Cioran naiv şi sentimental

Mioritismul pune omul  în faţa nimicului creaţiei, din cauza atracţiei pentru moarte şi pentru celebrarea ei. Quijotismul pune omul  în faţa creaţiei ce iese din plinul creaţiei umane anterioare, cu o sete de glorie şi nemurire indusă de aceea a predecesorilor. Cioran îl citează pe Ortega y Gasset, care crede că Spania, „din începuturile ei, trăieşte o continuă decadenţă”; dar este o decadenţă a unui trecut istoric.  Pe când România abia se naşte la viaţa istorică, „după o mie de ani de subistorie”, vreme îndelungată în care „s-a făcut istoria peste noi”, căci „strămoşii mei lipsiţi de orgoliu” au dormit prea mult. De aceea, Cioran respinge, cu oroare, trecutul nostru de văgăuni, munţi şi văi, anistoric, ciuruit de vacuităţi şi absenţe. Apreciindu-l în mod exclusiv şi superlativ pe Eminescu – „acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos” -, profetul schimbării la faţă îl condamnă însă fără apel pentru viziunea lui regresiv-neguroasă, care ar scufunda şi mai adânc România în negativul istoriei, în loc s-o tragă la suprafaţă, înspre pozitivul istoriei. În mod paradoxal, dar atât de tipic pentru structura lui de om al contradicţiilor, Cioran, ca individ, este, organic, un regresiv absolut, un asemena practician şi propovăduitor al regresiunii cum numai câţiva mai există în toată cultura universală. De aici şi interesul său aparte pentru Rugăciunea unui dac. Cînd e vorba însă despre România, gânditorul se schimbă el însuşi la faţă, devenind, pentru ţara şi poporul lui, pe bună dreptate şi cu luciditate, acuzatorul concepţiilor mioritice, autohtoniste, paseiste, într-un cuvînt, regresive, preconizând  o „viziune de reformă” elaborată numai în funcţie de viitor:  „Ce posibilităţi de mesianism există în România, cînd nu ne-am proiectat niciodată un destin monumental? Nu este înfricoşător cazul lui Eminescu, care, în loc să se ataşeze de un viitor al României a proiectat mărimile neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru?”.
Prin fulgerările sale utopice şi, simultan, prin diagnosticele sale exacte şi crude, Schimbarea la faţă a României constituie un aliaj de pro-quijotism şi anti-quijotism.  Rămâne de văzut de care parte cade, totuşi, accentul decisiv. La începutul acestor marginalii, am semnalat un anume pasaj al cărţii, în care, printre altele,  se afirmă: „Suprema sinceritate a unei naţiuni faţă de sine însăşi se manifestă în refuzul autocriticei, în vitalizarea prin propriile ei iluzii” (cu varianta din a doua ediţie:… „prin propriile ei erori”). Spuneam, tot acolo, că acesta e o viziune quijotic-unamuniană. Dacă adăugăm la aceasta şi faimoasa lui exclamaţie: „Nu pot iubi decât o Românie în delir (s.a.)”- declanşată faţă de exasperarea faţă de mediocritatea ţării sale – , pare că Cioran îşi asumă acel frenetic „La drum, deci!” al lui Unamuno. Într-unul din fragmentele  Cărţii amăgirilor, el consideră că experienţa quijotică e chiar mai radicală decât aceea cristică, deoarece, dacă la Isus realitatea şi iluzia stau în cumpănă, la Don Quijote nu mai există decât iluzia. De aceea: „În toată viaţa lui, Don Quijote este mai singur decât Isus pe Gethsimani; mai singur pentru noi (s.a.), cu completarea mai simptomatică: „noi, discipoli îndepărtaţi ai lui, dar fără darul iluziei”, care este unul divin, o graţie.  „Aş vrea pe Don Quijote pe cruce şi eu să fiu omul fără de lege de la dreapta lui, căruia să-i spună: „Încă astăzi vei fi cu mine în paradis”.  În paradisul iluziei.” Cu Schimbarea la faţă a României nu se poate, în nici un caz, intra în paradisul iluziei, căci: „Românii au fost totdeauna prea călduţi”. Deci mijlocii, nici cu Quijote, nici cu Isus, nici cu Dumnezeu, nici cu Lucifer, totdeauna între ei; nici în paradis, nici în infern: doar pe pragul infernului, unde stau cei neîmpliniţi, care n-au dospit şi nu s-au copt destul, nici într-un fel, nici în celălalt.  [pag. 130-131]