Indezirabilii: aspecte mediatice, umanitare și de securitate privind emigrația din Uniunea Sovietică în România interbelică

Capitolul IV. Opera de ajutorare
Secțiunea a 2-a. Asistenţa emigranților evrei în presa din România

2.1. Apeluri, liste, anunţuri și sfaturi de călătorie
Această subsecțiune este dedicată modului în care presa română a reflectat asistența acordată refugiaților evrei care au reușit să treacă frontiera sovieto-română, dar și nefericiților aglomerați în așteptare de partea cealaltă a cortinei, cu zecile de mii. Deoarece s-a scris foarte mult pe această temă, vom prezenta doar referințele care ni s-au părut mai relevante în ceea ce privește efortul de ajutorare pe parcursul episodului primar al fenomenului. Ca și în cazul secțiunilor anterioare, ne-am propus să oferim cititorului avizat și cu discernământ cât mai multe informații nealterate de propria noastră judecată. Lista materialelor sintetizate nu este exhaustivă – am selectat și analizat acele publicații care ni s-au părut mai relevante și mai echilibrate, încercând, în același timp, să surprindem diversitatea de opinii într-o problemă atât de complexă cum este cea a emigrației interbelice din spațiul ex-sovietic în România. Astfel cum se va vedea în continuare, organizațiile evreiești naționale și locale între ele, apoi toate acestea, împreună cu cele internaționale, au oferit un model de intervenție demn de invidiat pentru organizațiile altor etnii – mai dispersate, mai puțin coordonate, de multe ori divizate, dar și mai neomogene, mai puțin instruite și mai paupere, este adevărat.

La nivelul anului 1920 activitatea Comitetului Ucrainean consta nu doar în asistenţa refugiaţilor aflaţi în România, dar şi în organizarea ajutoarelor destinate evreilor aflaţi încă în Transnistria. Prin delegaţi speciali se trimiteau în Transnistria bani, îmbrăcăminte, încălţăminte şi produse alimentare, cu aprobarea specială a autorităţilor provinciale şi centrale. Activitatea de colectare în Basarabia era organizată de aşa-numiţii instructori (de judeţele Orhei şi Bălţi, de exemplu, a fost desemnat să se ocupe Zevin, rabinul de Călăraşi)[1]. Ceea ce se colecta în judeţele Bălţi şi Orhei, prin Rezina, ajungea la evreii din Râbniţa. În cazurile în care aprobările de la Bucureşti întârziau, interveneau pentru urgentare liderii comunităţilor evreieşti din Basarabia şi miniştrii basarabeni[2]. Partajarea activităţii apare ca firească, atâta timp cât statisticile organizaţiilor internaţionale indicau cu certitudine faptul că numărul celor rămaşi de partea cealaltă a Nistrului depăşea de multe ori pe al celor ajunşi în România sau în oricare alt stat situat la frontiera occidentală a Rusiei şi Ucrainei sovietice. Dacă la data întocmirii lor aceste statistici erau necesare pentru dozarea ajutoarelor, în prezent, coroborate cu elementele de fapt culese la faţa locului, completează tabloul situaţiei tragice care a generat refugiul în masă.
 

O astfel de statistică rezultă din rapoartele asupra situaţiei evreilor din Ucraina prezentate la Conferinţa mondială pentru ajutorarea evreilor din toate ţările (Carlsbad, 6-8 august 1920): „Cea mai mare nenorocire a evreilor din Ucraina au fost desele schimbări de regim. În fiecare dată, cum trecea guvernarea dintr-o mână în alta, urmau masacre în masă. Chiar sub bolşevici ele nu au putut fi cu totul evitate, cu toate că conducerea bolşevicilor a pus capăt exceselor de tot felul. Cele mai groaznice au fost excesele dezlănţuite de bandele petliuriste şi ale altor generali. Sângele evreilor a curs în valuri şi este aproape imposibil de redat în toată grozăvia lui tabloul crimelor făptuite. S-au spintecat burţile oamenilor; s-au spart capetele; femei şi copii au fost jupuiţi în faţa soţilor şi părinţilor lor. Şi acestea toate nu au fost făptuite numai de bande, ci de armate organizate pe principii pogromiste. […] Până acum au fost trecute prin foc şi moarte 568 localităţi. Ucişi au fost 138.000 evrei. Complet ruinaţi sunt din 3 milioane evrei 1.200.000 suflete. Suma necesară pentru ajutorare ar fi 400 milioane dolari. Totalul orfanilor se ridică la 150.000”[3].

Una din formele cele mai frecvente utilizate în epocă pentru informarea populaţiei căreia i se cerea ajutorul a fost apelul, chemarea, strigătul de ajutor. Apelul din 20 ianuarie 1921 pleca de la premisa că, oricâtă bunăvoinţă ar exista, numai asistenţa autorităţilor române, constând în alimente şi îmbrăcăminte, nu era suficientă pentru întreținerea numeroşilor refugiaţi din Ucraina: „Interesându-ne de situaţia refugiaţilor, am putut afla de la acelaşi înalt demnitar, mirarea ce-l stăpâneşte că refugiaţii din lagăre n-au putut până acum căpăta asistenţa coreligionarilor lor din ţară şi străinătate. Credem de datoria noastră că, transmiţând evreilor din ţară sentimentul acelui înalt demnitar, să ne facem în acelaşi timp şi ecoul miilor de nenorociţi din lagăre, punând în vedere populaţiei evreieşti din cuprinsul României Mari, că are datoria de a seconda statul român şi de a lua asupra-şi îngrijirea refugiaţilor din Basarabia. Halul în care se găsesc ei stoarce lacrimi şi reclamă un ajutor grabnic. Sunt de salvat acolo vieţi de oameni pe care îi pândeşte boala şi moartea! Sunt de scăpat din gheara morţii copii şi fete, văduve şi bătrâni! Se impune o grabnică şi efectivă asistenţă. Nu numai bani, ci toţi să dea haine, efecte şi alimente. Toate să se dea în natură, fiindcă banii până ce ajung în Basarabia se irosesc!”[4].

Apelul-anchetă din 29 ianuarie 1921 cuprinde o parte descriptivă mai extinsă şi convingătoare asupra condiţiilor în care trăiau cei 43 de refugiaţi adăpostiţi la şcoala Talmud-Thora din Târgul Cucului: „Camerele în care sunt adăpostiţi refugiaţii, trei la număr, sunt destul de spaţioase, însă lipsite de cel mai elementar confort. Paturi nu există, câteva bănci de şcoală fără niciun aşternut, de-a lungul pereţilor, iar cine nu găseşte loc pe aceste crivaturi se întinde pe jos, pe duşumea. Întrebându-le de ce ar avea nevoie, femeile şi fetele îmi cer lighene: n-au cum să se spele şi cum să spele rufele copiilor. De hrană însă nu se plânge niciunul – li se dă mâncare îndestulătoare, de două ori pe zi, iar dimineaţa îşi prepară singuri ceaiul”. Apelul evreilor ieşeni explică cine sunt fugarii şi cum au ajuns în România: „Printre aceşti refugiaţi se află şi unii cu stare, înainte de catastrofa ce i-a făcut să-şi părăsească familia, avutul, pentru a scăpa doar bunul cel mai preţios – viaţa. Un tânăr student de la electrotehnică, cu o figură inteligentă de intelectual, ne povesteşte peripeţiile fugii. Ceilalţi dau şi ei amănunte. O tânără fată, ai cărei părinţi au avut o tipografie în apropiere de Kiev, a rămas singură. Tatăl i-a fost ucis, despre mama nu ştie nimic. Mama unei alte fete s-a înecat în Nistru, vrând să-l treacă. Avea înfăşurată pe trup suma de un sfert de milion de ruble. Acum fata a rămas cu desăvârşire lipsită de sprijin. […] Dar copiii! Sunt vreo doisprezece, de la vârsta de 2-14 ani, din care mulţi orfani. Ne privesc cu ochii mari, speriaţi. Nu voi uita niciodată privirea unui băieţel de trei ani cu ochi negri, umezi şi profunzi. În ei se răsfrângea, inconştientă, durerea, suferinţa, resemnarea unui popor întreg, unei rase chinuite şi prigonite de veacuri. Aceşti copii nu ştiu ce e râsul!”.

În partea finală a anchetei sale, jurnalistul ieşean arăta ce ştiau să facă şi ce urmăreau emigranții aflați la Talmud-Thora de patru săptămâni: „Femeile şi fetele ştiu să coase şi ar vrea să şi câştige astfel o sumă mică. Bărbaţii, de asemenea, sunt dornici să muncească, fiecare cum poate. Hainele şi încălţămintea lor şi a copiilor s-au rupt şi n-o pot înlocui. Pământul făgăduit – America. Întrebându-i ce vor acum toţi, înainte de a se gândi la îmbrăcăminte, izbucnesc într-un strigăt: Să plecăm în America! Noul continent reprezintă pentru ei pământul făgăduit. Fiecare are acolo un frate, o soră sau o altă rudă. Fiecare e sigur că-şi va reface viaţa acolo. Dar n-au nici bani, nici paşapoarte. Ce e de făcut? Desigur că dorinţa legitimă a acestor bieţi oameni va trebui să fie satisfăcută de către autorităţile în drept. Dar până atunci e de datoria fiecăruia să vie în ajutor fraţilor care ne cer adăpost şi sprijin. Moldovenii au fost întotdeauna ospitalieri şi nu ne îndoim că şi de astă dată vor şti să-şi facă datoria de gazdă. Părinţi, ce vă aplecaţi asupra căpşorului copilului vostru vesel, bine îngrijit, gândiţi-vă la micii orfani de peste Nistru! Gândiţi-vă la jalea părinţilor lor, gândiţi-vă ce soartă crudă a lovit pe aceşti bieţi nenorociţi, care nu vor avea niciodată amintirea unei copilării fericite!”[5].

Arătând că organizaţiile umanitare înfiinţate în Basarabia pentru asistenţa a peste 25.000 de evrei refugiaţi în acel moment nu făceau faţă situaţiei (S-a început prin a distribui zilnic un ceai şi o mâncare, apoi s-a dat ceai numai femeilor, apoi numai copiilor, iar acum nu mai au nici pentru copii, nu mai au nici pentru ceai, nu mai au nici pentru mâncare!), la 30 ianuarie 1921, Comitetul Central pentru Ajutorarea Evreilor Devastaţi din Ucraina a lansat un apel către locuitorii Bucureştiului. Aceştia erau chemaţi să subscrie de urgență la cele peste 30 de puncte din capitală: „Nu este om acela care nu aude vaietul părintelui, ce vede copilul murindu-i de foame! Nu este mamă aceea care-şi alintă propriul său copil şi nu vede înainte-i sfâşietoarea durere a mamei ce e pe punctul de a-şi pierde copiii săi! Nu este copil acela ce nu este învăţat să aibă milă de alţi copii! Oameni, femei, bărbaţi, copii, daţi cu toţii, daţi pentru una din cele mai grele catastrofe!”. Preşedinte al Comitetului era W. Filderman, vice-preşedinţi – M. Beck şi I. Niemirower, secretari – deputaţii B. Straucher, N. Lerner şi M. Schor, iar membri – Ely Bercowitz, Lazăr Margulies, H. Teiler, A.E. Gaster, Ascher Kandel, O. Meller, N.M. Nachmias, M.M. Nachbar, Abram Stern, I. Steinhardt, Adolf Schwartz, I.M. Spitzer, I.L. Sternbach, I. Wapner, Iosef Weber, Carol Zimmer, dr. Alberin, M. Băcan, I. Stilberman, Moriţz Efraim, Jac Kanner, doamnele Selmi Margulies, W. Dinnerman, Rebeca I. Weismann, Charlotte Efraim, Elena Bercowitz, Jeny Lindenberg, Nadi Ornstein[6].

La scurt timp, apelul Comitetului Central în favoarea emigranților din Ucraina a fost dublat de cel al Uniunii Femeilor Israelite din Bucureşti, semnat de Stephanie Istecescu: „Mii de bărbaţi, femei, copii şi bătrâni au fost masacraţi cu cruzime nemaipomenită. Cei rămaşi cu viaţă au fost jefuiţi de avutul lor şi aruncaţi pe drumuri. Ei sunt astăzi lipsiţi de toate şi apelează la sentimentele de umanitate şi ale coreligionarilor lor. Uniunea Femeilor Israelite ia şi de astă dată iniţiativa de a apela la toţi acei care doresc a ajuta cu cât pot durerile acestor sărmani, să usuce lacrimile copiilor deznădăjduiţi care plâng de foame sau să încălzească corpul înfrigurat al unui bătrân şi apelează, în special, la membrele ei, care întotdeauna au răspuns în mod generos apelurilor ei să trimită ofrande, fie în bani, fie în natură, la Federaţia Sionistă, str. Lipscani 90 sau în oricare alt loc de colectă indicat de Comisia Centrală pentru Ajutorarea Evreilor Refugiaţi din Ucraina”[7].

Începând cu acest număr, Curierul Israelit a inițiat rubrica „Pentru refugiaţii din Ucraina”, în care a început să publice listele celor care virau diverse sume în contul administraţiei ziarului, pentru refugiaţii din Ucraina: Berthold Margülies – 1.000 lei, Lina Züssman – 200 lei, T. Streitman, Sol. Mendelovici şi Emanoel Rurnberg au colectat de la funcţionarii Marmorosch Bank&Co. (Streiman, Brenner, Mişu Siber, Freier, Krakaner, Braunstein, G. Maier, A. Schwartz, Berne Ellenogen, Schuller, Kaufman, Stein, Filzig, Ostfald Rumberg, F.D. Seif. Ceapraugani, G. Sternberg, Algasi Finkelstein, Focşeneanu, Sol. Mendelovici, Ganis, Haras, Schwartz, Rosenberg, Solomon Abramovici, Herşcovici, M.R. Edelstein, Tatelzweig, Zeisel, Feuer, Şoforn, Emanoel Iacob, Cireşeanu, A. Lieber, Glückmann, Albuleanu, I. Negreanu, D. Marcovici, Panceanu, Fr. Munteanu, Volf, I. Herşcovici, Aizicovici, B. Cohn, Silberman, E. Kostolansky, Blumental, Juda Löbel, D. Lacser, Cotargu, I. Reinhern, Creizel, Rosenfeld, Rosenberg, Alfred, Lipman, Daniel Daniel, Gutman, Marcus, Braunstein, König, Bercovici) suma de 730 lei. Societatea Sacra din Bucureşti a donat 50.000 lei[8]. Astfel de liste vor fi publicate şi în numerele viitoare ale organului Uniunii Evreilor Pământeni. Sume mai mari au donat Isidor Stambler – 500 lei, farmacistul A. Solomon – 6.148 lei, Loja Fraternitatea a Sfatului Negustoresc – 5.000 lei, P. Vatman şi L. Fisch – 4.030 lei, L. Berlowitz – 50.000 lei, Iacobsohn Stein – 1.000 lei, Leon Biancovici – 3.226 lei, în total, colectându-se suma de 365.193 lei[9].

Pe lângă difuzarea apelurilor umanitare şi a listelor persoanelor care participau la opera de ajutorare cu mijloace financiare sau în natură, contribuţia ziarelor consta şi în publicarea sfaturilor de călătorie. Iată un exemplu în acest sens, cu detalii utile pentru emigranți: „Persoanele care doresc să emigreze în Argentina, pot să meargă prin Austria şi Italia (drumul cel mai scurt), dar nu se recomandă călătoria pe vasele italiene; este mai comod prin Elveţia şi Franţa, dar nu prin Galaţi sau alte porturi româneşti, unde se aşteaptă mult. Paşapoartele trebuie vizate de consulii argentinian şi elveţian; viza se obţine mai uşor la consulul elveţian, dacă se indică o sumă mai mare decât cea care este menţionată în paşaport. Nu se recomandă luarea unui volum mare de lucruri. Călătoria se face din Bazel până la Buenos Aires prin Mareel, biletul la clasa a 3-a – 535 franci elveţieni, pentru copiii de până la un an nu se plăteşte, pentru copiii de până la 5 ani – 135 franci; la clasa a 2-a – costul este dublu. La 1 februarie pleacă vaporul, biletul pentru care, ca şi pentru cele din 1 martie, costă 535 franci. Călătoria durează 22 zile. Trecerea prin Austria costă semnificativ mai puţin, deoarece crona austriacă este de 6-8 ori mai ieftină decât leul”[10].

Un articol mai lapidar din Nașe Slovo anunţa că plecarea în Brazilia, Canada, Palestina şi Argentina nu întâlnea prea multe obstacole: „Consulii acestor ţări vizează paspoartele refugiaţilor numai după recomandaţia acestui comitet. În ce priveşte plecarea în America de Nord se permite numai tinerilor până la la 16 ani şi bătrânilor de 60 ani şi mai mari. Cu asemenea documente se permite şi văduvelor şi orfanelor, care au o cerere din partea unui cetăţean american[11]. Un alt anunţ avea în vedere cazurile medicale (boli psihice, alcoolism, boli venerice, infirmităţi, boli contagioase etc.) în care emigranţii nu erau lăsaţi să intre pe teritoriul SUA şi avertiza asupra instituirii controlului strict în portul american, chiar dacă înainte de îmbarcare pe vapor, în porturile europene, emigranţii erau supuşi unei carantine de 12 zile. Refugiaţilor li se recomanda efectuarea analizelor şi controalelor medicale încă înainte de a părăsi teritoriul României şi emigrarea doar în cazul rezultatelor satisfăcătoare. În SUA nu erau admişi cei care nu ştiau să scrie şi să citească – trebuie să citească şi să scrie măcar în ebraică[12].

O ştire din Statele Unite ale Americii, din 17 februaruarie 1921, informa că la ultima şedinţă a organizaţiei Joint Distribution Committee s-a hotărât, în urma raportului făcut de locotenentul Baecker, strângerea sumei de 3,5 milioane dolari pentru victimele Primului Război Mondial şi ale pogromurilor, sumă urmând să fie astfel repartizată: Rusia un milion dolari, Polonia 690.000, Austria 200.000, Ungaria 200.000, Palestina 400.000, Cehoslovacia 100.000, Lituania 75.000, România 195.000 şi Letonia 100.000 de dolari. Acelaşi număr al Neamului Evreiesc semnala zilnicul pelerinaj al miilor de evrei ucraineni fugiţi de teroarea de dincolo de Nistru şi ajunşi în mijlocul nostru într-un hal de nedescris şi publica un nou apel către evreimea din România: „Şi noi nu ne putem da înlături de la datoria de umanitate pe care o avem faţă de fraţii noştri. Trebuie să ajutăm, pe cât ne stă în putinţă, pe acei care suferă pentru păcatul de a fi evrei. Suferinţa lor are drept să pretindă acum toate recompensele posibile de la fraţii lor care se bucură de o situaţie mai bună. Să-i ajutăm. Cu bani, cu îmbrăcăminte, cu mâncare, cu adăpost, cu îndrumări trebuie să le prevenim nevoile. Nouă nu ne mai este îngăduit să stăm o clipă la gânduri. Orice întârziere poate costa noi suferinţi şi poate chiar vieţi!”[13].

Din interviul cu W. Temkin, membru în Constituanta rusă, refugiat în anul 1920 din Elisavetgrad prin Constantinopol, trimis în România de Comitetul Mondial pentru Ajutorarea Evreilor din Paris pentru a verifica situaţia evreilor din Ucraina şi modul de funcţionare a comitetelor de asistenţă, rezultă că, fugiţi de energia deslănţuită în contra lor, pe rând, de bandele lui Petliura, Denikin şi Balahovici, emigranții se aflau în situaţia lui Cilibi Moise, pe care proprietarul unde şedea nu-l lăsa să iasă, iar cel nou nu-l lăsa să intre. Comportamentul autorităţilor de la Bucureşti era calificat de Temkin cum nu se poate mai civilizat: „[…] ei ar voi să plece în America sau aiurea, din nenorocire însă nu au paşapoarte. Frica de bolşevism, pe de altă parte, face ca guvernele din Apus să închidă din ce în ce mai ermetic graniţele lor, dar nici guvernul român nu se simte obligat să libereze acestor refugiaţi paşapoarte româneşti”. Temkin anunţa că nu mijloacele financiare erau o dificultate, ci imposibilitatea emigrării din statele de tranzit din vecinătatea Rusiei şi a Ucrainei. Pentru acoperirea necesarului momentan, urmau să ajungă din Paris 3.000 de pachete cu haine şi 500 din Leeds, de asemenea, filantropul Leonard Rosental se oferise să evacueze în America, pe spezele sale, un număr de 200-300 copii orfani[14].

La 7 martie 1921, Neamul Evreiesc semnala blocarea procesului de eliberare a vizelor de emigrare a emigranților din România în SUA şi propunea trimiterea unor delegaţi care să intervină direct: „Aceşti refugiaţi au ca punct de plecare America, unde au rude sau cunoscuţi. S-au adresat guvernului care, animat de dorinţe sincere, a căutat pe cât a fost posibil a amenaja doleanţele lor, înlesnindu-le plecarea din ţară, însă urmând ca paşapoartele să li se vizeze de Ambasada americană. Aceasta, sub diferite pretexte, unele mai ridicole decât altele, deşi se erijează în ţară liberă şi apărătoarea celor asupriţi, refuză sistematic vizarea paşapoartelor şi astfel aceşti nenorociţi au căzut pe spinarea comunităţilor şi a diferitelor societăţi particulare, care sunt nevoiţi a-i întreţine şi, la un moment dat, vor deveni incapabili de a-i mai susţine; pentru a remedia acest rău este de datoria noastră a căuta să venim în ajutorul lor. Pentru aceasta cred că ar fi nimerit ca o delegaţie de 2-3 evrei înarmaţi cu acte oficiale să plece în America, unde să ia contact cu evreii de acolo, să le explice situaţia ce ni se creează nouă aici din cauza acestor refugiaţi şi să caute a se interveni la Casa Albă să de ordin să se vizeze paşapoartele lor sau să se admită paşapoarte colective”[15].

La 11 martie 1921 E. Marghita, pe care l-am evocat la începutul subsecțiunii, relua apelul către populaţia ieşeană în favoarea refugiaţilor evrei adăpostiţi de 3 luni de zile în localul şcolii Talmud-Thora din Tătăraşi: „Vine primăvara, doamnă şi d-ta sigur ai nevoie de o mulţime de obiecte de toaletă: tailleur nou, pantofi de lac, ciorapi de mătase, mânuşi de piele, pălării etc. Ei bine, gândeşte-te că femeia refugiată din Ucraina se mulţumeşte cu mai puţin. Cu o rochiţă cât de simplă, pentru copilaşul ei dezbrăcat, cu o pereche de botine uzate, pentru ca noroiul şi umezeala să n-o îmbolnăvească. Gândeşte-te la refugiaţii din Ucraina, doamnă, când îţi comanzi toaleta: o panglică mai puţin la o pălărie şi vei face ca şi cei din Talmud-Thora să se poată bucura de frumosul soare de primăvară”[16].

Către începutul lunii aprilie 1921, în România funcţiona deja un Comitet Central de asistenţă, compus din delegaţii emigranților din următoarele localităţi: Berdicev, Ladîjin, Ekaterinoslav, Monastîrişce, Haşcevatî, Trostianţî, Viniţa, Pavoloci, Rujin, Granov, Ivanika, Teplik, Skvira, Uman, Kiev, Kameneţ-Podolsk, Ilinţî, Pogrebişce, Golovanesk, Tetiev, Odessa, Taraşci, Borisovka, Buka, Vahnovka, Golta, Lukaşevka, Nemirov, Talinîi, Stavişce, Jajkov, Hmelnik, Berşad, Gaisin, Vinograd, Belaia-Ţerkovi, Iustingrad, Krovoe-Ozero, Lipovţî, Jorniţa, Balta, Cecelnik, Olgopol, Tulcin, Leticev, Derajnia, Boiarka, Miaskovka, Pscianka, Elizavetgrad, Ivanika ş.a. Scopul Comitetului Central era să asigure asistenţa nu pe temei filantropic, ci pe principiul ajutorului reciproc şi al oferirii ajutorului până în momentul în care refugiatul îşi găsea un loc de muncă . Printre regulile Comitetului se numărau: fiecare dolar împrumutat de refugiat trebuie să fie restituit comunităţii sale, atunci când se va pune pe picioare, lupta cu cerşitul, refugiatul care abandonează locul de muncă fără motive temeinice este lipsit de dreptul de a mai beneficia de sprijinul comunităţii.

Din punct de vedere organizatoric, Comitetul Central era format dintr-un birou al muncii şi o serie de comisii (financiară, pentru lucruri, lenjerie, alimente, soluţionarea conflictelor ş.a.). Comisia financiară împărţise deja o parte din mijloacele băneşti primite din America şi Europa (refugiaţii din Belaia Ţerkovi au primit 3.500 lei, cei din Vinograd – 2.750 lei, cei din Berşad – 3.800 lei, cei din Gaisin – 3.750 lei, cei din Volodark – 700 lei, cei din Ternovka – 1.750 lei, cei din Ekaterinoslav – 4.050 lei, cei din Haşcevatî – 3.000 lei, Golta – 1.600 lei, Buka – 2.900 lei,Nemirov – 4.250 lei, Iustingrad – 1.000 lei, Vahnovka – 1.300 lei, Balta – 2.950 lei etc.), corespunzător numărului refugiaţilor şi gradului de nevoie al fiecărei comunităţi. Comitetul Central şi-a stabilit un prezidium şi o conducere, preşedinte fiind ales refugiatul Mazîr, din Hmelnik, iar secretar – Tverski, din Uman. La nivelul Comitetului s-a instituit şi un serviciu de permanenţă, conform unei liste compuse din reprezentanţii tuturor comunităţilor[17].

Tot pentru refugiaţi ziarele publicau în mod frecvent, în regim de gratuitate, liste cu numele celor care primeau scrisori pe adresa comitetelor de asistenţă, cu numele basarabenilor internaţi în taberele din Turcia, cu numele celor căutaţi de rude sau cu ale celor care urmau să plece în ţările de destinaţie. Vecerniaia Pocita din 6 aprilie 1921, de exemplu, publica ţările de destinaţie pentru emigranții adăpostiţi în tabăra din Cotiujenii Mari: 1) în America – B. Cervonîi din Ternovka, M. Fişman, A. Fişman, Z. Fişman din Iustingrad, E. Alidvot, H. Alidvot, A. Alidvot, S. Alidvot, Ă. Alidvot, H. Relova, H. Relova din Jaşkov, E. Pisarevskaia, S. Pisarevskaia din Herson, Gh. Cervonîi, Cervonîi Ă., Cervonîi L. din Ternovka; în Franţa – S. Şafran din Râbniţa, V. Doskolin, I. Doskolin, F. Doskolin, V. Doskolin, I. Doskolin, V. Doskolin din Moscova; 2) în Argentina – I. Trianovski, I. Kuzneţov din Bargovka, L. Bondar din Raşcov, Gh. Pokosovski din Lunca, P.I. Budianski din Stroniţa, N. Dănilă din Harkov, A. Juzecin; 3) în Palestina – H. Vabilov din Herson, P. Lukaşevski, L. Lukaşevskaia, M. Iuzef-Polski, Zilbuber din Iaşkov, R. Iaver, I. Iavor din Mejrecie, D. Smilovskaia din Kremenciug, I. Vorodovski din Horol, B. Bernştein din Kamenka, A. Plotoriţki din Tetiev, L. Roterştein din Balta etc.[18] Câteva zile mai târziu se anunţa înfiinţarea de către G.V. Kika a unei secţiei a Comitetului pentru asistenţa refugiaţilor în Cetatea Albă, cu următoarea conducere: preşedinţi – T.A. Velizare, N.I. Lipinski, membri în comitetul de conducere – M.K. Bellas, V.A. Novikova, N.M. Seleţkaia, N.I. Bundiuk (trezorier) şi A.G. Gassert (secretar). La acea dată cozile din faţa consulatului SUA din Bucureşti, pentru primirea vizei de emigrare, erau imense, iar numerele de ordine deveniseră obiect de vânzare, la un curs de 10.000 de lei locul[19].

Potrivit organului de presă al Uniunii Evreilor Pământeni, în luna mai 1921, a sosit în România o comisie a societăţii pentru ajutorarea refugiaţilor şi emigranţilor Hebrew Immigrant Aid Society, formată din Max Mayersohn, vice-preşedinte şi fondator, Adolf Head, unul din primii preşedinţi şi membru în consiliul director, şi Hugo Paum, judecător la Curtea Supremă din Chicago. După ce a lucrat timp de trei luni în Polonia şi Lituania, comisia sosise la Bucureşti, cu intenţia de a deschide un birou şi de a vizita, în scop de documentare şi alte oraşe din România. Opera HIAS se axa pe asistarea emigranţilor evrei, pentru a-i ajuta să reia contactul cu rudele lor, pentru a le aranja trimiterea de bani din partea rudelor din SUA, toate în mod gratuit. Pentru a preîntâmpina dificultăţile întâmpinate la sosirea în SUA, societatea asista emigranții în faza de carantină, ce presupunea examen medical, interogatorii şi anchete pentru rămânerea în New York sau stabilirea în alte oraşe. HIAS avea reprezentanţi pe vapoare, precum şi adăposturi speciale în New York şi Chicago[20].

La 6 iunie 1921, subsecţia Comitetului Ucrainean, compusă din reprezentanţi ai emigranților din diverse regiuni din Ucraina, denumită şi Relieful Central, număra 59 de reprezentanţe locale (de la 20). Pe lângă comisii ale Comitetului Central, precum cele pentru îmbrăcăminte, financiară, alimentară, de soluţionare a conflictelor sau locativă, a fost organizată una pentru educaţie (întocmea liste cu copiii pentru şcolile deschise pe lângă comitetele emigranților). La ultima reuniune a Centrului Reliefului s-a aprobat bugetul lunar în cuantum de 22.000 lei. Contribuțiile organizațiilor locale continuau să curgă: Uniunea Cooperatorilor din Tighina a pus la dispoziţia Comitetului pentru Refugiaţi suma de 3.000 lei, iar Uniunea Hotin – 5.000 lei. În aceeaşi perioadă, reprezentantul Joint Distribution Committee la Chişinău, Noel Aronovici, a închiriat un imobil pentru un număr de 101 refugiați minori, iar Comitetul Ucrainean a aprobat echiparea a două platforme pentru un număr de 500 de copii, una din acestea fiind deja amenajată în sectorul Buiucani[21].