Exil – Oameni şi idei. Volumul 2

Constantin Roman. […] Când eram student la Bucureşti, îmi făcea la un moment dat curte fata unui comunist ilegalist. Să fii ilegalist era, în termeni dialectici, frişca de pe prăjitură. Atunci am descoperit, Doamne, că puteai să te duci la un dentist cu un cabinet bine dotat, fără să faci coadă, că puteai să cumperi caviar de la magazinul CC-ului (atâta că nu aveam bani pentru aşa ceva). În fine, m-a lovit ca o măciucă faptul că trăiam de mult o viaţă de exilat în ţara mea, poate începând din 1947, sau 1948. Când a venit odată să mă vadă, fata asta, la mine acasă, unde trăiam „la bloc”, pe Şoseaua Giurgiului, căci acolo ne-au aruncat macaralele lui Ceauşescu, mi-a mărturisit că nu fusese niciodată prin această parte a Bucureştiului şi că nu îşi închipuise că „oamenii trăiau chiar aşa”, adică în coteţele astea comuniste. De fapt, trista realitate era consecinţa ideologiei părinţilor ei, nu alor mei. Atunci am dat-o afară şi am trimis-o acasă, acolo unde locuia ea, în „Cartierul Primăverii” în „casa unui fost exploatator” (care probabil murise în Gulag).

Mai apoi, deşi sunt convins că ideea de exil era în subconştientul meu (visul trăirii unei studenţii într-o mansardă de la Paris), primul şoc al realizării exilului l-am trăit în timpul convorbirii mele, la UNESCO, cu ambasadorul Valentin Lipatti, în mai 1968. Mă întorceam în ţară cu trenul mic, venind din Anglia şi oprindu-mă, ca tot românul, la Paris, „ca să văd turnul Eiffel”. În fine, am profitat de un mic răgaz ca să obţin un loc de doctorat oferit de către profesorul Thellier de la Institutul de Fizica Globului, un savant cu renume internaţional. Şi din cauza „evenimentelor” (adică a revoltei studenţilor) se declarase o grevă generală în Franţa. Trenurile nu mai mergeau, iar între timp viza de întoarcere în România (deh, pe vremea aceea aveai nevoie de viză ca să intri în propria ţară – o absurditate dialectică!) îmi expirase şi îmi fusese teamă să mă întorc nereglementar, ca să nu mi se facă greutăţi ulterior. Şi atunci, prin amabilitatea profesorului Guillermou, profesor de limbă şi literatură română de la École des Langues Orientales, am obţinut o întrevedere cu Lipatti, căruia i-am solicitat sprijinul ca să îmi obţină viza de întoarcere în România; cu aceeaşi ocazie i-am mărturisit lui Lipatti că primisem un loc pentru un doctorat la Paris. Şi atunci, dobitocul (pentru că nu pot să îi spun altfel, mai ales după ce am citit cartea lui Pacepa şi am aflat că era colonel la Securitate!) mi-a tăiat-o scurt: „Tovarăşe, ca să îţi faci studiile în Franţa, asta ar fi o opţiune politică! Şi în ori şi ce caz, dacă ai vrea să rămâi în Occident, ce perspectice ai avea? În cel mai bun caz ai ajunge chelner într-un restaurant!” Iată, deci, ambasadorul culturii româneşti şi pe deasupra şi de „familie bună”, socotea studiile în Franţa  o „opţiune politică”… Oare acelaşi sfat i-ar fi dat şi omonimului meu, Petre Roman, care era şi el în Franţa, dar venit „oficial”? [pag.524-525]