România – Oameni şi idei. Partea I. 1992-2014

Radu Ciobotea: Spuneam mai devreme  că deja în cursul anului 1990 începuse să fie prea târziu pentru o revoluţie. O revoluţie ar fi schimbat sistemul, dar o falsă revoluţie (una confiscată, cum bine se spune) n-a făcut decât să-l adapteze  la situaţii mult mai avantajoase pentru cei care făcuseră parte din „eşalonul doi” al puterii comuniste. Şi nu doar pentru ei. Văzuţi din interior, anii 1990-1991 au fost o rapidă şi spectaculoasă prăbuşire. O prăbuşire a idealurilor, a speranţei, a deschiderii spre Vest, a standardului de viaţă, a mentalităţii chiar. „Apelul către lichele” al lui Andrei Pleşu n-a avut decât un efect estetic, căci în realitate lichelele s-au instalat în poziţii cheie, s-au îmbogăţit rapid, s-au constituit în clientele politice. Prioritate clientelară  au avut membrii marcanţi ai PCR, precum şi conexiunile lor din Interne şi Securitate. Asta a dat impresia (reală, cred) că, de fapt, răsturnarea lui Ceauşescu a fost victoria acestor structuri politico-informative, care au profitat rapid de sacrificiul adevăraţilor revoluţionari, al celor de la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, sau Arad. Timişoara, mai ales,  oraş care a stat singur, o săptămână, în faţa tancurilor. O săptămână! Timpul de care au avut nevoie forţele „beneficiare” ale revoluţiei pentru a-şi organiza preluarea puterii. Sunt convins că, în ciuda influenţei puternice a cercurilor post-comuniste, România a fost deviată de la traseul ei firesc de dezvoltare. Legăturile cu Vestul au fost bruiate, privatizarea mult întârziată, iar proprietăţile nu au fost nici până acum returnate. Chiar familia mea se află într-o asemenea situaţie, total incredibilă. Bunicul meu, medic în Dej, a construit o casă şi şi-a cumpărat un teren; totul a fost naţionalizat iar acum, cu actele pe masă, procesele deschise de mama mea şi de fratele ei nu au fost câştigate. Dimpotrivă, tot ei sunt somaţi să plătească cheltuielile… După 17 ani de tribunale… Şi de democraţie!  Aşa că, ai dreptate, libertatea de expresie nu a schimbat decât „atmosfera”, nu şi mecanismele de putere, jocurile financiare, aservirea justiţiei faţă de forţele politice sau economice. Corupţia este cea mai mare din ţările europene (poate ne depăşeşte doar Bulgaria…), iar integrarea noastră europeană se petrece lent, cu un conflict deschis între forţele reacţionare şi cele ale … normalităţii.
Când se va accelera procesul de normalizare? Cred că atunci când în politică şi în posturi cheie din administraţie vor sosi oameni bine pregătiţi, din afara „sistemului”, sătui de corupţia predecesorilor. Şi, mai ales, când o parte din românii şcoliţi şi formaţi în Occident vor reveni şi vor putea avea puterea de a schimba lucrurile.  [pag. 612-613]