Mitopolitică românească în secolul XX
Am citit, acum cîţiva ani, excelenta carte Mituri și mitologii politice a lui Raoul Girardet, însă doar la începutul mileniului trei am fost tentată să verific, și pe cazul României, aplicativitatea acelor mituri și mitologii politice inventariate de autorul francez. El pune în discuţie patru mituri care se regăsesc din plin și în mentalul românesc: acela al Conspiraţiei, al Salvatorului, al Vîrstei de Aur și al Unităţii. Voi panorama în cele ce urmează cele patru mituri descrise de Girardet, aplicîndu-le pe mitopolitica românească, mai cu seamă pe aceea care a funcţionat în secolul XX (cu specificarea că aceste mituri au mai fost discutate, parţial, și în cărţile lui Lucian Boia).
1. Mitul conspiraţiei constă în ideea unei puteri oculte care acţionează din umbră asemeni păianjenului. În imaginarul politic universal, cele mai faimoase comploturi le-ar aparţine evreilor, iezuiţilor și masonilor (uneori, doi dintre aceștia se combină într-un supercomplot; comunismul, de pildă, este văzut și ca un complot iudeo-masonic). De obicei, Organizaţia conspiraţionistă este proiectată ca avînd o structură ramificată și ierarhizată, în complot funcţionînd mai mulţi complici care depun jurămînt de loialitate, care sînt iniţiaţi și care se recunosc după parole și coduri. Dar complotul implică nu doar depunători de jurăminte, ci și indivizi specializaţi în spionaj și delaţiune, scopul final fiind dominaţia Lumii.
Să vedem acum în ce măsură a funcţionat în România secolului XX acest mit al complotului sau conspiraţiei, cu toate nuanţările necesare. Înainte de marea unire din 1918, în mod legitim, românii s-au simţit ameninţaţi de Puterea imperiilor din jur (Austro-Ungaria și Rusia, în mod special). După 1918, în perioada interbelică și în perioada celui de-al doilea război mondial, România cu tendinţe fascizante și legionare a proiectat o conspiraţie a evreilor (racordîndu-se, astfel, la influenţa Germaniei naziste). În comunism, mitul conspiraţiei s-a multiplicat. Mai întîi au fost proiectate conspiraţia Occidentului și a Americii împotriva României așa-zis eliberate de sovietici (această conspiraţie incriminată a marcat de fapt începutul războiul rece în care România făcea corp comun cu URSS). Din interiorul ţării, comuniștii au construit conspiraţia "dușmanilor poporului", prin acest fals complot fiind aruncaţi în închisori, lagăre, colonii și azile psihiatrice toţi cei consideraţi anticomuniști, non-comuniști sau indiferenţi, dar și comuniști care nu erau fanatici sau care deveniseră indezirabili regimului (estimările indică o jumătate de milion de deţinuţi politici între 1944-1964, dintre care cam jumătate au pierit pînă în 1963-1964, cînd a avut loc graţierea politicilor din România). În anii ’50, după modelul proceselor staliniste înscenate care avuseseră loc la Moscova între 1933-1939 și în care liderii rivali lui Stalin fuseseră demascaţi ca spioni și executaţi, și în România, Gheorghe Gheorghiu-Dej construiește așa-zisul complot al deviaţioniștilor comuniști (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, toţi miniștri importanţi la începutul instaurării comunismului în România), pentru a controla singur Puterea; alt comunist de seamă, Lucreţiu Pătrășcanu, considerat un fel de Buharin român, va fi chiar executat în 1954. După 1956, cînd are loc revoluţia anticomunistă din Ungaria ce va fi înfrîntă de trupele sovietice, Puterea imaginează și o conspiraţie maghiară dar cu bază românească, astfel avînd loc un al doilea val masiv de arestări al așa-zișilor "dușmani ai poporului".
Din interiorul ţării, se impune programatic mitul Securităţii, organul de represiune din România, creat în 1948, care înlocuise Siguranţa Statului de pînă în 1944. Securitatea este proiectată de liderii comuniști și de membrii înșiși ai organului de represiune ca o societate și organizaţie ocultă, aptă să controleze totul prin intermediul dosarelor (acestea fiind văzute ca un dublu de informaţii reale sau false ale omului din carne și oase cercetat de Securitate), al informatorilor (delatorilor) și nu în ultimul rînd prin intermediul presiunilor fizice și psihice (torturii) asupra victimelor. Securiștii sînt vestimentaţi, în prima etapă a comunismului (etapa Gheorghiu-Dej, considerată a fi cea mai dură), în haine negre de piele, sînt primitivi, relativ alfabetizaţi și procedează la arestări și torturi mai cu seamă în regim nocturn (ei sînt văzuţi ca făpturi terifiante ale întunericului, deși arestarea victimelor lor poate surveni oricînd, oricum și oriunde); în etapa Ceaușescu, ei poartă cu toţii costume stas, sînt tunși corect și proaspăt rași (barba fiind considerată o provocare "decadentă", însemn al Occidentului și al Americii "corupte"), unii fiind chiar intelectuali (cu alte cuvinte, s-a depășit primitivismul de odinioară). În ultima perioadă a ceaușismului, dar și înainte, românii credeau cu adevărat în conspiraţia Securităţii văzută ca un stat în stat, ca un Anti-Vatican. Aceeași români, dezamăgiţi de comunismul durabil și de nevenirea Americanilor (mit pe care îl voi discuta la capitolul dedicat figurii Salvatorului) pentru a-i izgoni pe comuniști, vorbeau de conspiraţia de la Yalta (1945) a celor trei oameni de fier ai lumii în acel moment (Stalin, Churchill, Roosevelt), în care ultimii doi, englezul și americanul, ar fi trădat România, oferindu-i-o ca pradă de război lui Stalin. Mai tîrziu, o altă întîlnire istorică, cea de la Malta, din 1989 (între George Bush și Mihail Gorbaciov), avea să fie proiectată de români tot ca o conspiraţie, dar benefică de data aceasta, în urma acestui pact între americani și ruși (care legifera, simbolic, încheierea războiului rece) producîndu-se colapsul sistemului comunist și, deci, inclusiv căderea comunismului în România.
În postcomunism, conspiraţiile abundă iar. Revoluţia din 1989 este proiectată ca o conspiraţie kaghebistă (prin intermediul lui Ion Iliescu și al nomenclaturiștilor de rangul doi din fostul sistem comunist, instalaţi în noua putere din decembrie 1989). Sau ca o conspiraţie a unei părţi reformatoare a Securităţii și a Armatei, care i-ar fi sugerat intenţionat lui Nicolae Ceaușescu organizarea mitingului bucureștean, din 21 decembrie 1989, împotriva Timișoarei dezlănţuite, mizînd pe revolta spontană sau indusă a bucureștenilor (a fost mult discutat momentul care a produs dispersarea bucureștenilor adunaţi la miting, provocînd adunarea și radicalizarea protestatarilor anticomuniști în Piaţa Universităţii; căci, dacă Bucureștiul nu s-ar fi solidarizat cu Timișoara, căderea lui Ceaușescu nu ar fi avut, poate, loc). Naţionaliștii (PUNR, PRM) au sugerat ideea unei conspiraţii maghiare, pornind de la faptul că pastorul Laszlo T?kes și solidaritatea cu acesta au stat la originea revoltei timișorene. S-a vorbit chiar și de o conspiraţie CIA, pentru înlăturarea lui Ceaușescu. Pe seama așa-zișilor "teroriști" din decembrie 1989 au fost construite, de asemenea, scenarii conspiraţioniste. Aceștia au fost proiectaţi ca grupuri de mercenari arabi, special racolaţi de Securitate și instruiţi pentru apărarea lui Ceaușescu, pînă la moarte. O a doua variantă indica o altă identitate a "teroriștilor": aceea de orfani crescuţi ca și copii de trupă, adoptaţi de către Securitate și instruiţi în cultul lui Ceaușescu și al soţiei sale, pe post de "tată" și "mamă". Mai tîrziu, varianta cea mai apropiată de realitate s-a dovedit aceea că numiţii "teroriști" au fost diferite elemente din Securitate, Armată ori Miliţie, folosite în scop diversionist, pentru a crea senzaţia (mai ales în București, după 22 decembrie 1989) că Frontul Salvării Naţionale este singurul organ legitim care a realizat și condus revoluţia română, în fruntea căreia se afișase. Exploziile politice din 1990, respectiv violenta campanie electorală (denigrarea partidelor istorice renăscute, în special PNȚCD și PNL), evenimentele din martie de la Tîrgu Mureș (cu înfruntări violente între maghiari și români), fenomenul Piaţa Universităţii (22 aprilie-13 iunie 1990), mineriadele (29 ianuarie, 18 februarie și mai ales 14-15 iunie 1990), apoi durul regim Iliescu în prima sa etapă (1990-1992, inclusiv mineriada din septembrie 1991), au făcut să se vorbească despre alte conspiraţii. Prima campanie electorală în care PNȚCD și PNL au fost denigrate ritualic a făcut să fie proiectat în mentalul românesc un complot al Occidentului împotriva României pe care ar intenţiona să o exploateze, liderii partidelor istorice fiind consideraţi "trădători de ţară" și "vînduţi ai Occidentului". Evenimentele de la Tîrgu Mureș au prilejuit așa-zisa conspiraţie antiromânească din partea maghiarilor; această conspiraţie a fost proiectată atît din sferele Puterii (care voia să abată privirea românilor de la contestarea lui Ion Iliescu și a foștilor nomenclaturiști instalaţi confortabil în noile instituţii), cît și din partea unor partide extremiste (PUNR și PRM). PRM a construit chiar și un complot iudeo-masonic împotriva României.
Atunci cînd figura lui Ion Iliescu i-a devenit indezirabilă, PRM l-a imaginat pe acesta ca fiind angrenat într-un complot kaghebist împotriva ţării. Manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii a fost catalogată de Puterea iliescistă ca fiind sub semn legionar, așa încît ziua de 13 iunie 1990, cu vandalizarea Poliţiei, Ministerului de Interne și a Televiziunii (care, în parte, a fost înscenată și instrumentată chiar de forţele de ordine), a fost considerată ca aparţinînd unei încercări de lovitură de stat de tip fascist; termenul cel mai folosit în acuzare a fost acela de "rebeliune legionară". Doar printr-un asemenea calificativ periculos, Puterea iliescistă a putut invoca urgenţa venirii minerilor ca forţe poliţienești fidele președintelui și Guvernului, pentru a apăra clamata democraţie. Intelectualitatea de elită, care simpatizase manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii, a vorbit, în schimb, de un complot al fostei Securităţi și al Serviciului Român de Informaţii împotriva celor declaraţi anti-Iliescu și anti-FSN. În cazul mineriadei din 1999, cînd ortacii anunţaseră că intenţionează să asedieze Bucureștiul, s-a vorbit de o conspiraţie a fostei Securităţi reminiscente în partide extremiste precum PRM, dar și PDSR, precum și în SRI, organul de siguranţă naţională în cadrul căruia au rămas cel puţin 50 la sută din cadrele fostei Securităţi.
2. Al doilea mit politic inventariat de Girardet este acela al Salvatorului. Acesta este cunoscut și în formulele de Om providenţial, Conducător (Cîrmaci), Călăuză: Salvatorul poate avea o origine comună sau una excepţională, poate fi și un aventurier. Figura Salvatorului stă sub simbolul torţei, soarelui, farului și luminii, pentru că mitul este astfel construit încît Salvatorul să acţioneze ca distrugător al unei ordini (sau dezordini), pentru a instaura o altă ordine. Salvatorul apare, de obicei, în momentele de dezechilibru ale unei naţii și de criză politică sau spirituală, criză de identitate și legitimitate a unui popor care își caută un "părinte" și o "călăuză". În această ipostază, el este perceput ca un "mesager al Destinului". Girardet clasifică patru tipuri ale figurii Salvatorului: a. tipul Cincinnatus, figura înţeleptului, a bătrînului care simbolizează justiţia, regalitatea, omul-instituţie; b. tipul Alexandru cel Mare, figura îndrăzneţului, a comandantului de oști, chiar aventurier, simbol al tinereţii, acesta fiind, de obicei, un erou inspirat, sortit; c. tipul Solon, figura legiuitorului, fondator al unei noi ordini și d. tipul Moise, figura sacerdotului, a profetului, vizionar al timpurilor viitoare, marcat de un impuls sacru, aducînd cu un conducător al unui ordin religios, chiar dacă este, de pildă, conducător de stat; acesta dorește să se identifice sau să fie identificat cu poporul, ca încarnînd voinţa poporului (Hitler, de pildă).
Există, însă, și tipologii hibride precum Cincinnatus-Solon, unde construcţia Tatălui, a Protectorului, este esenţială în imaginarul politic. Acest Tată al poporului "are misiunea să calmeze lucrurile, să reinstaleze încrederea, să restabilească o securitate compromisă" (Girardet, p. 70). Acest portret mitizat i se potrivește, de pildă lui Ion Iliescu cel din decembrie 1989 și din 1990, care pozează în noul "tată" al României și care continuă în felul său moștenirea comunistă, chiar dacă nu în stil vizibil ceaușist; nu degeaba i se strigă în campania electorală din 1990: "Iliescu apare/soarele răsare". Acest portret i se potrivește la fel de bine, însă, lui Stalin, marele Tată (tătuc) sovietic, continuatorul lui Lenin din toate punctele de vedere, mai ales în ce privește reprimarea "dușmanilor poporului".
Să iau pe rînd cele patru tipuri de Salvator pentru a le aplica pe mentalul românesc în secolul XX. La îndemînă se află destule figuri, de la regi precum Ferdinand Întregitorul și Mihai I la mareșalul Antonescu și Corneliu Zelea Codreanu, de la Nicolae Ceaușescu la Ion Iliescu și Emil Constantinescu. În mitopolitica românească din secolul XX, figura Salvatorului nu este monocromă, ci extrem de hibridată. În cadrul tipului Cincinnatus intră, de pildă, atît regele Ferdinand (regele unirii depline a românilor din toate provinciile), cît și figura lui Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, după decembrie 1989, respectat pentru înţelepciunea sa, dar și pentru radicalismul său anticomunist. Dar tot aici intră și un președinte postcomunist precum Ion Iliescu (care prin sechelele sale comuniste s-a dovedit a fi, de fapt, un fals Cincinnatus). În cadrul tipului Alexandru cel Mare ar putea intra atît Corneliu Zelea Codreanu, cît și regele Mihai I (amîndoi veneraţi pentru tinereţea lor "inspirată"). În cadrul tipului Solon ar putea intra atît Ion Antonescu (consacrat ca Mareșalul ordonator, comandantul de oști și eradicatorul legionarilor), cît și Ion Iliescu (primul președinte postcomunist după căderea comunismului și sîngeroasa revoluţie din decembrie 1989), Emil Constantinescu (al doilea președinte postcomunist care, se presupunea, va instaura adevărata democraţie în România, înlocuind falsa democraţie din timpul regimului Iliescu) ori chiar Nicolae Ceaușescu (urmașul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej), aparent președinte reformator, după anii duri de represiune stalinistă. În sfîrșit, în cadrul tipului Moise, ar putea intra din nou figura lui Corneliu Zelea Codreanu (care anunţase și o înnoire religioasă a României), dar și cea a lui Ceaușescu, cel care, în faza megalomană și narcisiacă, voia să încarneze voinţa poporului, să fie delegatul acestuia, adevărat nu în faţa lui Dumnezeu, ci a lumii întregi. Mai cu seamă comunismul românesc, sub Ceaușescu, a încercat să creeze o adevărată moștenire a figurii Salvatorului (în care intrau diverse nuanţe de la Biruitor, Pedepsitor, Cuceritor, Revoluţionar, Înţelept), dictatorul revendicînd ca antecesori figuri precum Decebal, Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu ori Alexandru Ioan Cuza. Ceaușescu îi depășește pe toţi în construcţia asupra propriului mit: în anii ’80, el încearcă să confecţioneze, inclusiv arheologic, un strămoș al românilor (poreclit, în jargonul ironic al intelighenţiei, "homo scornicensis", tocmai fiindcă locul de baștină al dictatorului român, satul Scornicești, trimitea la a scorni, a născoci, a inventa grobian, a minţi cu asupra de măsură).
În figura Conducătorului intervine, uneori, nevoia poporului de a ucenici la cel așteptat și ales, nevoia de iniţiere, de a fi călăuzit, subordonat unei instanţe. Este ceea ce reușește să facă Corneliu Zelea Codreanu, ca "mesager al Destinului" și lider charismatic, în cadrul Mișcării Legionare, care a fascinat, în chip spectaculos, tinerimea interbelică și chiar intelectualitatea de elită. Conducătorul este un îndrăzneţ, un sfidător, el poate poza chiar în iluminat, este o autoritate militantă, mobilizatoare, activă, este, mai ales, o călăuză profetică. Hitler a dorit să fie așa ceva (spre deosebire de Stalin, răspopitul, care a evitat coloratura religioasă în construcţia mitului său); Hitler unește, consideră Girardet, tipologia tatălui protector și pe aceea a profetului fanatic. În ce privește tipologia călăuzei profetice, în cazul românesc, emblematic rămîne același Corneliu Zelea Codreanu ale cărui fotografii mediatizate în presa interbelică de dreapta sînt strategic gîndite în sens profetic inclusiv la nivel fizic, corporal. Mai întîi, că este vorba despre un bărbat înalt, frumos, bine legat, care își înscenează intrarea electorală, în satele românești, călare pe un cal alb (adaptare a figurii lui Făt Frumos din basme). O altă fotografie îl reprezintă la groapa unor martiri, cu un craniu în mînă (aici pozează ca iniţiat al vieţii și al morţii, asemeni lui Hristos; sau ca Hamlet!?). O alta, la mare, cu creștetul acoperit de razele soarelui, ca de o tiară. Multe fotografii îl înfăţișează în marșuri, alături de prozeliţii săi, ca un tînăr zeu. Mereu cu o privire mîndră și de nestrăpuns. Și iată-l astfel creat pe cel pe care ucenicii săi îl considerau noul Mesia. Asasinarea sa brutală (ordonată de regele Carol al II-lea) a sporit mitul profetului, dar și pe acela al martirului (deși Zelea Codreanu fusese autorul concret a cel puţin unui asasinat).
Discuţia asupra figurii Eroului și Salvatorului în mitologia politică din secolul XX, în România, poate continua, pentru că există elemente de dublură în cazul unor lideri. Mareșalul Antonescu a fost mitizat ca singura mînă de fier aptă să conducă ţara după dispariţia dictaturii regale, dar și după rebeliunea legionară; tot el fusese, apoi, decretat marele patriot (marele român) care recucerise efemer Basarabia invadată de sovietici; tot el fusese cel care, avînd parte de un proces incorect din partea comuniștilor ajunși la Putere, în chiar clipa execuţiei sale își păstrează demnitatea, ordonîndu-le el însuși soldaţilor să-l împuște, într-un ultim gest de mare comandant militar; a fost remitizat, începînd din 1990, cînd o parte a fostei Securităţi, dar nu numai, ci și nostalgicii unui braţ de fier au construit imaginea mareșalului ce ar fi fost apt să scoată ţara din marasmul de după căderea comunismului; remitizarea s-a bazat și pe imaginea mareșalului-martir, executat de comuniști, fiind uitată intenţionat poziţia antisemită a lui Ion Antonescu (ca aliat al lui Hitler) și ordinele sale în acest sens care, în anumite cazuri, au dus la pogromuri. Regele Mihai I a fost mitizat în tinereţea sa, în timpul și după dictatura antonesciană, cînd era proiectat ca nădejde a României, singura speranţă ca ţara să nu fie sovietizată; apoi, în 1990, el a fost remitizat de o minoritate politică ce vedea în el o contrapartidă la figura lui Ion Iliescu. Vizita regelui Mihai I, în 1992, și mareea bucureștenilor veniţi să-l întîmpine (s-a estimat cifra de 1 milion) au reaprins mitul regelui, singurul capabil să redreseze o Românie devitalizată de comunism, regele fiind unsul lui Dumnezeu, capabil să-l înlocuiască pe președintele uzurpator, cum era văzut Iliescu de către nostalgicii monarhiști, dar nu numai de ei, ci și de alte categorii de anticomuniști care nu mai doreau să accepte nici un compromis în ce privește conducerea ţării. Apoi același rege Mihai a dezamăgit în 2001, acceptînd pactul cu regimul Iliescu reinstalat în 2000. S-a pus întrebarea dacă trebuia regele Mihai să accepte colaborarea între două instituţii ireconciliabile, monarhia și republica, și între doi exponenţi opuși, regele anticomunist și președintele neocomunist (chiar dacă între Iliescu din 1990 și cel din 2000 diferenţa era vizibilă). Este limpede că, în acest caz, mitul de odinioară (tînărul rege salvator) a pălit și a fost invalidat de figura bătrînului rege exilat, care a acceptat colaborarea cu un regim ce nu s-a delimitat de ilegalitatea abolirii monarhiei în România. Ceaușescu are, la rîndu-i, parte de o dublură la nivel de mit politic, în ambele sensuri, și ca antimit și ca mit reluat: unul este Ceaușescu din 1965, cel care urmează etapei Dej și care promite reforme, continuat de cel din 1968, care pentru o zi se opune invadării Cehoslovaciei, respectiv patronului URSS (gestul său catalizînd înscrierea în PCR a o serie de intelectuali care refuzaseră pînă atunci carnetul de partid). Și altul este Ceaușescu din ultima sa fază, grandomanul, naţionalistul furibund, președintele care pozase cu sceptru, ca un rege, stîrnind, printre altele, entuziasmul simulat al lui Salvador Dali în anii ’70. Dar altul este și Ceaușescu-victima, căzută sub gloanţe chiar de Crăciun (moment nestrategic, religios vorbind, întinînd ideea de sărbătoare creștină), executată brutal, la al cărei mormînt se adună încă nostalgici care susţin că fostul dictator a fost benefic pentru România, întrucît le-a construit locuinţe și le-a asigurat locuri de muncă. Și figura lui Ion Iliescu este ambivalentă la nivel mitopolitic: unul este Iliescu cel care apare chiar în 22 decembrie 1989, ca lider al Frontului Salvării Naţionale, fostul aparatcik marginalizat de Ceaușescu, despre care se știa că ar putea juca rolul unui Gorbaciov român (el și pozează, de altfel, ca "despot luminat" apt să scoată ţara din necaz; ţăranii îl consideră a fi cel care le-a dat pămînt, ceea ce este un transfer care camuflează un fals), și altul Iliescu autoritarul, neocomunistul, care reprimă sîngeros manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii în 1990, instigînd o categorie socială (minerii) împotriva alteia (studenţii și intelectualitatea) și creînd condiţiile unui război civil și al unui fratricid. Iliescu, învingătorul alegerilor din 2000, este mai stilat, mai puţin vizibil comunist, dar el pozează iar în Salvator, de data aceasta împotriva extremismului promovat de liderul PRM Corneliu Vadim Tudor, care a fost contracandidatul său la prezidenţiale. Chiar și în cazul lui Emil Constantinescu funcţionează o dublură de mit: unul este președintele ales în 1996, care a fost aclamat ca un erou (în Piaţa Universităţii, loc simbolic al revoluţiei din decembrie 1989 și al manifestaţiei maraton din 1990), vorbind din Balconul Universităţii, liderul care semăna cu Alexandru Ioan Cuza și în care românii au sperat, cu adevărat, la renașterea ţării, și altul președintele mediocru, iar, la sfîrșitul mandatului său, politicianul considerat dezertor în alegerile din 2000, întrucît a renunţat să candideze, anunţîndu-și susţinătorii într-atît de tîrziu încît un lider puternic nu a mai putut fi găsit în timp util pentru a-l contracara pe Ion Iliescu.
Există, apoi, lideri care au încercat să-și confecţioneze ei înșiși mitul: așa este Corneliu Vadim Tudor, poreclit, pentru extremismul său, "Führerul" (dar complăcîndu-se în această poreclă, cu voluptate narcisiacă), și care, în rivalitatea politică la prezidenţialele din 2000, împotriva lui Ion Iliescu, a mizat intenţionat pe o pretinsă charismă de lider întemeietor (inclusiv xenofobia și rasismul său dorindu-se a fi întemeietor-eradicatoare); același lucru a încercat să îl facă și liderul sindical al minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, autointitulat noul Eminescu și poreclit ironic "Luceafărul huilei" (complăcîndu-se, la rîndul lui, în această poreclă). Nici unul dintre ei, tocmai pentru că și-au confecţionat tendenţios mitul, nu au izbutit să îl și impună. Ambii au avut în vedere o încercare de autolegitimare ca "mesageri ai Destinului". În cazul amîndurora, s-a încercat o apropiere mitopolitică de figura lui Corneliu Zelea Codreanu: unul din punct de vedere ideologic, celălalt, mai degrabă fizic (dar și la nivelul zeificării prin care era manipulată, de pildă, mulţimea minerilor din Valea Jiului). În ce-l privește pe Miron Cozma, se poate ca în mentalul acestuia să fi funcţionat, de asemenea, modelul liderului sindical încarnat de polonezul Lech Walesa, pe care ar fi rîvnit să-l imite, cu atît mai mult cu cît liderul "Solidaritatăţii" devenise, după prăbușirea comunismului în Polonia, noul președinte al statului.
Trebuie spus, apoi, că există situaţii istorice în care realitatea implică două tipuri ale mitului Salvatorului care coexistă sau acţionează simultan; acţiunea lor poate fi opusă, dar, în același timp, este complementară. În România, au funcţionat după acest tipar hibrid atît mitul lui Ion Antonescu, cît și acela al regelui Mihai I, bătrînul și tînărul, comandantul militar și regele, proiectaţi ca Salvatori în una și aceeași perioadă istorică. Există și mituri ale Salvatorului, care nu pot fi aplicate exact pe o categorie din cele propuse de Girardet sau, dimpotrivă, le angrenează pe toate patru: cum ar trebui înţeles mitul venirii Americanilor, pe care deţinuţii politici îl construiau în închisorile comuniste, dar care funcţiona și în mentalul luptătorilor anticomuniști din munţii României? Căci Americanii erau văzuţi și ca posibilii noi legiuitori (izgonitorii comunismului), și ca înţelepţi, și ca războinici. Doar profeţi nu puteau fi.
Cel mai amplu mit al Salvatorului aplicat pe cazul României mi se pare a fi, însă, acela al regelui Mihai I, tocmai fiindcă el a avut parte și de o demitizare profundă. Mitul regal, după cum se știe, trimite la o anumită formă de sacralitate: regele este unsul lui Dumnezeu, locţiitorul lui Dumnezeu pe pămînt sau, în alte cazuri, "terţul median, cel care intermediază între Dumnezeu și popor. Cei doi președinţi comuniști (Dej și Ceaușescu) care i-au succedat regelui Mihai au reprezentat o formă desacralizantă, trecerea de la monarhie la republică fiind resimţită în România (și a fost firesc ca lucrurile să stea așa) ca o traumă, ca o ghilotinare a figurii regale. Nu conta că regele Mihai era foarte tînăr, întrucît tocmai tinereţea sa era cea care insuflase speranţă românilor: regele Mihai, al cărui patron spiritual și onomastic era un arhanghel războinic, nu putea decît să le ţină piept sovieticilor invadatori și să-i alunge. Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat, însă. Președinţii care i-au urmat la conducere regelui Mihai I au devenit unșii Partidului Comunist, încarnarea sau locţiitorii Partidului, trecerea fiind făcută de la credinţă la ateism (religia fiind considerată, "opiumul popoarelor"). Ideea de lider comunist naţional a uzurpat conţinutul mitului regal atîta timp cît președintele ateu al republicii va rîvni și el să fie un intermediar între Partid și popor. În ciuda acestor furturi de conţinut, mitul regelui Mihai I a continuat să funcţioneze din 1947 (cînd monarhia a fost abolită) pînă după 1990, cînd regele a revenit în ţară, prilejuind, în 1992, o micro-apoteoză a monarhiei la nivel de simpatie în rîndul poporului român. Lucrurile s-au schimbat după ce regele a anunţat-o ca moștenitoare directă pe principesa Margareta și demitizarea a devenit și mai vizibilă în momentul în care, în 2001, regele a acceptat colaborarea cu regimul Iliescu (cu fostul călău, chiar dacă lucrurile trebuie luate în registru simbolic).
Trebuie precizat că principiul regal în România a fost unul falocratic (în ciuda simpatiei populare de care s-a bucurat, de pildă, regina Maria despre care se spunea că dirija de facto, la un moment dat, treburile ţării), astfel încît, atunci cînd regele Mihai I o desemnează ca moștenitoare directă pe principesa Margareta, el modifică regula, iar poporul român nu simpatizează deloc această schimbare. Monarhia (atît cît a mai rămas ea în România postcomunistă, la nivel de mitologie politică) și-ar fi sporit, poate, adepţii, dacă regele Mihai ar fi desemnat ca moștenitor un bărbat, chiar dacă acesta nu ar fi fost un moștenitor linear direct, ci unul indirect (nepotul său). Legea primogeniturii masculine ar fi fost, astfel, adaptată la condiţiile date căci, avînd ca moștenitoare directe doar fiice, pentru a respecta transmiterea regalităţii masculine, Mihai I nu avea ca soluţie decît alegerea nepotului său. Atît desemnarea principesei Margareta, cît și aceea a nepotului erau derogări de la regula de transmitere a autorităţii regale: dar cea de-a doua soluţie ar fi fost mai potrivită pentru mentalul românesc, decît cea dintîi. De-abia prin desemnarea nepotului, regele Mihai ar fi stabilit continuitatea simbolică între ceea ce fusese el însuși cîndva (tînărul rege "arhanghel" din perioada 1944-1947) și ceea ce nepotul său ar fi putut să însemne pentru România. Desemnarea principesei Margareta a ratat, însă, șansa monarhiei în România postcomunistă. Regele Mihai însuși nu a putut face trecerea de la Salvatorul de tip Alexandru cel Mare la unul de tip Cincinnatus, chiar dacă în 1990 o minoritate politică românească sperase în așa ceva.
Și cazul lui Ion Iliescu se pretează la o discuţie mai aplicată la nivelul figurii Salvatorului, fiindcă el este urmașul parţial legitim (întrucît a continuat, cel puţin în 1990, autoritarismul ceaușist, chiar dacă l-a învăluit în faldurile democraţiei), parţial ilegitim al lui Nicolae Ceaușescu. Execuţia lui Ceaușescu intră în scenariul uciderii Tatălui și a împărţirii Puterii între fiii paricizi dintre care, pînă la urmă, se va alege doar unul. Execuţia lui Ceaușescu ţine, evident, de un scenariu oedipian, Ion Iliescu (în calitate de lider al Puterii nou instalate în timpul revoluţiei din decembrie 1989) ordonînd execuţia dictatorului (pretextul fiind stoparea violenţelor fratricide din București, între 22-25 decembrie). Supraveghetorul acestei execuţii este o figură enigmatică, de nu cumva vulgar-ocultă, un alt "fiu", anume Gelu Voican-Voiculescu. În sfîrșit, prin uciderea lui Ceaușescu se trece la etapa fiilor care concurează pentru ocuparea locului vacant lăsat de "tată": între acești fii, Ion Iliescu este cel mai vizibil și mediatizat. Campania electorală dură, apelînd mai cu seamă la calomnie și dezinformare, a făcut ca Iliescu să-și înlăture rivalii din exterior (Radu Câmpeanu și Ion Raţiu), dar și adversarii din interior (Dumitru Mazilu). La fostul complice și prinţ competitor, Petre Roman, va renunţa de-abia mai tîrziu, în 1991 (cu prilejul celei de-a patra mineriade). La 20 mai 1990, Ion Iliescu este ales președinte, ocupînd de-abia acum, în mod legal, locul Tatălui, dar al unuia care se identifică cu un "demiurg social și istoric".
Se cuvine discutat, de asemenea, și mitul lui Corneliu Coposu care, aparţine, după cum am spus deja, tipului Cincinnatus, întrucît este unul din puţinele mituri care nu au decăzut în postcomunismul românesc, ci funcţionează încă și acum, cel puţin la nivelul timpului trecut, al amintirii. Corneliu Coposu a fost mediatizat, din 1990, ca urmașul lui Iuliu Maniu (el însuși o figură mitizată, cel puţin în calitatea de martir al regimului comunist), nu doar pentru că fusese secretarul (și, deci, ucenicul) acestuia, ci și fiindcă avusese parte de șaptesprezece ani în închisorile comuniste din România, ani pe care îi depășise tenace, fără vreo cedare în faţa regimului care îl persecuta. Moartea soţiei sale, ca deţinută politică, și celibatul ulterior, l-au preschimbat într-o figură ascetică pentru care pleda și aspectul său fizic uscăţiv. Fostul halterofil corpolent devenise un fel de adaptat pustnic al deșertului, iar fizicul acesta (în consens cu simţul etic al personajului) a impus respect. Felul în care a reconstruit Partidul Naţional Țărănesc (chiar dacă, uneori, a căzut în eroarea unei permisivităţi periculoase, în PNȚCD înscriindu-se și cîteva figuri dubioase, care au dobîndit ranguri importante) a impus, de asemenea, cu atît mai mult, cu cît, după moartea sa, Partidul avea să fie condus de un politician fără charismă și fără impact asupra mulţimilor (Ion Diaconescu) și, în acest fel să dispară din Parlament, iar apoi să se destrame în mai multe facţiuni, fiind distruse tocmai unitatea și efortul de reconstrucţie pe care, în mod remarcabil, le realizase președinţia lui Corneliu Coposu. De-a lungul activităţii sale parlamentare, dar nu numai, Corneliu Coposu a ajuns să fie stimat și respectat inclusiv de către inamicii săi politici. Așa se face că, la moartea sa, a avut parte de funeralii naţionale, iar poporul român a cunoscut unul dintre puţinele sale momente de unitate (în postcomunism) de după zavistia politică implicată de campaniile electorale violente și de ciocnirile dintre Putere și Opoziţie. În cazul lui Corneliu Coposu, bătrîneţea nu i-a minat credibilitatea, ci, dimpotrivă, i-a sporit-o, căci senectutea aceasta era una eroică, respectată (Coposu fiind un supravieţuitor al Gulagului) și înţeleaptă.
Există, în România actuală alţi lideri care ar putea intra în tipologia Salvatorului? Poate Traian Băsescu sau Adrian Năstase să ajungă, cîndva, într-o asemenea poziţie, dacă vor candida la următoarele prezidenţiale. Figura amîndurora mi se pare, însă, destul de periculoasă pentru fantasmele politice (și contra-fantasmele) inconștientului colectiv românesc, tocmai fiindcă cei doi reprezintă o antiteză, respectiv polii opuși ai așa-zisului ‘bun român’: "golanul" și "aristocratul"; primul este relativ simpatic și cinic-ironic, pe înţelesul tuturor, un actor argotic al politicii românești; cel de-al doilea (un intelectual relativ rafinat) are deja vizibile tendinţe dictatoriale și, în plus, propulsîndu-și mereu soţia în plan mediatic, reeditează poziţia cuplului Ceaușescu.
Poate ar fi trebuit discutate, în cadrul mitului Salvatorului, și figurile de marcă ale sportivilor autohtoni, care au impregnat mentalul românesc și care au fost exaltate ca atare inclusiv cu posibilă miză politică. Câteva nume în acest sens: Ilie Năstase, Ion Țiriac, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi. Las, însă, această analiză în seama altora, pentru că radiografia mea a vizat strict figurile politice imediate, cu impact în conștientul și inconștientul colectiv românesc.
3. Cel de-al treilea mit politic este acela al Vîrstei de aur. Acesta trimite la ideea de protecţie, solidaritate, ordine, civilizaţie clar structurată și ierarhizată, armonie și glorie, trecut legendar, arhetipal, trecut solar, model, care se opune unui prezent decăzut, secat, profan. Mitul vîrstei de aur trimite la o societate ideală, în care oamenii sînt liberi și egali (dar nu în sensul forţat al comunismului), în care domină pacea și abundenţa.
Anul 1918, prin marea unire și încoronarea la Alba Iulia a regelui Ferdinand și a reginei Maria este momentul suprem al României reîntregite, rotunde, de sine stătătoare. Este România la superlativ, mitul devenit realitate. De aceea, încoronarea de la Alba Iulia va fi cea mai fastuoasă și mai triumfală din istoria românilor, Alba Iulia devenind, tot la nivelul mitologiei politice, matricea pentru încoronarea prototipală. România se află, prin anul 1918, la vîrsta sa paradisiacă, ce nu va mai fi recuperată niciodată după 1940, fiind pierdută pentru totdeauna, după cum au dovedit evenimentele istorice care au survenit. Și, de aceea, în postcomunism, ziua naţională este sărbătorită cu surle și trîmbiţe patriotice la Alba Iulia, Puterea urmărind confiscarea mitului vîrstei de aur: trecerea are loc de la regalitate la președinţie (aceasta fiind, după cum e lesne de înţeles, și o încercare de legitimare a celei mai înalte autorităţi în stat care nu mai este "unsa lui Dumnezeu", ci a poporului).
Dar viaţa ideală a vîrstei de aur presupune și alte componente precum bogăţia și frumuseţea ţării, Natura echilibrată etc. Comunismul românesc va spulbera toate acestea: ţara va fi devitalizată și urîţită, jefuită legal de sovietici, natura va suferi atacuri prin defrișările masive sau, la rîndul ei, va ataca oamenii prin calamităţi precum inundaţiile (din 1970) și cutremurele (cel mai devastator avînd loc în 1977).
Vîrsta de aur este vîrsta inocenţei și, de aceea, spulberarea României Mari în 1940 și definitivarea dezintegrării ei în 1944 (recuperarea Ardealului nu a adus-o și pe aceea a Basarabiei) a echivalat cu pierderea paradisului. Micul Paris, cum i se spunea Bucureștiului, unde veneau să studieze tinerii din Balcani, a devenit, sub Ceaușescu, un oraș mutilat, cel puţin pentru aceasta pledează demolările masive pe care le-a angrenat construirea Casei Poporului și a cartierului din jur (construcţiile respective au dus la demolarea a zeci de biserici și clădiri istorice din Bucureștiul vechi). Dar, dacă România pînă în 1940 (pierderea Basarabiei), respectiv 1944 (instaurarea comunismului), era una înainte de căderea din paradis, România de după 1989 s-a dorit a fi o ţară mîntuită prin sacrificiu uman (morţii din decembrie) și prin însăși moartea dictatorului (execuţia cuplului Ceaușescu a avut loc de Crăciun). Au fost voci care au vorbit despre o stare fetală a României reînviate, asupra căreia Dumnezeu și-a manifestat graţia divină. Din acest moment a început proiecţia unei vîrste de aur în viitor: s-a vorbit despre România post-revoluţionară ca despre un mic sau nou Ierusalim; prin sîngele morţilor din decembrie 1989, ţara dăduse tributul cel mai mare din Estul Europei, fost comunist; de aceea, se cuvenea ca România să redevină omphalos, iar uriașa simpatie occidentală, survenită imediat după revoluţie, a alimentat această reverie.
Mitul vîrstei de aur, în afara momentului întemeietor 1918, a funcţionat în fel și chip în România secolului XX. Totalitarismul comunist a stîrnit reverii și tînjiri după perioada interbelică, văzută ca una de spiritualizare maximă a ţării, contracarînd incultura și subcultura promovată de comuniști. În comunism, a funcţionat și o proiecţie a vîrstei de aur prin circumscrierea vieţii rustice de la sat acestui mit, satul românesc fiind considerat nu atît de mutilat precum viaţa citadină poluată și urîţită arhitectural de uzine, fabrici și blocuri tip conservă. Dar contradicţia era relativ valabilă, întrucît și satul românesc fusese schimonosit de comunism. Mirajul exterior acţiona și el, românii tînjind după paradisul occidental al vieţii de consum, în care două mituri au deţinut supremaţia: al Americii și al Germaniei. Trecutul considerat exemplar al unor voievozi români văzuţi ca luminaţi, mari oșteni, unificatori și spiritualizaţi, precum Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir și alţii, a fost fluturat de ideologia comunistă, pentru a încerca să se creeze o legătură cu epoca Ceaușescu, dar liantul s-a dovedit a fi găunos, autointitulata epocă de aur a lui Nicolae Ceaușescu fiind o inegalabilă impostură. Acel Eminescu, profet naţionalist, care avea reveria Daciei pe care o opunea formelor fără fond aduse din Occident întru modernizarea României, a fost și el preluat și subordonat comunismului ceaușist grandoman. Protocronismul din anii ’70 s-a dorit a fi tot o încercare de autocreaţie a vîrstei de aur: protocroniile erau aplaudate în calitate de componente spirituale pur românești, care ar fi anticipat componentele spirituale occidentale, România devenind, în acest caz, o matrice a modernităţii europene (ceea ce era un fals de proporţii, lucrurile stînd exact invers). În postcomunism a funcţionat o microreverie după comunismul ceaușist în prima sa etapă, cea a liberalizării, Nicolae Ceaușescu fiind văzut ca un lider comunist bun (chiar dacă nu perfect), dar supus influenţei mefistofelice a soţiei sale, Elena Ceaușescu, considerată o urmașă a Anei Pauker (tipul femeii-comisar din anii ’50). S-au publicat amintiri despre nebunii, boemii ani ’70 ai destinderii și ai așa-zisei destalinizări, promovîndu-se teoria că Ceaușescu ar fi fost și în 1990 președintele ţării, dacă ar fi știut să menţină conduita politică din anii de liberalizare și dacă ar fi acordat românilor o libertate minimală.
România interbelică a fost proiectată ca o ţară performantă, bogată, frumoasă, iar Bucureștiul, ca o capitală a tuturor posibilităţilor, ambele devastate de invazia comunismului; doar la imaginea ideală interbelică putea să-și spele chipul România "ţigănizată" de după 1989. În sfîrșit, vîrsta de aur a avut un "Mesia" (rege-legiuitor, profet sau comandant militar) care s-ar fi putut întoarce sub o altă formă. De ce nu avem și noi un Vaclav Havel? s-au lamentat românii după 1989, în căutarea unui președinte curat, înţelept și democrat (pînă cînd și fanii naivi ai lui Ion Iliescu știau că acesta nu este potrivit moral, ca fost aparatcik comunist, pentru a conduce o ţară unde regimul comunist fusese răsturnat printr-o revoluţie sîngeroasă). După decepţia produsă de Ion Iliescu în mandatul 1990-1992 și 1992-1996, alegerea lui Emil Constantinescu (fost comunist, și el, dar nu fost aparatcik) a dat speranţe pe care, însă, noul președinte nu le-a onorat. Mitul întoarcerii lui "Mesia" s-a prăbușit din nou. Regele Mihai I a cărui figură exaltase în 1992 îi lăsa indiferenţi pe românii din preajma mileniului trei. Totuși, întoarcerea sa a bîntuit mentalul românesc (așa cum am analizat deja), dar nu prin persoana regelui însuși, cît prin aceea a nepotului său care ar fi putut să-i fie succesor.
4. Cel de al patrulea mit este acela al unităţii. Acesta presupune comuniune, unitate politică, religioasă, spirituală, o Ordine care se opune dezordinii, omogenitate, coerenţă, abrogarea conflictelor, dizidenţelor, divizărilor. Mitul unităţii se definește prin armonie și echilibru, în contra dizarmoniei și schismei. În cadrul mitului unităţii funcţionează, este previzibil, două forţe contradictorii: cele considerate benefice, ale regăsirii unificatoare, și cele considerate malefice, ale dispersiei și discordiei.
În cazul românesc, Sfînta Treime a unităţii naţionale rămîne axa Mihai Viteazul (1600) – Unirea Principatelor (1859) – Marea Unire (1918). Ceaușescu a dorit să-și aroge și el atribute de unificator, dar neavînd un suport real, a promovat un naţionalism megaloman: neputînd și neavînd ce să unească (Basarabia aparţinea colosului URSS, la fel o parte din Bucovina), el și-a propus să construiască Casa Poporului (denumirea spune totul) – piramidă, mauzoleu, reședinţă imperială monstruoasă, dar și monument al unităţii, cel puţin aceasta a fost proiecţia dictatorului. Mihai Viteazul a fost mitizat artificial, întrucît istoria cercetată recent (fără falsurile comuniste) dovedește că el nu a fost neapărat un unificator, cît un mercenar. Figura lui Alexandru Ioan Cuza a fost, la rîndu-i, parţial mitizată tot din motive de unitate naţională, construindu-se imaginea domnitorului pămîntean, pur român. Antimonarhiștii din toate timpurile au mizat pe componenta pur românească a lui Cuza, opunîndu-l pe acesta "veneticului" rege Carol I. Comunismul ceaușist a preluat, și el, această idee, tocmai fiindcă voia să invalideze imaginea regilor benefici ai României, în triada Carol I – Ferdinand – Mihai I (Carol al II-lea fiind considerat, în general, "oaia neagră" a dinastiei de Hohenzollern).
În postcomunism, mitul unităţii a primit o altă anvergură. Momentele de tragism și extaz ale revoluţiei din decembrie 1989 i-au unit pe români într-un fel de apoteoză a neamului care, martirizat, a renăscut: dar anul 1990, cu toate violenţele sale politice (dura campanie electorală, evenimentele de la Tîrgu Mureș, din martie, fenomenul Piaţa Universităţii, mineriadele culminînd cu 14-15 iunie), i-au dezbinat în scurt timp, și nu oricum, ci violent. În 1991 ar fi fost posibilă, poate, unirea României cu Basarabia, dar guvernele și președinţii neocomuniști din cele două ţări (chiar și populaţia) au ratat ocazia: cu prilejul puciului comunist de la Moscova, din august 1991, s-ar fi putut specula o eventuală unire a celor două ţări, după modelul german. Monarhiștii au relansat ideea unei Românii Mari sub posibila autoritate a regelui Mihai I, dar figura acestuia nu a întrunit majoritatea de așteptare, ci, dimpotrivă, a fost boicotată, Puterea postcomunistă susţinînd că actul de abdicare al regelui și de abolire a monarhiei, impuse de comuniști, ar fi fost legale. Adevărat, însă, că nici figura regelui la senectute, care nu avea moștenitori pe linie masculină, nu a putut cataliza așteptările românilor.
Mitul unităţii a funcţionat, în postcomunism, și prin indicarea demagogică a personajelor malefice care ar fi propagat schisma ţării, acestea fiind reprezentate de maghiarii din România, respectiv de formaţiunea lor politică, UDMR, care a generat, în contrareacţie, formarea unor partide naţionaliste românești precum PUNR și PRM. Înaintea maghiarilor, în alte secole și cu alte prilejuri, funcţionaseră în această ipostază turcii, habsburgii (implicit și maghiarii), rușii; acuza era reală atîta timp cît România nu devenise stat unitar (fiind minată de statele și imperiile din jur), dar odată unitatea consacrată și graniţele inviolabile, maghiarii minoritari din România (în ciuda șovinismului real al unora dintre ei) nu aveau cum să destabilizeze ţara la nivelul unităţii ei teritoriale, inclusiv Transilvania fiind locuită de populaţie majoritar românească. Este de remarcat, în altă ordine de idei, că partidele românești, extremiste, deși arborau stindardul unităţii din pricina căreia clamau că luaseră naștere, au manifestat prea puţin interes pentru Basarabia pierdută abuziv în 1940 și 1944 (aceasta fiind, de fapt, provincia românească care ar fi trebuit recuperată în cadrul unui naţionalism românesc firesc), fiind obsedaţi de posibilitatea absurdă a pierderii Ardealului.
În concluzie, între imaginarul politic contemporan și marile mituri ale omenirii funcţionează o serie de filiaţii și echivalenţe, consideră Raoul Girardet. Cele patru mituri politice discutate constituie, însă, niște constante psihologice specifice ale individului: mitul conspiraţiei descarcă de spaime și resentimente, concentrîndu-le în figura străinului; mitul Salvatorului este legat de căutarea unui tată sau de substituirea tatălui real; mitul vîrstei de aur e legat de fixaţiile din copilărie și de imaginea paradisului; mitul unităţii este replica descentralizării existenţiale, a alienării omului modern. Cît din toate acestea ni se potrivește nouă, românilor, va fi reieșit, sper, din analiza mea.