De la presa studenţească în comunism la presa postcomunistă

Ce trezea atenţia cenzurii? Mai întâi anumite domenii, cum ar fi sexualitatea, religia, starea reală a economiei şi vieţii sociale, şi, desigur, orice fel de idee politică non-conformistă. Până şi manualele de sexologie deveniseră  locul de manifestare a pudibonderiei regimului care, totuşi, devenise, în urma decretului din 1966, unul foarte natalist! În ce priveşte religia, erau admise texte referitoare la rolul ei în cultura românească veche şi, bineînţeles, textele de „ateism ştiinţific”. Când, în anii ’80, s-a început o oarecare recuperare a operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade, cenzura preventivă a fost înlocuită cu una „prin difuzare”. Exemplarele din Istoria credinţelor şi ideilor religioase nu au fost distribuite prin reţeaua de distribuţie ci prin instituţii pe baza unor liste de persoane aprobate de CJ al PCR! Acum, aveţi la dispoziţie întreaga operă a lui Eliade, dar eu n-am intrat atunci în posesia unui exemplar din cartea amintită decât datorită faptului că persoana care a făcut lista pentru Universitate şi institutele de cercetare asociate m-a trecut pe ea dintr-o oarecare simpatie.  Scrisesem câte ceva despre Eliade şi i s-a părut absurd să nu am un exemplar, în ciuda faptului că nu eram membru de partid!
Însă cenzura „de meserie” lucra  cu o mulţime de liste de nume şi cuvinte. Scriitorii care rămăseeră în străinătate nu puteau fi amintiţi sub nicio formă, decât eventual în Săptămâna lui Eugen Barbu şi Vadim Tudor (de fapt o oficină a Securităţii), dar numai pentru a fi acuzaţi de trădare de ţară, spionaj, calomniaţi şi înjuraţi.  Aceeaşi era şi situaţia pictorilor, muzicienilor, chimiştilor ori matematicienilor care „aleseseră libertatea”. Din momentul exilării, indiferent de importanţa operelor lor, ei, pur şi simplu, nu mai puteau exista pentru publicul românesc, dispăreau ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată oameni cunoscuţi pe aici! Mai auzeai de ei doar la Europa Liberă, Vocea Americii, ori dacă aveai norocul să pui mâna pe vreo publicaţie străină, ori pe vreo carte tipărită în exil.
Dar cenzura nu folosea doar liste de persoane interzise, ci şi liste de expresii şi cuvinte comune interzise. Deloc puţine  de altfel! La mijlocul anilor ’60, s-a înregistrat o mare victorie – cuvântul „înger” a fost acceptat pentru prima oară într-o poezie de Nichita Stănescu. Funcţionând ca precedent, cuvântul a putut fi utilizat (cu măsură!) şi de ceilalţi poeţi, eventual după „negocieri” cu cenzura. Însă listele de cuvinte au fost o constantă, ele au funcţionat  şi sub al doilea tip de cenzură. Un document de „uz intern” al CCES din 1982, pe care am avut şansa să-l pot răsfoi câteva ore, re-inventaria domeniile de autoritate a cenzurii desfiinţate, practic întregul domeniu al tipăriturilor, dar re-înnoia, aducea „la zi” şi lista cuvintelor „interzise”, „persecutate”, „supravegheate”. Pe lângă cele deja „clasicizate”, apăreau şi multe „noutăţi”, cuvintele ce puteau evoca degradarea accelerată a nivelului de trai, extinderea mizeriei economice şi sociale, foametea, frigul din locuinţe, lipsa de medicamente etc. În poezii, de pildă, chiar dacă evocai firescul „frig al iernii”, nu aveai siguranţa că termenul va trece de cenzură. La fel se întâmpla cu „întuneric” (doar trăiam într-o epocă a „luminii”, când electricitatea se oprea la cele mai neaşteptate şi mai nepotrivite ore!), „foame”, „sete”, „gheaţă”, „urlet” (care putea trimite la revoltă, chiar dacă trimiterea era la un anmal!) ş.a.m.d. Comunişti erau, în fond, ca şi populaţiile primitive, adepţii gândirii magice – dacă nu vorbeai despre ceva era ca şi cum realitatea respectivă nici n-ar fi existat. Dar nu erau „supravegheate” doar cuvintele izolate, mai abitir poate erau urmărite expresiile. Spre sfârşitul regimului comunist, remarcabilul poet Florin Iaru a propus unei edituri volumul Înnebunesc şi-mi pare rău!, ce parafraza titlul unei cunoscute romanţe interbelice. La ultimul nivel al cenzurii, care pentru cărţi era atunci CCES, titlul a fost respins. Fiind dotat, aş zice excesiv, cu umor, autorul a propus un alt titlu – Înnebunesc şi-mi pare bine!.
[pag.53-55]