Internaționala mea. Cronica unei vieți

Ulterior voi afla cum s-a produs deznodământul neașteptat. Într-o dimineață, doi milițieni au sunat la „Comuna din Paris” numărul 11 și i-au înmânat decizia judecătorească de expulzare din orașul Stalin. Motivația: foștii burghezi sunt obligați să părăsească localitatea în 48 de ore, chiar dacă sunt membri de partid, pentru a se stabili într-un orășel ori un sat departe de localita- tea cu nume ilustru. I-au confiscat pe loc buletinul de identitate, ca să-i contracareze orice eschivă.
Pentru o dată, neajutoratul meu părinte a avut nu doar prezență de spirit, ci și un puseu de curaj. Fără nici un act de identitate, lucru periculos în epocă, s-a urcat în primul tren spre București. Delictul putea fi descoperit, cu consecințe grave. Avea însă notate în agendă numele unor demnitari actuali, pe care-i găzduise în casă și-i ajutase bănește pe vremea persecutării acestora. Aflase locul de muncă al unuia dintre ei, în fruntea unui minister economic de rang secundar, totuși membru al guvernului Dr. Petru Groza, nu și al conducerii superioare de partid. Era vorba de Alexandru Sencovici, membru PCR din 1925, acum ministru al Industriei Ușoare (și viitor socru al cântăreței Margareta Pâslaru). Dimineața următoare, devreme, s-a postat în apropierea vilei unde locuia acesta, înfruntând noua neșansă de a fi reperat de milițianul de serviciu de la poartă și condus la post. A avut noroc. L-a abordat pe Sencovici la ieșirea din clădire. Fostul cunoscut, care își găsise pe vremuri o ascunzătoare în locuința lui, l-a recunoscut. L-a poftit în mașina lui de serviciu. L-a dus în cabinetul ministerial, de unde a contactat telefonic pe careva dintre șefii de partid brașoveni: cum de s-au legat de fostul lui binefăcător? L-a asigurat apoi că se poate întoarce liniștit. Într-adevăr, îndată după sosire a fost din nou vizitat, i s-a înapoiat buletinul, cu asigurarea că pe el expulzarea nu-l privește, că poate că-și continue netulburat activitatea.
Prieteni de-ai lui n-au beneficiat de un noroc comparabil. Unchiul meu matern, Ștefan Leitner, membru de partid, a trebuit să plece imediat, cu familia și puținele bunuri pe care i s-a permis să le ia cu sine.  S-a dus la Târgu Secuiesc, de unde, peste câțiva ani, s-a mutat la Petroșani, ca inginer la o exploatare minieră; după care a emigrat în Israel.
Tata a rămas atât de șocat de întâmplare, încât, în ciuda deznodământului fericit, n-a mai vrut să rămână în oraș. S-a temut poate de incertitudinile care continuau să planeze asupra lui, cu posibilitatea de a suporta, oricând, alte vexațiuni. Și-a desfăcut contractul de muncă, și-a pus nevasta să procedeze la fel. Au adunat în grabă minimumul necesar reînceperii traiului altundeva… A lăsat în custodie cele mai multe mobile (toate aveau să se piardă). A închiriat un camion în care a urcat câteva piese la care ținea mai mult, dulapul, biroul, fotoliile părintești (toate comandate și executate la Viena). Lucrătorii care le-au îmbarcat nu și-au dat silința să demonteze voluminosul dulap, folosit odinioară ca bibliotecă; drept urmare, la o trecere pe sub un viaduct pe Valea Prahovei, s-a lovit de pod, a fost zvârlit din camion și s-a făcut țăndări. Resturile salvate au trebuit remontate cu migală, de un meseriaș foarte priceput, tâmplar la Teatrul Național din București, descoperit și angajat în acest scop de către mama Janinei.
[pag. 239-240]