Monica Lovinescu. O voce a exilului românesc

Nevoia de recunoaştere, de apartenenţă la un grup înseamnă şi compromis, şi acceptarea unor reguli în neconcordanţă cu propriile convingeri. Anii în care partidul controla societatea cu ajutorul terorii nu sunt foarte departe, amintirea lor încă persistă în memoria colectivă. „Faptul că o majoritate de scriitori s-a aflat disponibilă pentru a executa, în clipa unui vot secret, ordinele oculte ale partidului, ne obligă să constatăm că frica funcţionează  mai departe ca un motor secret”. Autoarea vorbeşte apoi, în termeni aspri, de setea, fără precedent, de parvenire socială. Desigur, situaţia economică şi socială a ţării nu este o scuză, dar nici nu poate fi ignorată. În comunism, ca în orice societate până la urmă, deţinerea unui statut are dezavantaje pecuniare,  numai că nu este vorba de bani, ci de posibilitatea de a-i consuma. Scriitorii au fost dintotdeauna nevoiţi să caute metode alternative de supravieţuire materială, pentru că în România nu s-a trăit mai niciodată din scris. Problema supravieţuirii materiale  este omniprezentă, din ţară până în exil (am văzut deja că exilaţii duc o luptă continuă cu lipsurile de ordin financiar). „Dar unui scriitor ascensiunea în partid, în organizaţii ca Uniunea Scriitorilor, sau chiar la direcţia revistelor,  nu-i asigură numai avantaje materiale. Funcţia socială se poate transforma şi în criteriu estetic”. Instanţele menite să critice, să recepteze operele literare, păstrează tăcerea sau proslăvesc creaţiile superiorilor. Aceia care ocupă de-a lungul timpului o funcţie importantă se bucură de atenţie din partea criticilor şi a editurilor, chiar dacă operele lor sunt vândute „la pachet” (cumpărătorii unei anumite cărţi se găsesc în postura de a cumpăra un pachet în care sunt aşezate şi alte volume).  „Scriitorii care se lansează în cariere politice, incompatibile cu vederile lor estetice, ca să nu mai vorbim de cele etice, o fac nu numai pentru foloase materiale, dar şi pentru a se înscăuna, fără pauza privirii critice, în literatura română. După cazuri, în aplauze sau în tăcere, dar fără drept de contestare”. Trebuie evidenţiată remarca autoarei care nu generalizează, nu include toată intelectualitatea în această categorie, ci plusează asupra celor care aleg o carieră politică incompatibilă cu propriile lor principii. Pentru asemenea scriitori, atitudinea lor scuză compromisul, pentru ceilalţi e doar o lămurire adusă luptelor pentru putere.  Şi pentru că pune problema privilegiilor, Monica Lovinescu aminteşte de „Fondul Literar” folosit iniţial ca mijloc de intra-ajutorare, apoi ca ademenire, „instrumentul prin excelenţă pentru a asigura o clientelă electorală preşedintelui Uniunii. Când s-a ivit pe scena literară o generaţie bătăioasă nevrând să ţină seama  de reputaţiile stabilite, dar în acelaşi timp neavută, împrumutul la Fond s-a dovedit arma cea mai lesnicioasă pentru domesticirea ei”. Tinerii scriitori se laudă că ridică glasul împotriva predecesorilor, dar de fapt li se permite: ei constituie un argument al regimului în afirmarea separării de cultura sovietică. Prin „Declaraţia de independenţă politică a României faţă de Moscova” din aprilie 1964 se recomandă tinerilor să dovedească îndrăzneală, să propovăduiască noul în creaţiile lor. Deşi închisă în 1955, „Şcoala de literatură şi critică literară Mihai Eminescu” formează scriitori şi critici literari ambiţioşi, învăţaţi cu anumite condiţii materiale, deprinşi cu disputele, dar şi cu spiritul unei literaturi puse în slujba poporului.[pag. 176-178]