Câmpulungul în mărturiile vremii

 
 

Francezul Théodore Margot a rămas până astăzi o figură miste­rioasă. Nu numai că nu este cuprins în Larousse – Marele dicţionar universal al secolului al XIX-lea, dar nici cele mai importante lucrări româneşti despre călătorii străini care au trecut pe la noi şi au scris despre Ţările Române (Al. Sadi-Ionescu, Bibliografia călătorilor străini prin ţinuturile româneşti, 1916; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, 1921; Prin Ţările Române. Călători străini din secolul al XIX-lea, antologie de Simona Vărzaru, 1984) nu-l menţionează.
Există totuşi două referinţe despre cartea O viatorie în cele şapte­s­prezece districte ale României, scrisă în limba română de Théodore Margot. Cea dintâi este a lui Ion Muşlea, care în articolul Însemnările româneşti ale unui francez despre Muntenia şi Oltenia din epoca Unirii („Arhivele Olteniei”, nr. 35, ian. – febr. 1928) semnalează faptul că Margot ar fi venit în Ţara Românească înainte de anul 1838, de vreme ce în O viatorie… scrie (la p. 70): „… la 1838 petrecusem aici [Buzău] sărbătorile Crăciunului, pe care le vedeam pentru prima oară în România, sărbată într-un oraş episcopal”. Pe de altă parte, din dedicaţia făcută de Margot, în debutul cărţii, pitarului Constantin Slăvitescu s-ar putea deduce că ar fi fost pedagogul copiilor acestuia. Margot ar fi locuit o vreme la moşia Slăviteşti-Vâlcea a familiei pitarului, iar casa în care a stat francezul exista în 1928 cu numele… „casa neamţului”. Că Margot este francez se vede limpede nu doar după nume, dar şi din topica şi întorsătura frazelor sale, pentru că mulţi termeni sunt traduşi literal din franţuzeşte.
O a doua referinţă despre impresiile de călătorie ale lui Théodore Margot îi aparţine lui N. Iorga care, ulterior redactării volumului Istoria românilor prin călători, în articolul O descriere din 1859 a monumentelor Ţării Româneşti („Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, 1937, pp. 84-86) face o prezentare a cărţii, ferindu-se însă a da vreo informaţie despre Margot, scriind doar că este un francez, „altfel necunoscut”.
Capitolul România şi Oltenia s-a reprodus după Théodore Margot, O viatorie în cele şaptesprezece districte ale României, Bucureşti, Imprimeria C. A. Rosetti, 1859, pp. 11-28. Transcrierea cu litere latine a textului redactat în alfabet de tranziţie a fost realizată de prof. dr. Gheorghe Pârnuţă.
 

O viatorie în cele şaptesprezece districte ale României

Viatorie[1], Găeşti, Câmpulung, Nămăeşti, Cloşterul şi origina sa, Dragoslave, Rucărul, Dâmbovicioara, Valea Railui [sic], Besna Orăţiei, Cetatea lui Radu-Negru.

 

Pornesc din Bucureşti într-una dintre acele măreţe şi frumoase dimineţi din luna lui mai, atât de frecvente în mirifica [sic] ţară pe care doream atâta a o gira; şi care asemenea zile, după zisul popular, sunt totdeauna d-o ferice prevestire pentru viatorul şi viatoria. Dimi­neţi de primăvară, dulci şi bălsămite, vesele şi încântătoare, pă care românul ştie aşa de bine a le apreţui şi a le sărba în naivele sale cântări de ţară, începute mai toate cu o plăcută „frunză verde”, deli­cios tribut ce poetul se socoteşte mai întâi dator a-l plăti către natura însăşi şi apoi către celelalte fiinţe ce sunt subordinate puterii sale renăscătoare şi fermecătoare.

Din Bucureşti la Găeşti merserăm foarte iute; drumul nu are nimic însemnat care ne poate atrage luarea-aminte sau privirea.

Găeştii este un orăşel cam populat şi însemnat. Era odată capitala districtului Vlaşca sau Vlăşcii. Această numire a districtului îi vine, se zice, de la prefacerea numelui lui Flakku, general roman care coloniză această parte a Daciei. De-acolo, se zice iară, denumirea de Vlaku sau Volaku, dată locuitorilor din România de către unii populi europeni şi acea de la Vlakia sau Valakia relative ţării dincoace de Oltul, mare râu ce desparte acest frumos şi avut ţinut în România Mare şi România Mică.

În Găeşti se văd câteva case de oarecare aparenţă dară şi multe ruinate, abandonate fiind de către proprietarii lor, care se strămutară d-aici de când cu desfiinţarea sa de cap de district, la 1832 Găeştii fac un comerciu însemnat cu tutun ce este d-o bună calitate şi destul de stimat.

De la Găeşti la Câmpulung, drumul lungeşte frumoasele dealuri, sădite cu vii, ale Piteştilor şi ale Câmpulungului. Aceste dealuri sunt acoperite cu numeroase şi plăcute case, ce nu sunt locuite decât numai în epoca culesului de vii. Ele ţin un şir de mai o poştie.

Câmpulungul (în vechime Romula) este aşezat mai la poalele Carpaţilor, care erau de hotare cu Austria. Acest oraş îşi trage numirea din plăcuta şi desfătătoarea vale ce se întinde între munţii Mărcuşi şi Măţău, şi este capitala districtului Muscelul. Are un aer foarte curat şi mai cu seamă prea sănătos. Oraşul acesta se fondă de prinţul Radu-Negru, carele-şi aşeză într-însul scaunul noului său prinţipat, către anul 1290. Radu-Negru era duc al Făgăraşului şi al Amlaşului. El trecu munţii în capul unei grupe de cavaleri, atras de frumuseţile şi rodirea terito­riului, cât şi prin prevederea unui stat mai întâi şi mai putinte[2], ce curagiul său şi blânda sa administrare o şi întăriră, supu­nându-i de voie bună locuitorii ţării muntene, şi printr-aceasta se făcu domnitor peste ţările dintre Dâmboviţa şi Argeşul. Însă, mult mai în urmă supuse pe toţi locuitorii ţărilor româneşti şi se recunoscu de prinţ domnitor. Este dară socotit de făcătorul dinastiei române şi al prinţi­pa­tului actual, toţi istoricii se unesc a-l privi astfel. Domnia lui fu lungă (1280-1314) şi prin urmare avu tot timpul d-a o aşeza pe baze solide şi întinse.

Câmpulungul, prin poziţiunea sa, este un oraş din cele mai plă­cute ale României. Este bine clădit, are strade largi, drepte, foarte lungi şi potrivite în pavagiul lor, ornate de frumoase şi elegante case, de magazinuri d-o prea plăcută întocmire. Un mic canal, numit scheiul, trece în toată lungimea oraşului şi întreţine curăţenia stradelor. Sunt iară multe fântâni şi izvoare d-o apă foarte curată şi foarte sănătoasă; fântâna de la Crassan mai cu seamă e renumită. Afară din multe eclezii (biserici) de ritul ortodox, din care cea mai măreaţă este cate­drala lui Radu-Negru, Câmpulungul posedă şi o eclezie catolică servită de monahi din ordinul Sfântului Francisc şi care are venituri însemnă­toare în târâşuri, vii şi acareturi; o şcoală publică destul de spaţioasă şi prea frumoasă în clădirea ei, precum şi o mică bibliotecă, ce se află tot în acea şcoală.

Câmpulungul este patria lui Alexandru-Vodă 1-iu supranumit Câm­pu­­­lungeanul, a lui I. Negulici, pictor renumit şi traducătorul mai multor opere alese, a poetului Aricescu, carele prin operele sale se făcu iubit celor în literatura română, ca poet şi ca prozator.

Aci fui prea bine primit în familia d-lor Rucăreni. Această fa­milie este una din cele mai notabile ale oraşului acesta. Stranierul  nu poate decât a lăuda afabilitatea şi curăţenia sufletească cu care dărueşte ospitalitatea. D. N. Rucăreanu, carele a voiajat în mai multe părţi ale Europei, se ocupă asemenea cu literatura şi a dotat ţara sa cu mai multe traducţiuni. Avu însuşi bunătatea a-mi arăta oraşul şi locu­rile d-împrejur, ce sunt foarte pitoreşti. Vizitarăm împreună cate­­­drala ora­şului. Acest templu, într-adevăr, este foarte antic, dară nu înfăţi­şează întru sineşi nimic însemnat. Fu edificat de chiar prinţul Radu-Negru şi este cea dintâi clădire religioasă ce o înalţă acest nou domnitor român pe pământul României în timpul aşeză­mântului său la Câmpulung şi în onoarea învingerilor sale; nu se vede în toate dependenţele sale, ce sunt destul de spaţioase decât câteva celule locuite de prea puţini monahi şi casa preotului. Toate acestea sunt ocolite cu ziduri de tărie, ruinate în mai multe părţi, unii zic că templul ocupă dimpreună cu dependinţele sale locul unde se înălţa altădată antica cetate de Basarabea, alţii pome­nesc de chiar Romula.

După câteva zile de şedere în acest plăcut oraş, începurăm escursiuni p-în munţi.

Aflarăm mai întâi, în drumul nostru, Nămăeştii, sat mic aşezat la poalele unei stânci înalte. Locuinţele sătenilor sunt toate de bârne, după usul clădirii al muntenilor, dară însă d-o rară curăţenie pe dinăuntru şi ornate de scoarţe de lână, ţesute de chiar ţărancele ce sunt foarte active.

Aceste scoarţe sunt, în cea mai mare parte, împestriţate cu feţe strălucitoare, care bat la ochi, după cum zice ţăranul român. Acolo se vede un closter, a cărui origină este foarte curioasă şi mai cu seamă foarte interesantă. Acest closter se află zidit pe o stâncă, o scară tăiată în piatră duce până sus. Capela e făcută d-o singură peatră şi poate conţine ca la cinci, zece persoane înlăuntrul ei; este însă foarte întu­necoasă, în fundul ei se află sfânta icoană a Maicii Mântuitorului, înnegrită de timp, astfel de veche ce este şi care se descoperi printr-un miracol. Aţâţat de curiozitate doream prea mult să-i cunosc tradiţiunea popularie, fiind după socotinţa mea cea mai simplă în adevărul ei. Un bătrân din sat binevoi a mi-o nara.

Iată însăşi naiva sa povestire:

„Este timp îndelungat de când un biet cioban de capre, român ca şi noi, venea în toate zilele să-şi pască turma pe această stâncă de peatră, unde vezi acum bisericuţa mănăstirei în care este păstrată sfânta icoană a Prea Curatei, pe care o văzuşi sus. Într-una din zile apucă pe ciobanul acela un somn greu pe care, cu toate sârguinţele sale a-l depărta ca să poată veghea la caprele sale, nu-l putea birui. Adormi dară greu şi i se arătă în vis icoana aceea a Prea Sfintei şi Prea Curatei Maicii Domnului ca închisă în stânca de peatră pe care se odihnea în somn greu. Pentru întâiaşi dată nu prea băgă de seamă de visul acela; dar vedenia cerească înnoindu-se până în trei ori şi tot la acel loc, dânsul se grăbi d-a povesti această minune dumnezeiască şi la alţi ciobani din vecinătate. Simţindu-se din această povestire toţi insuflaţi d-o râvnă nespusă, ei îşi hotărâră [sic] a săpa piatra. Nu le fu osteneala în zadar, căci cu cât săpau mai afund, cu atâta şi piatra se făcea şi mai moale. Minunaţi cu toţii d-o aşa minune mare, ei îşi îndoiră sârguinţele şi la câteva zile descoperiră sfânta icoană băgată în piatră, întocmai cum o şi visase ciobanul cu capre în vis. Atunci, cu ajutorul unui preot ei săpară o bisericuţă tot în aceeaşi piatră, puseră icoana într-însa şi cu toţii într-o unire se aşezară aci, în poalele stâncei cu lăcaşurile lor şi aşa făcură satul Nămăeştii. Pomenirea acestei minune se duse veste în toată Ţara Românească şi d-atunci şi sfânta mănăstire capătă mare cinste şi mare crezământ. În urmă veniră şi câteva maici, se ridicară câteva chiliuţe în care se statorniciră”.

Astfel este originea closterului de la Nămăeşti şi este adevărat că de la acea epocă este în mare veneraţiune în tot ţinutul Muscelului. Se văd într-însul ca la douăzeci de maici subt ordinul unei stariţe. Ele trăiesc cu elemozine [sic] şi pot zice, cam în lipsă, căci closterul nu este avut în venituri ca şi alte multe mănăstiri de religioase (călugăriţe); portul e şi mai smerit.

Aci aproape, într-o vale desfătătoare, ocolită de desele păduri, exista odată o frumoasă fabrică de sticlărie şi de cristaluri, ce era a d-lui Rucăreanu. Acum însă este abandonată. Este o perdere pentru ţară ce se află cam lipsită de fabrici şi manufacturi şi-şi aduce din alte părţi toate câte le are de trebuinţă. Ce domagiu[3]! O ţară atât de avută în tot felul de producte, în care nu lipseşte nimic, care ar putea însăşi să dea Europei toate lucrurile cele mai necesare, cele mai neapărate comer­ciului universal, să se vază lipsită din nepăsarea avuţilor ei proprietari de sorgintele ce înavuţesc toate celelalte ţinu­turi civilizate ce o-încongioară. Germania cuprinde mai toate avuţiile sale cele teritoriale! Când oare proprietarul român simţi-va cât pierde din această nepăsare!…

După câteva ore de umblare ajunserăm în satul Dragoslave. Aci era mai nainte depozitul tutulor mercangiilor ce se importau în ţară prin Kronstad (Braşov). Se vede acolo o eclezie foarte antică. Campanila (clopotniţa) ce este un turn vechi şi chiar campana prin inscripţiunea ce o poartă, dau o probă foarte evidentă de înalta sa antichitate, însă nimeni nu ne poate nara nimic despre dânsa. Drumul ce conduce de la Dragoslave la Rucăr este semănat de joagări. Aceste două sate fac un mare comerţ cu scânduri de brad, herestrae şi delicate brânzeturi, numite caşcavale şi brânzeturi de Câmpulung.

În murgul serii zărirăm în fine cele dintâi case ale Rucărului şi la aceasta simţirăm o nedefinită plăcere. Eram cu totul obosit, sfârşit de osteneală. Petrecuserăm o zi întreagă urcând, coborând prin poteci grele, camini [sic] nepracticate, tăiate de râpi adânci, sărind pră­păs­tiile, torente neumblate ce le aflam ici-colea în această giornată [sic].

Rucărul este un sat însemnat, udat de două mici gârle sămănate de joagări, ce sunt necurmat în activitate. Locuitorii sunt avuţi, indus­triaşi, oneşti şi mai toţi proprietari (moşneni); au locuinţe bune, bine îngrijite şi curate. Ei arată cu fală lăcaşurile lor ce sunt garnisite cu scoarţe de lână; cane, taleri de pământ zmălţuite stau atârnate de pereţii camerei de căpetenie. La ei, în fine, se află adevăratul tip al ţăranului muntean. Rucărul face un comerciu însemnat cu scânduri de brad, de şiţe şi de caşcavaluri foarte stimate, ce se zic de Câmpulung. Pe la Rucăr intrară, la 1520, acei 30.000 unguri ce veneau în ajutorul lui Radu-Vodă de la Afumaţi, în rezbelul ce-l avea cu Mehmet-han, pretinzător la tronul României.
După câteva zile de repaos, întrebuinţate în preumblări pe locu­rile vecinate, ce sunt d-o foarte rară frumuseţe, merserăm la vama românească ce este într-o mică depărtare de Rucăr. Lăudările ce mi se făcuseră despre frumuseţile cele imposante ale Dâmbovicioarei mă făceau să doresc a privi şi a admira cât mai curând această celebră minune în munţii Carpaţi.

Nu fusesem înşelat. Este în adevăr un spectacol din cele mai imposante, din cele mai pitoreşti ce-l poate contempla viatorul. Natura se arată totdeodată înspăimântătoare şi grandioasă. Dâmbovicioara este o strâmtoare ca d-o jumătate postie în lungime, dară însă foarte îngustă în privinţa întinderii ei. Două ziduri de stânci, tăiate drept, se înalţă pă amândouă părţi ale strâmtoarei la o înălţime nespusă. Pereţii ei drepţi şi netezi sunt plini de adînci scobituri din care ies şi cresc pini, brazi şi alţi feluriţi arbori de munte, ce se ridică foarte sus şi prezintă o decoraţiune admirabilă în privirile estaziate ale viato­rului: verdele aliat cu întunecata coloare a pietrei bronzate de incon­stanţa timpului. Dâmbovicioara care mai departe formă plă­cutul râu numit Dâmboviţa, rostogoleşte undele sale răcoroase şi limpede pe un vad format din pietricele de diferite nuanţe şi aşter­nute cu nisiste [sic], între două încântătoare poteci înguste, pe unde călătorul se poate vârî în acea strâmtoare. Însă cu toate frumuseţile naturale ce aţintesc cu atâta farmec privirea viatorilor, nu trebueşte iară a se opri prea mult timp a le considera, fiindcă pă fiecare moment se poate ameninţa cu zdrobirea unor mari bucăţi de stânci deslipite, ce sunt ca atârnate pă deasupra abisului şi pă care cel mai mic accident ar putea să le rostogolească până jos cu o iuţime nespusă răscolind, sdrobind orice ar putea împiedica căderea lor. Pe multe părţi drumul este astupat de asemenea bucăţi sau prin brazi întregi desrădăcinaţi de vânturile nordului. Privind la atâtor pericoli, atâtor nevoinţe, orice s-ar socoti a se înapoia, dacă însă curiozitatea nu ar învinge neodihna şi spaima. Caverne săpate într-o înălţime considerabilă, din care ies diferite ţipete de animale diverse, adaogă încă la spaima ce cearcă privitorul acestor toate. Aceste caverne sunt totdauna azilul unor animale carnivore sau serv de cuib acvilelor ori vulturilor ce pla­nează necurmat d-asupra abisului, scoţând ţipete selvaţie [sic] şi înfiorătoare. După timpul ce-l pare cineva ca să considere amă­nuntele acelei strâmtoare ce sunt  d-o frumuseţe nespusă, soseşte în fine la un loc unde se împreună cele două stânci şi astupă drumul.

Socotii că toate câte le admirasem până aci se isprăveau şi că am fi siliţi a ne înturna iarăşi. Nu însă, conducătorul nostru ne arătă în fund o boltă aplecată; ne recomandă d-a-l urma plecându-ne pă caii  noştri d-a nu face cea mai mică mişcare ca să nu fim sdrobiţi, sfărâmaţi de colţurile stâncii ce ies din fiecare parte ale boltei [sic]. Această boltă (boaltă) este foarte scundă, şi în toată lungimea sa ce este ca de 15 picioare şi vreo 20 lărgime, se simte apa strecurându-se şi cauză o mare răceală ce aduc fiori simţitori de frig; pereţii ei sunt uneori şi reci; pârâul o străbate cu sgomot şi din acea se socoteşte că acolo sunt şi sorgentele Dâmboviţei. Ţăranii numesc locul acela „poarta iadului”. Eşind d-acolo, vederea este deodată ca fermecată prin delicioasa privire ce se manifestă în ochii viatorului, privire ce este şi mai mărită din cauza întunecimii ce domneşte subt boltă. Aci cea mai frumoasă, cea mai încântătoare vale a Carpaţilor se dezvoltă în toată desfătarea ei, cea plină d-un adevărat farmec. Este un rond perfect, o poiană smaltată de diverse flori mirositoare ale cărora deli­catele nuanţe se unesc cu acele ale pajiştei înverzite. Un mic pârâu şerpueşte peste poiană şi se vede ţărmuit de fiecare margine de iasomii, de crini selvagii, de ruji înflorite şi mai cu seamă de acele plăcute şi modeste flori cei [sic] suvenirul prin numele lor de „nu mă uita”. În fund se află o potecuţă ce conduce până la besna Oraţiei. Această vale este cunoscută de ţărani sub numele de „Valea Raiului”.

Urcând pe potecuţa de care vorbii, ajunge cineva la besna Oraţiei, adâncă prăpastie ce se află în drumul ce duce de la Câmpulung la Kronstad. Această prăpastie este d-o adâncime nespusă, trecerea ei este foarte periculoasă şi se face pe un pod de lemne destul de slab. Drumul este tăiat în stâncă şi merge povârnindu-se până pe marginile ale prăpastiei. În fundu-i curge cu mare sgomot un repede torent carele se prestegăleşte dintr-o stâncă într-alta, formând nenu­mărate cascade, ce produc o vâjiire ce se aude dintr-o însemnată depărtare. De acolo vederea se întinde peste o mare parte din gigantul şir al Carpaţilor. În zilele cele frumoase când ceriul este epurat de orice aburi, de orice nori, se văd atunci limpede vârfurile munţilor Păpuşii şi Craiul, cele mai înalte după Bucegi. Aceşti munţi sunt acoperiţi de neaoă şi de gheţuri eterne.

Întorcându-ne, merserăm să vizităm cetatea lui Radu-Negru. Această cetate se află zidită pe un deal alăturat d-o adâncă prăpastie; în josu-i, pe partea cea opusă, stă Dâmboviţa care d-aci începe a deveni ceva considerabil. Încât despre cetate nu se mai văd nici urme, afară din două capele în ruine. Una din ele ţinea de ritul ortodox, iară cealaltă de ritul catolic, căci se pretinde că Radu- Negru luase de soţie o prinţesă catolică; pe pereţii lor se vede un mare număr de inscrip­ţiuni. Aci, se zice, se retrăgea prinţul în timp de rezbel sau ca să vegheze mai liber la trebuinţele noului său stat. Legenda ne spune că, într-o zi, pe când prinţul să gătea să iasă în contra inami­cilor, calul său se spăimântă şi dintr-o săritură păşi prăpastia şi se opinti în stânca de cealaltă parte. Animalul se asvârli cu atâta putere încât potcoavele sale se întipărise adânc în piatră, precum şi paşii prinţului, când se dete jos. Aceste urme există încă şi astăzi şi condu­cătorul nostru ni le arătă cu un aer de convingere admirabilă. Mai devale de deal se află o piatră în formă d-o căpăţână de zahăr, ce ia numele de „masa lui Radu-Vodă”. Pe acel loc obicinuia prinţul a face ospeţuri. Se dă cu socoteala că pe dealul opus esista o a doua cetate, care comunica cu cea dintâi printr-un pod făcut din piei de bivoli. În mijlocu-i era lăsată o gaură sau gură, prin care se scotea apa din Dâmboviţa spre a întâmpina trebuinţele garnizoanei în timpul de încungiurare.
 

Măţău, Bughea, Ţăranul muntean, Costume, Hore, Ţiganii, Lăutarii, Postia română, Piteşti, Curtea de Argeş, Stănişoara

 

Măţău este un frumos deal acoperit ca plăcute ogrăzi, sădite de arbori roditori ce dau tot felul de fructe minunate şi mai cu seamă prea gustoase. Acest deal se întinde peste toată partea cea orientală a oraşului Câmpulung, dincolo de gârla sau râul ce trece pe lângă el. Acolo se vede şi o frumoasă mănăstire, numită Flămânda. Această mănăs­tire are o minunată privire şi domină tot oraşul şi o parte din ţinut, este ocolită de grădini desfătătoare, cu avute ogrăzi şi livezi înflorite. Aproape se află un ecou care repetă de mai multe ori sune­tele vocei. Mai sus se începe Muscelul ce-şi dă numirea districtului.

Bughea nu este decât un mic sat renumit prin apele sale minerale. Este aşezată la poalele unor dealuri păduroase şi foarte avute cu vânat de tot felul. În timpul băilor este locuită de mai multe persoane. Are un aer prea curat şi foarte sănătos. Bughea posedă numeroase lăptării din care se scoate [sic] caşcavaluri escelente şi brân­zeturi foarte gus­toase şi alese.

Aci, în partea Câmpulungului, puturăm studia caracterul precum şi usurile ale ţăranului muntean. Ţăranul muntean are caracterul franc, onest şi ospitalier. El e deprins cu osteneala, nepă­sător de oricâte se petrec departe de dânsul, nu cunoaşte decât presintele şi nu se spământează de viitor. Numai să poseadă o căsuţă, câteva lucruri d-ale casei din care cel dintâi e căldarea în care-şi face mămăliga; câteva locuri de arătură spre a cultiva porumbul şi cânepa; o ogradă cu pruni şi cu aceste se socoteşte fericit. Profunda lui ignoranţă despre orice e un bine pentru dânsul! Am văzut însă unii avuţi şi care se ocupă de agricultură şi de comerciul râmătorilor. Munteanul e deprins cu o viaţă sobră, nutrimentul său se compune mai în tot timpul de [sic] lapte, ouă şi legumi şi prea arareori de cărnuri, afară de cele uscate şi sărate, numite pastramă. Băutura sa este rachiul, un fel de băutură cam spir­toasă, trasă din zama prunelor; nu prea este amator de vin. El este robust, înalt, bine făcut, d-o faţă rumenă şi veselă, nu prea conoaşte boalele corpului şi mai nu se teme de dânsele. De-l  prind câteodată friguri periodice, ce sunt prea frecvente în România, din cauza obi­cinuinţei ce are tot românul să mânânce totdauna poamele neagiunse în deplina lor maturitate, el aleargă îndată la rachiu şi la o mie şi una de grimaciuri ale babii vrăjitoare a satului, şi prin urmare la o mie şi una de descântări seci; este ştiut că fiecare sat din România posedă o asemenea babă numită „moaşa satului”. Ea vede de bolnavi, servă de moaşă, depărtează farmecele de la animalele domestice, descântă de deochiat, leagă junghiurile şi altele multe.

Vestmântul muntenilor e graţios şi chiar cochet. Se compune uneori din două bucăţi de mătăsării vergate, legate cu galoane de lână, numite bete, d-o cămaşă albă cu largi vergi de borangic, bro­dată pe toate cusăturile de la pept cu râuri de mătase ori de lână; iară mai cu seamă mânecile sunt foarte încărcate de desemne cu diferite nuanţe şi umplute cu fluturi albi. Cele mai avute mai poartă şi o curea de piele de căprioară, ornată peste tot cu bumbi de argint ori de aramă. Cele măritate-şi învălesc capul cu un văl lung de borangic ţesut cu felurite desemnuri; iară fetele, din contra, poartă două plete lungi ornate cu panglice de mătase şi care le atârnă până la cingătoare. Mai multe rânduri de bani de argint (selba) le servă de colet şi lucesc pe piept. Cu cât această selbă [sic] e mai încărcată şi mai lungă, cu atâta-şi demonstră starea de avuţie a acelei ce o posedă. Este o dovadă de zestrea ei viitoare. Am văzut o fată de ţăran în Olteţul, ce purta o salbă şi un cerc făcute numai de ducaţi şi mi se asigura că sunt multe care acum le poartă asemenea. Apoi zicem că luxul lipseşte de la ţăran, dară însă acesta este un lux avantagios! În general ele au o faţă rumenă şi arătătoare de sănătate. E păcat însă că şi-o strică prea curând prin frecventa întrebuinţare a sulimanului (fard), ceea ce le deterioră faţa şi le îmbătrâneşte mai nainte de timpul hotărât. Încălţămintea lor preferată stă într-o pereche de cisme lungi de teletină [sic] neagră. Încât despre bărbaţi, vestmântul lor este foarte simplu şi mult mai tradiţional, dară variază însă şi după districturi în câte ceva. Munteanul mai adaogă însă în timpul iernei şi un fel de mantelă albă de lână cu peri lungi pe dinafară, numită „sarică”. Încălţămintea lui, mai în tot timpul, se compune de antica sandală (opinca).

Hora este danţul naţional şi cel mai vechi introdus între locuitorii Daciei antică. Tot acel danţ îl reaflăm la romani în serbările ce le făceau în onoarea marelui zeu. Dacă acest danţ ar fi ceva mai vioi, mai vesel şi mai săltat, s-ar părea şi mai încântător oricăruia stranier. Cântările horii la ţară sunt tot aşa de monotone ca şi danţul. Aceste cântări esecutate prin nişte lăutari ţigani pe nişte instru­mente asur­zitoare, adecă: o vioară scârţâită şi o tobă, sunt departe d-a le face plăcute şi d-a invita pe cineva d-a luat parte la danţ. De se va întâmpla ca un român să ia sarcina de lăutar la furcile sau după o zi de clacă, atunci va întrebuinţa cimpoiul sau fluerul, instrumente tradiţionale ale tutulor ţărilor. D-aci începe cineva a simţi plăcerea şi suvenirul se repoartă cu farmec la locurile în care copilăria noastră a fost legănată de asemenea sunete, deşi lipsite de armonie, dară pline de dulce încântare. Mai sunt şi alte danţuri mai vii, mai vesele, mai săltate în care dănţuitorul dă dovadă de uşurinţă şi cearcă a face să se admire mlădirea şi vioiciunea pasurilor sale şi a săriturilor sale. Prin ele, în general, se termină totdauna balul câmpenesc numit „hora” la munte şi „govia” la câmp. Acest loc de adunare în sate se ţine obicinuit la uşa câciumii. Aci, ca şi în orice ţară, bătrâni, bărbaţi în vârstă se pun la masă (refenea) şi golesc, convorbind, măsuri întregi de rachiu şi de vin, pe când junii din amândourora sexuri se întrec la danţ.

Înturnându-ne de la Bughia, ne oprirăm într-o tabără de ţigani nomazi. Această tabără nu era alta decât o grămădire de corturi urâte, trenţăroase, găurite sau sfâşiete, subt care se adăpostează o familie întreagă de ţigani şi chiar şi animalele domestice ce vieţuiesc cu dânşii. Aci nu stă nicio distincţiune; convieţuiesc bărbaţii, femeile, copiii, câinii, porcii, toţi vieţuiesc subt acele pânzeturi, lungiţi în lungul şi în latul cortului, amestecaţi şi fără cea mai mică pre­dilecţiune de loc. Şi iarna şi vara ei nu au alte locuinţe. Nu socotesc ca nici în ţinuturile cele mai necultivate să esiste fiinţe mai mizerabile şi mai idoase ca aceşti ţigani nomazi. Să vază cineva eşind de subt acele corturi nişte bărbaţi, femei, copii, cu faţa pârlită de soare, cu părul sbârlit, negrijit, nepeptănat cu  luni întregi, învăluiţi în nişte trenţe sau şi despuiaţi de orice vestmânt, s-ar socoti deodată strămutat în mijlocul unei cete de selvagi sau c-au căzut în mâinile unei orde de tâlhari. Femeile sunt şi seamănă cu nişte adevărate furii; sunt sbârcite şi îmbătrânite, fără vârstă din cauza escesurilor de tot felul. Aceste femei abuză de bău­tu­rile spirtoase până îşi pierd minţile, şi în acele momente de îmbătare, ele pronunţă vorbele cele mai proaste şi cele mai scârboase ce pot ieşi din gură de om. Adeseori se preumblă prin oraş, pân sate şi se intro­duc prin case şi cu prilejul ghicirei noroacei, fură câte le găsesc pe subt mână. Populul de jos este prea des înşelat d-acele femei, iară în timpul acela bărbaţii se preumblă pe strade, târând după dânşii nişte urşi dumesticiţi pe care-i joacă după sunetele unei darabane; alţii se preumblă în tot lungul stradei, oferindu-vă pentru câteva mâini de mălai nişte ciure ori şi nişte unelte de lemn gros lucrate. Ei sunt cu­noscuţi subt numele degradător de lăeţi sau de ţigani ursari.

Esistă însă o escepţiune în diferitele clase de ţigani sau boemieni. Ei se împart sau se împărţeau (căci acum sunt toţi emancipaţi şi prin urmare nu mai cad subt categoria acea abjectă şi degradată de robi sau sclavi, întru care, ca şi vitele devenise ca o proprietate particulară a unor particulari, sau prin drept de moştenire sau prin drept de căsătorie sau şi prin vânzare) în cinci clase: rudarii, aurarii, fierarii, ţiganii de vatră sau boereşti, şi lăeţii, de care vorbii mai sus.

Lăutarii formează şi ei un al şaselea clas, însă mai distinct. Aceştia sunt muzicanţii ţării; ei compun mai totdeauna orhestrul unui bal de provincie. Acest orhestru  se compune obicinuit de unu ori doi şi trei violişti, d-un cobzar şi d-un muscalagiu[4]. Ei esecută pe aceste instrumente, cu o întocmire admirabilă, toate ariile naţionale şi chiar melodiile europene. Deprinderea, gustul natural îi povă­ţuiesc, căci n-au cea mai mică idee despre notele muzicale. Sunt unii din ei ce-şi făcură o renumire prin îndemânarea lor şi prin cântecele lor. În pro­vincie, în zilele de sărbători însemnate, ei fac delicele locuitorilor.

De la Câmpulung până la Piteşti pornii cu postie. Toată lumea cunoaşte acest mod de voiagiu; o mică trăsură făcută în chip de coş îngrădit, prinsă cu cuie de lemn, aşezată pe patru roate făcute din săcură şi mai mult colţuroase decât potrivite în rotunzimea lor, o mână de fân aruncată în fundu-i, ca drept perină sau mai bine drept aşternut, iată  pentru comoditatea viatorului tot ce este în dreptul lui d-a cere de la administraţia postiilor. La dânse se înhamă patru cai mărunţi dară d-o rasă bună, legaţi sau mai bine acăţaţi de trăsură cu nişte ştreanguri, care se rup pe fiecare moment; lucru de care nu se miră acela ce o servă de surugiu, dară care deminte proverbul ce zice „sfoară cu postie”, căci cu legatul şi înnodatul frânghiilor trec orele şi prin urmare şi vestita ei celeritate. În adevăr este că postia română merită pe deplin acea denuminaţiune de celeră, şi că niciuna din postiile europene nu e egală în iuţeală, căci postaşul o conduce mereu cu o grabă nespusă, nesocotind nici dealurile, nici văile, nici şanţurile, nici vâlcelile, plesnind tot întruna din biciu, scoţând nişte strigări prelungite ca să îndemne caii săi şi să dea de veste ţăranilor să destupe drumul, să se abată şi să-i lase trecerea liberă. Drept escepţional al postiei! Surugiul nu cunoaşte, nu vede decât animalele sale şi nu se ocupă de pasagerul său decât numai atunci când se opreşte la vreo cârciumă ca să dea vreme cailor săi să mai răsufle, şi acea iară în care înghite o măsură de rachiu, pe care sunteţi siliţi a o plăti, ca o mulţumire de iuţeala cu care vă conduce sau mai bine vă rupe, vă sfărâmă şi vă sdrobeşte.

Théodore Margot

(capitol din cartea Câmpulungul în mărturiile vremii de Adrian Săvoiu, Editura Ars Docendi, 2008, București)

 

Fișiere și media

• JPG 799 theodore margot.jpg