București, bulevardul Dacia 77. O poveste franco-română

Nu-mi vine să cred cât de puține au rămas. O masă mare de sufragerie, platoul și picioarele ei sunt depozitate lângă scara centrală; 24 de scaune răspândite prin birouri; un dulap bibliotecă, o oglindă mare în fostul salon de onoare și trei fotolii care erau cât pe ce să dispară, unul dintre directori folosindu-le la bar, pe terasă. Aproape tot restul s-au volatilizat, aruncat, furat, dat, casat, de-a lungul anilor. De notat totuși că, în 1947, o parte din acest mobilier a fost transferat la Centrul Cultural din Iași, profitându-se de sosirea mobilierului nou din Franța. Povestind despre aceste dispariții, un prieten romîn, invitat la cină, a izbucnit în râs. Nu știe nimic despre Institut pentru că nu l-a frecventat, dar mi-a istorisit anecdota următoare. Unul dintre prietenii săi aflase că, din când în când, la Institut „se” debarasau de mobile, și astfel a ajuns să „recupereze” un birou în stare perfectă, care nu mai era pe gustul mai-marilor de-acolo. Hai să mai fim puțin răutăcioși: pe când încercam să aflu ce s-a întâmplat cu uriașul covor persan din holul central, am primit următorul răspus sibilinic: „Într-o bună zi covorul a fost rulat și uite covorul, nu-i covorul!”. Covor furat, covor zburător, covor călător? Parchetul din atrium îl mai așteaptă și azi.
Să ne întoarcem totuși la acel sfârșit de 1940, când România se aliază cu Germania și în Franța se instalează Regimul de la Vichy – „un coșmar sinistru, glacial”, scrie Roland Barthes, iar Alphonse Dupront părăsește conducerea Institutului fără ca inaugurarea să aibă loc. Amenajarea continuă. Planul folosirii încăperilor este respectat în continuare, dar apar și destinații noi. În 1942, o garsonieră este amenajată la etajul întâi pentru profesorii și conferențiarii invitați, salonul de onoare devine, rând pe rând, sală de întruniri și, mai ales, sufragerie pentru mese conviviale, pentru agape cu prietenii români.  Atriumul e înzestrat cu mici podiumuri mobile pentru numroasele concerte și spectacole care au loc aici. În dependințe sunt amenajate două garsoniere pentru a primi invitații sau colaboratorii ocazionali ai Institutului. Dacă n-am găsit inventare demne de acest nume, îndeosebi pe cel al mobilierului de origine, m-am amuzat să dau peste altele, cum ar fi lista cu „mobilierul uzual și mobilierul de birou”, scrisă de mână pe caiete de școală, cu cerneală neagră și albastră, având din când în când pe margine o notiță cu roșu „vândut la data…”. Mai descopăr, în talmeș-balmeșul de cutii din arhivă, și alte liste, dintre care una conține mobilierul sustras din Institut pentru a mobila locuința directorului, pe când nu mai locuia în clădire.                                            [pag. 109-111]