Amintiri şi portrete literare

Dar această dimensiune ludică a firii lui Velea, din plin manifestată în acei ani, nu-i slăbea seriozitatea pusă în alte preocupări şi în primul rând nu-i slăbea tenacitatea studioasă. Puţini dintre cei care l-au cunoscut pe Velea târziu şi-l pot reprezenta, cred, astfel cum l-am văzut eu de atâtea ori, cantonat cu îndârjire în sala de lectură a bibliotecii facultăţii, sau la Bibioteca Academiei, citind nemişcat ore la rând, sprijinindu-şi în palme capul uriaş şi neieşind, oricât am fi tras de el noi, ceilalţi, în pauzele destul de dese pe care ni le ofeream pentru fumat. Îngurgita nesăţios cunoştinţe şi rezultatele se vedeau: examenele le lua pe toate cu brio şi mărturisesc că-l invidiam pentru cât de bine se descurca la discipline mai tuturor repugnante, la slava veche sau dialectologia.Cursul de lingvistică romanică al lui Iorgu Iordan, de opt sute de pagini, constituia pentru mulţi o tortură. Nu şi pentru Velea, ale cărui răspunsuri la examene bătrânul profesor, de toţi temut, le nota întotdeauna cu nota maximă.
Într-o zi – era în 1957, prin decembrie -, Velea mi-a arătat un număr din nou apăruta revistă Viaţa studenţească, în care, într-una dintre pagini, putea fi văzut numele lui tipărit sub un text. Acesta era un mic comentariu – explicaţie în josul unei fotografii cu o imagine din Deltă. Nu ştiu cum intrase în legătură cu redacţia şi cineva de acolo îl pusese pe studentul filolog la această probă: să comenteze literar o fotografie. Debutul publicistic absolut al lui N. Velea acesta este.
A urmat cel de la Gazeta literară, care s-a petrecut odată cu al meu. Paul Georgescu, redactorul-şef al revistei, conducea un seminar despre poezia proaspăt reabilitatului Tudor Arghezi, şi remarcându-ne, Velea şi cu mine, în ochii criticului, ne-a invitat să trecem pe la Gazetă pentru a ne da câte ceva să scriem. Ceea ce s-a şi întâmplat, începutul făcându-l fiecare cu o recenzie, Velea la un volumaş pentru copii – Ulcicuţa cu vrăji de Viorica Huber, dacă este să fiu exact-, iar eu la un roman poliţist sovietic. Dar „lansarea” propriu-zisă a numelor noastre a urmat după câtva timp, în cadrul unei pagini în capul căreia scria Tineri critici şi care cuprindea articole semnate de Velea, de mine, de Matei Călinescu şi de Ştefan Cazimir.
Dar Velea, spe deosebire de mine, juca pe două tablouri, căci scria şi proză, şi tot Paul Georgescu i-a publicat în Gazeta literară, la scurte intervale, schiţele Poarta, Ochelari cu împrumut, Paznic la armonii, La groapa de fumat ş.a. Aceste titluri nu cred că spun mare lucru cititorilor din generaţia actuală, dar la începutul anilor ’60 au stârnit ecouri extraordinare. E de altfel greu de înţeles azi cum publicarea unei schiţe într-o revistă putea să creeze un eveniment al vieţii literare, să alimenteze discuţii pro şi contra, iar  mai multora să proiecteze un scriitor necunosut în prim-planul atenţiei publice, cum s-a întâmplat cu Nicolae Velea. Când i-a apărut, în 1960, culegerea de povestiri şi schiţe Poarta, cu o prefaţă de M. Petroveanu, Velea era un nume literar deja impus. În parte, fenomenul se explică prin starea generală de atunci a literaturii noastre, aflată în faza unui nou început, a unei întrezărite şi mult râvnite deschideri de orizont, după lunga trecere prin tunelul dogmatic, din care nu se smulsese cu totul, dar se explică şi prin elemente reale de înnoire estetică aduse de proza lui N. Velea, lesne de remarcat pe fondul cenuşiu de contrast. [pag. 121-123]