţintă ? fără succes însă ? și sistemele totalitare. În continuare, Shafir a ţinut să-și reenunţe dezaprobarea pentru insistenţa cu care cercetătorii români folosesc termenul de genocid pentru a descrie crimele comunismului, insistînd ca în acest caz să fie utilizate noţiuni cantitative ca politicid sau democid și subscriind la cele enunţate de Doru Radosav în sesiunea de deschidere a colocviului, că experienţa extraetnică a Holocaustului este una imposibilă. Exemplul cel mai clar al competiţiei memoriilor și dreptului individual la o altă poveste a trecutului a fost dat de exemplul lui Ogoranu, apărat de Ruxandra Cesereanu în ipostaza sa de anti-comunist și incriminat de Michael Shafir pentru legionarismul său, niciunul dintre cei doi ?avocaţi? nenegînd totuși existenţa celor două ipostaze și dreptul fiecăruia de a apăra o altă latură a lui Ogoranu.

Cuvîntul istoricilor

Partea tare a studiilor de caz a venit, așa cum era și de așteptat, din partea istoricilor, debutînd cu perspectiva lui Adrian Cioflâncă asupra relaţiei dintre istorie și justiţie și repropunerea, de către autor, a unui model alternativ de raportare juridică la crimele totalitarismului în România. Tot cu informaţii puternice a venit și istoricul Ioan Ciupea, care a prezentat extrem de limpede felul în care statul comunist a manipulat situaţia și încadrările criminalilor de război, înainte și după emiterea decretului 421 din 1995. Demersul lui Ioan Ciupea a fost completat de cel al lui Robert Fürtös care a intrat în problemele unui important loc al memoriei Gulagului și Holocaustului deopotrivă, Sighetul Marmaţiei.

Menţiuni necesare

Nici spaţiul virtual nu a fost trecut cu vederea de cercetătorii prezenţi în secţiunile de polemici și studii de caz, Lidia Bradley oferind, sub titlul de www.suferinţa, o inventariere foarte necesară a site-urilor dedicate memoriei Holocaustului și Gulagului. Autoarea a insistat pe două aspecte importante, care au fost primite la rîndul lor extrem de bine de public și anume faptul că, în prezent, există de 10 ori mai multe site-uri dedicate memoriei Holocaustului decît cele care se ocupă de Gulag și că, între cele mai căutate astfel de resurse, nu se numără nici un site antisemit sau de negare a crimelor totalitarismului comunist. În schimb, Doina Jela a sesizat o situaţie inversă în ceea ce a însemnat și înseamnă producţie de carte pe cele două teme, în România. Privind cu ochiul editorului de carte, prins între autor, director și librari, Jela a atras din nou atenţia asupra dezechilibrului dintre numărul apariţiilor de carte pe tema Gulagului, superioare celor care iau în discuţie aspecte ale Holocaustului.

Supravieţuitorii

Trei dintre participanţii la dezbateri au jucat cartea memoriei supravieţuitorilor atît cu bagajul teoretic al cercetării psihologice, cît și cu responsabilitatea și curiozitatea istoriei orale și toate cele trei prezentări au încercat o comparaţie cît mai reprezentativă între memoria Holocaustului și cea a Gulagului românesc. Dinu Gherman a căutat să vadă care este specificul manifestărilor fricii la supravieţuitorii lagărelor naziste și închisorilor comuniste, în timp ce, pe un eșantion asemănător ca proporţii și componenţă, Cristina Anisescu a aplicat grila analizei psihologice pentru a compara metodele de perlaborare a trecutului traumatic. În același registru al memoriei victimelor, Maria Bucur-Deckard a prezentat concluziile unei cercetări efectuate la Trăznea asupra felului în care a rămas imprimat, în memoria satului, masacrul din 9 mai 1940.

Percepţii

Chiar dacă mai multe dintre lucrările dezbătute au atins problema proiecţiilor imaginare de pe urma cărora au tras ponoasele victimele regimurilor totalitare, doi dintre cercetătorii care și-au supus lucrările dezbaterii au abordat în mod direct tarele imaginarului românesc. Dacă Andi Mihalache a căutat cauzele discursului antisemit postbelic trasînd și posibile modele care s-au perpetuat în discursul politic și mediatic post-decembrist, Doru Pop a cercetat presa contemporană prezentării Raportului Tismăneanu și a comparat reacţiile cu cele pe care aceeași ramură a societăţii civile le-a avut faţă de Raportul Wiesel. Specialist în studiul discursului mediatic, Doru Pop a atras atenţia aspura încercărilor de minimalizare, decredibilizare, falsificare, distorsionare și trivializare ale presei faţă de cele două rapoarte. Nu în ultimul rînd, Ovidiu Pecican a trecut de cealaltă parte pentru a ilustra, în maniera specifică, felul în care au fost privite cele două rapoarte de propriii iniţiatori, președinţii României, Ion Iliescu și Traian Băsescu.