Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918)

O călătorie de la Bucureşti la Leordeni, descrisă de colonelul Slătineanu, este demnă de a fi notată. După publicaţii şi trâmbiţări prin toate organele, că de aci înainte oricine poate călători, se înfiinţează expresuri şi trenuri de persoane, dl Slătineanu s-a hotărât să meargă la ţară, pe trei zile, să reguleze situaţia moşiei sale vecine de Furdueştii lui Ionel. A umblat trei zile înainte, după două ausweis-uri, fără de care nu putea pleca  şi după altul de despăduchere (românii, de oricare calitate ar fi, nu pot merge, dacă nu l-au obţinut, decât în clasa a III-a). Ca să ia bilet de tren, a fost silit să stea la casă de la 6 la 8, ora plecării.
Ajuns noaptea, la 12 , în gara Leordeni, s-a dus într-un han; negăsind trăsură, bineînţeles, nici nu s-a apropiat de patul dubios în privinţa curăţeniei.
În sfârşit, a doua zi, la moşie, a găsit casa devastată, fără uşi şi giurgiuvele. S-a dus la etapă la Gruiu, unde a găsit doi unguri, dar mai mare peste toţi era un evreu civil, agricultor din Moldova.
Văzând neputinţa de a obţine cele trebuincioase pentru cultivarea câmpului, s-a înţeles să-l lase în seama lor, deoarece scrie în ordonanţă că pământul ce nu poate fi cultivat de proprietari, va fi cultivat de germani.
Evreul, foarte obraznic, sfârşeşte prin a spune:
Păcat că moşia dumitale se învecinează cu a dlui Brătianu. Trebuie ca tot ce mai există în ţara aceasta să se unească, spre a-i nimici, căci dânsul a vrut războiul.
Nu dânsul a vrut războiul, a spus dl Slătineanu. Evenimentele l-au vrut. Dl Brătianu nu putea face altfel.
Ungurul îl privea şi da din cap, găsind că avea dreptate. E curioasă această simpatie, aş spune, dacă nu ar fi exageraţie, înţelegerea cu ungurii, ce pare că există acum, împotriva cărora, cu adevărat vorbind, am dus noi războiul. Poate unde îi vedem atât de duşmani nemţilor. Acum câteva zile, Ştefan Popescu era într-o prăvălie. Au intrat un soldat german şi un ungur. Fără a se sinchisi de cel dintâi, iată ce spunea cel de-al doilea, în gura mare: „Ne trimit pe noi pe front şi ei stau aci, să fure în dreapta şi în stânga. Ăsta le este acum rostul în România”.
Caracteriza ungurul, admirabil, rolul aliaţilor în ţară, faţă de germani. La Siret, aproape nu mai sunt de-ai lor, în schimb prin sate, pe la moşii, pe la oraşe cârcâie.
Ca să sfârşesc cu călătoria dui Slătineanu, voi mai adăuga că la întoarcere a plecat dimineaţa, la 10, şi a sosit în Bucureşti a doua zi dimineaţa, la aceeaşi oră; 24 de ore pentru 90 km.
La gară, iar fuga după bilet, ca să poată urca în birje, deşi avea ausweis de trăsură. I s-a declarat că nu se liberează decât la germani şi a plecat pe jos. În Calea Griviţei, întâlnind una, s-a urcat, dar abia o pornise că l-a oprit un ofiţer, somându-l să se coboare şi să-i dea trăsura.
A protestat atâta, arătându-şi ausweis-ul, încât nu l-a putut coborî şi astfel a sosit acasă, dezgustat de călătorii în asemenea condiţii, mulţumit chiar că moşia rămăsese pe seama neamţului, mai ales că l-am asigurat că dacă acesta face cheltuială, poate până să se recolteze îi va reveni lui tot.
Stere spune că pacea era încheiată între Ţar şi Germania pe spinarea României, dacă nu izbucnea revoluţia: Moldova ar fi trecut Rusiei, Oltenia Austriei, Dobrogea Bulgariei. Trăiască John Bull sau, mai bine zis, Buchanmann.
Îmi pare bine că Ştefan Popescu nu mai este sub înrâurirea lui Stere. Azi e nenorocit că la el la moşie s-au furat toate tablourile şi se gândeşte cu melancolie că nici un penel nu i-a mai rămas.
Cheile de la toate bisericile au fost luate de germani, probabil spre a ridica clopotele. Mitropolitul s-a dus azi la Mackensen să reclame. [pag. 89-91]