Basarabia sub steaua exilului

Omul de cultură din exilul vestic îşi fixează ochii nu pe trecutul său individual, ci pe trecutul neamului său, legătura cu acesta nefiind o formă de nostalgie, ci de ataşament spiritual şi chiar sacral, etic. Scriitorul basarabean nu este contrâns să renunţe definitiv la limba sa, văzându-se obligat doar să o conserveze. Singurul lui complex în acestă privinţă e că el cultivă o limbă mai puţin evoluată, mai neagră.
În sfârşit, o deosebire  de natură existenţială: exilatul din Est ştie că el, rămas cu limba lui sau acceptând limba ţării care l-a adăpostit, se află pe margine de abis şi că anume din acest loc are o perspectivă absolută asupra lucrurilor. Exilatul din Vest are conştiinţa că legătura sa cu trecutul neamului său oferă perspectiva absolută şi că numai prin el poate evita căderea în neant. Devenind  apatrid şi, uneori, acronic, primul se răzvrăteşte şi se resemnează, fiind supus mereu îndoielii în ce priveşte alegerea sa şi nemaiavând bucurii sincere, naturale; cel de-al doilea rămâne cu patria în continuare (deşi înstrăinată) şi cu siguranţa că o dimensiune temporală îi aparţine pe deplin, stimulându-i identitatea: trecutul.
Cele două nostalgii pe care le are în mod inevitabil exilatul din Est („Am pierdut totul şi încă nu am găsit nimic”, vorba lui Vintilă din Dumnezeu s-a născut în exil) şi care generează suferinţa pierderii şi conştiinţa senină a câştigării libertăţii, apar atenuate la exilatul din Vest: este în fond nostalgia după patria culturală şi nostalgia împlinirii prin cultul trecutului. „Nu am pierdut chiat totul şi putem regăsi ceea ce s-a pierdut”, cam la fel ar reformula exilatul basarabean formula lui Vintilă Horia, exilatul din Est.
Peste această conştiinţă a posibilităţii de a rezista, de a se re-integra în întreg şi de a evita izolarea ca perspectivă absolută s-au aşternut totuşi mari goluri de cultură, căci tocmai în acest cult al trecutului s-au fixat ochii cerberului oficial, neîngăduitor faţă de tot ce era naţional în simţire şi în gândire. Problema adaptării la o spiritualitate (şi chiar la o limbă) străină, caracteristică exilatului din Est, a fost, pe meridianele exilului vestic, problema adaptării aparente, disimulate la o schemă de internaţionalism, cu rădăcini suspendate în aer, impus naţionalismului viu, cu rădăcini în solul patriei, aceste rădăcini întinzându-se „subversiv” şi peste Prut. Dacă exilatul din Est a fost şi rămâne un cavaler al resemnării, exilatul din Vest a fost un cavaler al rezistenţei.  Al rezistenţei şi prin limbă, bineînţeles, căci limba pentru acesta din urmă este Casă a fiinţei, rostire esenţială (nu joc secund al poetului, spectacol filologic, textualist sau intertextualist, hazard dadaistă). [pag. 208-209]