memoria.ro Bibliotecă digitală

Evrei, treceţi Nistrul! Însemnări din deportare

Spre zori am ajuns la Tiraspol. Se vedea Nistrul. Pe partea cealaltă era Tighina (Basarabia). Trei dintre noi, printre care şi eu, ne-am decis să ne dăm jos. Gazele de benzină nu numai că ne ameţiseră, dar ne dăduseră şi o stare de disperare. Aveam impresia că dacă nu voi ieşi la aer curat voi muri asfixiat. Simţeam că nu mai pot rezista o zi şi o noapte.  Am sărit din vagonul-cisternă. Ne-am ascuns toţi trei într-un tufiş, nu departe de gară.  Toată ziua am stat acolo, ascunşi. Ne era frică să ne mişcăm. Spre seară ne-am despărţit. Fiecare trebuia să-şi caute singur drumul pentru a ajunge în ţară.
Mai târziu, am aflat că ceilalţi doi au decis, după o oră, două de căutări, să se urce din nou în cisternă şi să aştepte trecerea garniturii în ţară. Eu am rămas la Tiraspol.  A fost cea mai nesocotită decizie  pe care aş fi putut s-o iau. Am furat de pe o frânghie, din curtea unei case ţărăneşti, o băşică de bou. La malul Nistrului am umflat-o, m-am dezbrăcat, mi-am pus hainele şi ghetele în băşica pe care mi-am legat-o de picior. Sunt născut la Brăila. Nu o dată am trecut Dunărea înot. Nu-s înotător de performanţă. Trecând Nistrul, am înotat ca la Brăila, fără zgomot. Un jandarm de pe mal m-a simţit. Am auzit somaţii. Apoi gloanţe vîjîindu-mi pe lîngă urechi. Înotam cu disperare. La un moment dat am avut impresia că gloanţele m-au atins, că s-au înfipt în trupul meu. M-a cuprins un val de slăbiciune. Am continuat însă să respir adânc. Am făcut un nou efort. Am dat din nou din mîini, din picioare. Nu, nu eram rănit. Nici soldaţii nu mai trăgeau. Luna lumina puternic apa Nistrului. Am înotat ca un drac. Sute de metri. De la un mal la celălalt. Nu aveam condiţie fizică. Eram slăbit, ştii bine, după un an de foame în deportare. La un moment dat, am simţit pământ sub picioare. Am făcut cîţiva paşi. Aproape că ieşisem din apă. M-am prăbuşit. Picioarele îmi rămăseseră în apă. Bustul cu capul erau pe pământ, între ierburi. Nu ştiu cîte ore am zăcut aşa. Cînd m-am deşteptat din leşin, mi-am dat seama că au apărut zorile. Mi-am desprins băşica de bou de picior, am tăiat-o, mi-am scos hainele şi m-am îmbrăcat. Îmi termurau genunchii. Nu ştiam încă ce voi face. Eram ameţit. De data asta nu de mirosul de benzină, ci de slăbiciune, poate de teamă, de incertitudine.
Am făcut câţiva paşi, în zare se vedea o gară. Era gara Tighina. M-am îndreptat cu paşi mari spre liniile de cale ferată. Aveam un singur gînd, o singură dorinţă: să fiu din nou împreună cu ceilalţi băieţi, să joc această carte împreună cu ei şi nu singur.  M-am strecurat pe lîngă magazii, sărind dintr-un tufiş în celălalt. Să nu fiu prins! Să nu mă vadă cineva! Îmi dădeam seama că oricine m-ar fi văzut  şi-ar fi dat seama că vin din iad.  De departe am văzut garnitura cu cisterne. Am numărat pînă la vagonul şapte. M-am furişat pe sub alte garnituri şi am urcat scara de metal. Capacul era întredeschis. L-am ridicat şi m-am strecurat înăuntru. Eram cu ai mei. Cu fraţii mei care trecuseră în aceeaşi noapte Nistrul. Dar ce deosebire! Eu am simţit gustul morţii, pe când ei erau doar ameţiţi de gazele din vagon.
Garnitura a fost preluată de un neamţ. Probabil că la sosirea mea, băieţii au vorbit ceva mai tare, s-au sucit prin cisternă. Neamţul a venit pînă în dreptul nostru şi a început să strige. Clar, distinct, l-am auzit spunînd: „Es ist jemand hier!!!!” (este cineva aici?) În acele clipe am căpătat un icter, care s-a declanşat în ziua cînd am ajuns la Bucureşti. [pag. 135-136]