Un singur cer deasupra lor

[1] Ce înseamnă cuvîntul caterisire? De ce sunt eu caterisit? Cine m-a caterisit şi  mai cu seamă cine a  avut dreptul  să mă caterisească? Iată cîteva intrebări care reclamă răspuns, şi nu numai răspuns ci dovezi, – cu atît mai vîrtos,- că pentru inculpat ajunge intru afirmarea nevinovăţiei sale simpla negaţiune, însă pentru acuzare sunt necesare dovezi. Eu susţin că nu sunt caterisit, şi sfidez pe oricine să dovedească contrariul. Dreptul de a caterisi îl are superiorul  erarhic bisericesc in speţă episcopul pentru eparhia sa, iar pentru toată lumea catolică şi in ultimă instanţă Papa. Să se dovedească că eu am fost caterisit de episcopul meu de odinioară, pe care astăzi nu-l mai am, sau de şeful său spiritual a toată lumea catolică, Papa, şi pentru ce vină? Iar dacă nu se poate face acest lucru – şi de sigur că nu se poate -, atunci sentinţa e neintemeiată şi nici in drept şi nici in fapt nu se incadrează în prevederile art. 256 alin, ultim, pentru că nu intruneşte elementele constitutive ale delictului.

2. Se mai zice mai departe în sentinţă cît şi în rechizitor, că o cameră dela locuinţa mea am folosit-o de biserică inscenînd un altar. Adevărul e că în locuinţa mea care inca nu e terminată cum trebue şi nu va fi niciodată, am o singură cameră in care locuiesc, mînînc, beau, fumezu, respective se fumează căci eu nu fumez, dorm, primesc oaspeţi, etc. Intrun colţ al acestei camere este o masă, pe ea două vaze de flori, o cruce, un port-lumînare, iar deasupra pe perete o icoană a Maicii Domnului. La noi acesta se numeşte colţul creştin, dar nici de cum altar. Aci fac eu sfînta slujbă, in civil curat, aşa cum mă vedeţi, căci ornate bisericeşti nu am.

3. Recunoaşterea inculpatului. Inainte de a mă explica in cauza recunoaşterii vreau să ştiu dacă cetăţenii Republicii Populare Romîne, ori care, indiferent ce credinţă profesează, este liber a-şi exercita credinţa sa, ori cînd, ori unde şi ori cum? Dacă da, atunci nu sunt intr-u nimic vinovaţi creştinii care nu au trecut la ortodoxie atunci cînd vin la mine, şi nu sunt vinovat  nici eu cînd mă rog împreună cu ei, şi nici atunci cînd le împlinesc cererile lor compatibile cu darul preoţiei mele, chiar dacă ar fi să fie botez sau cununie. Dacă nu sunt liber nici eu nici ei a ne ruga cum vrem, cînd vrem şi unde vrem atunci nu mai e libertate. Recunoaşterea faptei insemnează dovada de bună credinţă şi sinceritate. Sub raport juridic mai insemnează vinovăţie, infracţiune. Am recunoscut-o desigur, contrar tuturor cari m-au sfătuit să nu recunosc nimic. Am recunoscut-o din motivul că am avut şi am convingerea că nu-i o faptă rea nici in sine, nici in consecinţele ei. Decînd e faptă rea a te ruga in casa ta lui Dumnezeu singur sau impreună cu alţii? Unde este oprit a da cuiva un lucru material sau spiritual dacă-ţi vine la casă şi ţi-l cere? Decît că o interpretare răuvoitoare şi tendenţioasă se poate da chiar şi celei mai bune fapte, şi vocabularul e destul de bogat ca să-l poţi descrie şi pe deavolul in cele mai frumoase culori. Vă asigur că dacă făceam o faptă rea nu nizuiam să nu fie cunoscută şi dacă eram surprins făptuind-o totuş o negam. Faptele recunoscute le-am făcut la lumina zilei, nu m-am camuflat niciodată, nu m-am ascuns,  fiindcă n-am avut ce ascunde, dar nu mai in casa mea şi niciodată in afara casei mele. Dar care preot greco-catolic netrecut nu face slujbe? [pag. 72-73]