Holocaust și totalitarism comunist în textele de psihoistorie

Aș dori să discut două aspecte socio-istorice și culturale distincte, legate de eventuala comparaţie comportamentală dintre nazism și totalitarismul comunist, pe care o consider ? o spun din capul locului ? îndeajuns de riscantă pentru a nu o aborda decât strict analitic, cu titlu de ipoteză. Primul dintre ele are în vedere paradigma familială a celor două evenimente, adică modul în care cele două sisteme, nazismul, respectiv totalitarismul comunist s-au raportat la centralitatea intrinsecă pe care, în interiorul comunităţii, o reprezintă familia. Extrapolând distincţia dintre cele două reacţii, îmi propun să abordez cele două sisteme ? nazismul, respectiv totalitarismul ? ca mecanisme de generare a unor marginalităţi victimare: a evreilor și, în subsidiar, a ţiganilor în cazul Holocaustului ? ambele: marginalităţi rasiale ? și a contestatarilor în cazul Gulagului, adică a unei marginalităţi preponderent ideologice și politice, fără componenta rasială pe care o presupune victimizarea clasică, pornită din antisemitismul istoric, a evreimii.

Sugestia metodologică primă, pe care aș dori s-o avansez, este că generarea marginalităţii victimare în cazul celor două sisteme are la bază o diferenţă esenţială privind tratarea relaţiei imaginare dintre masculinitate și feminitate. În mod inevitabil, o asemenea distincţie antrenează o dublă percepţie a temporalităţii obiectivate în social: una masculină, bazată pe forme, exerciţiu viril și asceză, respectiv una feminină, asociată energiilor senzuale, plastice, imprevizibile. Prima aparţine calculului, prognozei sociale matematizate, ivită din conștientizarea limitei (asumate sau impuse), pe când cea de a doua lasă câmp deschis estetizărilor, grotescului de tot felul și libertăţii. Klaus Theweleit, în Male Fantasies^[1] a demonstrat că întreaga pregătire culturală și pedagogică germană de după primul război mondial s-a axat pe repudierea simbolurilor feminităţii dispersive, fluide și promovarea unei educaţii a bărbatului ascetic, încorsetat de reguli comportamentale stricte și înregimentat în cohorte exclusiviste, cu un pronunţat aspect iniţiatic, de care s-a ocupat, de altfel, și Rosa Sala Rose în Dicţionar critic de mituri și simboluri ale nazismului^[2].

E interesantă, sub acest aspect, intepretarea ca maternitate protectivă a lui Hitler, pe care o găsim în cartea lui Harold D. Lasswell, The Analysis of Political Behavior: An Empirical Approach^[3]. În mod tradiţional, analizele bazate pe psihologia de adâncime insistă fie pe regresia infantilă pe care a suferit-o Hitler în momentul bolii incurabile a mamei sale ? tratată eronat, considera el, de către un medic evreu -, fie pe rolul de ?tată-surogat? al conducătorului nazist, interpretare care corespunde mai degrabă stereotipiilor prefabricate ale disciplinei decât adevărului confirmat de imaginarul colectiv. Harold D. Laswell nu e nici el foarte precis, sugerând că apartenenţa imaginară a lui Hitler la o paradigmă a maternităţii se explică prin: a) tendinţa de moralizare continuă a poporului german în discursuri, prin invocarea preocupării privind starea lui fizică și intelectuală; b) includerea în discursuri a unor teme pedagogice și de igienă socială; c) grija pentru ?maternitatea curată?, lipsită de ingerinţe rasiale nedorite, pe care o presupunea doctrina purităţii rasiale și d) stilul general interdictiv al luărilor sale publice de poziţie, în care insista pe lucruri care nu trebuie făcute. Puţin probabil că ar fi așa – adăugăm noi, sceptici, astăzi -, măcar pentru faptul că atât Mein Kampf, cât și extremismele de mai târziu ale lui Hitler sugerau un activism coparticipativ, foarte atipic pentru replierea prudentă pe care ar repezenta-o maternitatea protectoare.

Peter Loewenberg, în Decoding the Past^[4] sugerează o nuanţare a interpretărilor subliminale ale lui Hitler, prin inserţia unui detaliu care ţine de contextul istoric. Primul război mondial, spune Loewenberg, a dizlocat o sumedenie de bărbaţi din mediul lor gospodăresc și conjugal (unii nu se vor mai întoarce niciodată de pe front), ceea ce a dus, de voie-de nevoie, la o resemantizare a rolului femeii în societatea germană. Obligate fiind să presteze și muncile pe care în mod normal le efectuau bărbaţii, femeile au luat locul acestora, suferind un subtil proces de masculinizare. Aceasta e reprezentarea dominantă a copiilor din perioada respectivă, dublată apoi, de către nazismul fumegos, mistic, de o abordare preponderent masculinizată a mitologiei scandinave (Edda), în care nici măcar Walkyriile nu sunt fecioare gracile, ci redutabile artemide belicoase, zburând ameninţător deasupra câmpurilor de bătălie pentru a-i culege pe eroii merituoși să fie resuscitaţi în Walhalla.

Peter Loewenberg își ilustrează teza masculinizării subliminale a psihicului german din perioada pre-nazistă prin două cazuri tipice: adolescenţa lui Heinrich Himmler și formarea Hitlerjugend-ului: a cohortei tinere din falanga nazistă^[5]. Himmler a avut, demonstrează Peter Loewenberg, două etape succesive în trecerea din copilărie în adolescenţă: faza nomală și cea patologică, ambele fiind consemnate într-un Jurnal de adolescenţă foarte pragmatic, evenimenţial, în care, insensibil, Himmler își menţionează mama doar de două ori, și-n ambele cazuri neparticipativ, insistând totodată pe necesitatea evitării femeilor (?un pericol?). Schizoid, prin mania corectitudinii pe care o exhibă, Himmler obiectivează fantasmele personale într-o patologică obsesie a cotidianului mărunt, nesemnificativ, care indică retractilitate din faţa evenimentelor mari, definitorii.

Paradigma confraternităţii pe care și-a asumat-o nazismul este explicată de către Loewenberg prin rușinea tinerilor germani de după primul război mondial de a aparţine unei ?generaţii cu taţi compromiși?, pe motivul înfrângerii lor în război. Ca fenomen istoric și ideologic de supradeterminare, nazismul a întreţinut această fantasmă a confraternităţii, încărcând-o cu rolul containerului de energie. Astfel, demonstrează foarte lucid Loewenberg, nu un ?tată? au căutat tinerii germani resentimentari din timpurile de după terminarea primului război mondial, ci ?fraţi? capabili să se angajeze în slujba aceluiași ideal. În condamnarea evreimii, germanii au repudiat și o societate preponderent paternalistă, coordonată de ipoteza unui Dumnezeu-demiurg, care și-a ales un popor să îl reprezinte. Politeismul informal al nazismului, bazat de reconversia exaltată a unei mitologii etnice axată pe mai mulţi zei, la care se adăuga și dreptul orgolios de a crede în cine dorești, confirmă, structural, o asemenea aversiune.

Bruno Bettelheim[6] sugerase cu ani în urmă că lagărele de concentrare naziste au reprezentat un fenomen provocat, de ?regresie forţată?, ?până la nivelul la care ei [prizonierii] au trăit înainte de învăţarea regulilor elementare de igienă?. Prizonierii se stropeau cu urină, se mânjeau cu fecale și sufereau groaznic de foame: în termenii clasici freudieni, ei regresau într-un stadiu ?rușinos?, infantil, din perioada în care părinţii se îngrijeau de igiena lor elementară, numai că în cazul de faţă aceștia lipseau sau erau neputincioși. Ca o contrapondere, tot Peter Loewenberg (în Decoding the Past) a demonstrat cât de conotat cu imaginarul fraternităţii fusese Theodor Herzl, fondatorul statului Izrael: căsătorit cu Julie (n. Naschauer), el se desparte lăsând în urmă trei copii, pentru a redeveni ?fratele charismatic? care fusese dintotdeauna, dedicat, în mod altruist, ?mântuirii mesianice? a celorlalţi.

A jucat ?tătucul Stalin? rolul izbăvitor, energetic al tatălui-surogat? Pentru unii, marcaţi de stereotipurile clasice ale psihanalizei, întrebarea este aproape redundantă, cu atât mai mult, cu cât ? ni se tot reamintește ? propaganda oficială sovietică a întreţinut cu osârdie o asemenea fantasmă. Paradoxul e că fundamentele noii realităţi sovietice s-au articulat, după Revoluţia din 1917, pe paradigme accentuat confraterne, menite să denunţe în subsidiar tradiţionalismul prudent, conformist al familiei ruse. Întreaga estetică socială ?de tip nou?, generată de Revoluţie, s-a axat pe convingerea că prezumtivul adept al ideologiei purpurii trebuie scos în afara familiei sale pentru ca educaţia sa politică să reușească. Socialismul s-a caracterizat ? ca și societatea antică ateniană ? pe o foarte atent orchestrată aversiune împotriva consangvinităţii. Nu întâmplător, sângele altruist, vărsat pentru binele public, era singurul exceptat de la suspiciune. Pentru ca această fantasmă să reziste, este nevoie de o societate care generează adversitate și războaie, pentru ca sângele să aibă unde să se risipească.