Fără închisoare, aș fi fost nimic

F.B.: Deși nu am obținut spre studiere și un dosar al Dvs. de la Direcția Pașapoarte, am găsit mențiuni în dosarul cumnatului, Ioan Gociu. Într-un tabel cu rudele lui Gociu figurați alături de soția Dvs., iar la rubrica „Dacă a cerut să plece din țară definitiv (țara și data) scrie: „S.U.A. 21 iulie 1978”. Într-un proces verbal din 5 septembrie 1978, încheiat la Direcția Pașapoarte, unde o comisie a încercat să-l influențeze pentru a-l determina să se răzgândească, se menționează că respectiva comisie „avizează pozitiv eliberarea de formulare și plecarea definitivă din țară fiind un element care nu se împacă cu orânduirea noastră socială”. Presupun că așa s-a întâmplat și în cazul Dvs. Nu știu dacă v-ați gândit vreodată că obținerea pașapoartelor de către un număr însemnat de români către sfârșitul anilor 1970, relativ ușor, era un efect al Mișcării pentru drepturile omului din 1977. Comunitatea occidentală a fost nevoită cumva să țină cont de drama românilor, Mișcarea aceasta zguduind serios și relațiile diplomatice ale României. Chiar americanii, sensibilizați pe canalele diplomatice, mediatice și direct de către exilul românesc, au început să pună problema oportunității acordării clauzei națiunii celei mai favorizate.
N.P.: Ți-am spus cum și cît m-au frecat! Și sigur că nu mă puteam împăca nici eu cu orînduirea lor, că nu degeaba făcusem pușcărie! Uite că la chestiunea asta cu plecarea mea și cu drepturile omului nu m-am gândit în acest fel. Dar eu și familia mea aveam să manifestăm, în anii 1980, pentru drepturile românilor încălcate de autoritățile comuniste. Am mărșăluit de nu mai aveam pingele la pantofi!
Revenind la plecare, n-aveam bani de tren, de avion, vîndusem tot din casă, ce-aveam eu? Lucruri vechi…                                                                                     [pag. 200 – 201]