Jurnal 2. Liberté… égalité… décapité

Dinu C. Giurescu era pietonul cel mai aşteptat, cel mai studiat, cel mai salutat şi, bineînţeles, cel mai anturat. Înalt, elegant, politeţe flexibilă, umor nici pufos, nici abraziv. Pe scurt, întruchiparea „amabilităţii marilor seniori” care-l obseda pe Balzac.

După anii ’45, acest precoce savant era „Fanfan la Tulipe” al aristocraţiei dâmboviţene.

Duminica, cohorte de descendenţi ai mandarinilor locali defilau prin faţa vilei Ioanei Lambrino, vecină cu sanatoriul Saint Vincent de Paul.

Era (este!) o casă splendidă, construită „în stil maur” (colonade împletite, ziduri late, iar, din când în când, un grup de ferestre lungi şi subţiri. Un model care venea din ţările fierbinţi, inundate de soare orbitor (ceea ce nu era cazul în Cetatea lui Bucur). Dar asta era moda în arhitectura capitalei în anii ’30. Vedetă era stilul „maur”. (Mai târziu, soţia prim-ministrului credea că numele acestui stil era inspirat de soţul ei, Ion Gheorghe Maurer.)

Ioana vorbea puţin. De fapt, singura ei interlocutoare era Sanda, Sanda Hanganu, fata profesorului de la politehnică. Dar dacă Sanda nu era prin preajmă, Ioana petrecea recreaţiile vorbind singură. Flecărea ea cu ea şi „se dădea pe scări”. Pentru că toate scările liceului aveau balustrade late, de lemn lustruit, Ioana le folosea ca pe nişte derdeluşuri. Îşi punea popoul pe capul scării şi aluneca vitejeşte fredonând melodii de origine yankee. Hitul ei preferat: Chattanoga-choo-choo!

Nu ştiu ce s-a întâmplat (poate am ştiut, dar am uitat): într-o bună zi, Ioana ne pofteşte acasă la ea, adică în vila cu ferestre înguste, cu gard de fier forjat şi curtea pardosită cu mozaic ecru.

Ne-a primit o cameristă cu şorţuleţ, iar noi, după ce ne-am înghesuit, la garderobă, am intrat în incintă ca în Catedrala Sfânta Sofia. Niciuna nu văzuse nici catedrala, dar nici un salon care are plafonul la etajul doi. Asta nu însemna că, la etajul întâi, încăperea gigantă nu era împrejmuită cu un fel de prispă dăltuită cu flori de marmură, pe toate părţile.

Alţi crini de marmură stăteau lipiţi în jurul şemineului.

Crinii ăia ne-au lăsat praf. Ca şi enorma pardoseală un pic, doar un pic mai mică decât Câmpia Română pe care o studiasem la ora de Geografie cu doamna Băncilă, admiratoarea frenetică a regelui, adică a fostului Mare Voievod Mihai.

Vă-nchipuiţi, ne spunea doamna Băncilă, că, acum două zile, plecând la Sinaia, Majestatea Sa a rămas în pană. Ei, ce credeţi c-a făcut? Şi-a îmbrăcat salopeta (niciodată nu-l lăsa pe şofer să facă operaţia asta), s-a târât sub limuzină, a înşurubat şi-a deşurubat vreo jumătate de oră, apoi a tras capul de sub limuzină şi-a arătat două degete care ţineau un cui. Şi ce credeţi că a declarat? Noi – fireşte – nu ştiam ce-a declarat, dar doamna Băncilă, după ce ne-a lăsat câteva minute să ne gândim, ne-a comunicat că Majestatea Sa, a declarat sus şi tare:

–      I-am găsit şpilul!…

Şpilul!… Aţi mai pomenit un rege care să vorbească atât de popular?

… Nu-mi aduc aminte ce-am vorbit la Ioana, în salonul-catedrală, dar tot ce vedeam, la Ioana, era uluitor: vitralii, statui, fântâni ţâşnitoare. Totul uimea. Pe mine, m-a uimit un detaliu greu de imaginat.

Ioana ne-a dus în camera ei, a deschis şifonierul încrustat în pereţi. Şifonierul avea foarte multe uşi, dar nu asta m-a mirat. M-a mirat că fiecare bluză stătea pe un umeraş. Pe niciun umeraş, absolut pe niciunul, nu stăteau două bluze. De trei, nici pomeneală…

Pentru mine, priveliştea umeraşelor cu o unică bluză a fost un şoc. În şifonierul de la noi, de-acasă, nu era un porte-manteau care să nu suporte câte două rochii, iar deasupra rochiilor, două, trei bluze, iar deasupra bluzelor, un palton. [pag.102-104]