Mărturie și document. Volumul I, partea a III-a Recurs la documente
Constantin Titel Petrescu (ca „obiectiv” denumit „Dobrogeanu”), eliberat între timp din închisoare, a fost din nou arestat, fiind judecat în 1952, în fruntea unui lot de 10 persoane (membrii Comitetului Executiv al PSDI).
Astfel, prin sentința nr.49/22.01.1952 a TMB, au fost condamnați:
– Constantin Titel Petrescu – președintele PSDI, la temniță grea pe viață și confiscarea totală a averii;
– Adrian Dumitriu – secretar general, la temniță grea pe viață și confiscarea averii;
– Emilian Dobrescu – la muncă silnică pe viață și confiscarea averii;
– ceilalți șapte membri ai Comitetului Executiv au primit condamnări între 6 -15 ani.
Constantin Titel Petrescu a refuzat să facă recurs (erau acuzați de înaltă trădare, așa cum fuseseră încadrați, printre multe altele, în 1947, Iuliu Maniu și Ion Mihalache).
Trei dintre cei 10 lideri social-democrați au murit în detenție, după 5-6 ani trăiți în condițiile de exterminare din închisorile comuniste.
În decembrie 1955, Constantin Titel Petrescu și, apoi, în aprilie 1956 și restul de 6 supraviețuitori au fost grațiați, urmare a unor presiuni exercitate de conducerea Partidului Laburist Englez asupra lui Hrușciov.
Constantin Titel Petrescu a executat în total 7 ani de temniță în închisoarea MAI și apoi la Pitești, Sighet și Rm. Sărat.
La unul dintre procese, avocatul din oficiu al lui Constantin Titel Petrescu n-a făcut altceva, ca apărător al său (sic!), decât să-l citeze pe Stalin: „Orice social-democrat nu este decât un trădător al clasei muncitoare”.
Prețul plătit de Constantin Titel Petrescu pentru grațierea din 1956 a fost acea declarație, intens mediatizată, prin care își făcea mea culpa, adică recunoștea că a greșit și lăuda realizările regimului comunist, placă folosită mai târziu (1962-1964) în reeducarea nonviolentă practicată în închisori.
După eliberare, i se publică o scrisoare în Glasul Patriei (reluând, în parte, declarația din închisoare), adresată în special celor din exil, pe care-i îndeamnă să se întoarcă în țară, unde totul este bine (sic!). Același lucru va fi făcut de Gh. Tătărăscu, ca și de alte câteva personalități din rândul partidelor istorice sau din Mișcarea Legionară.
Constantin Titel Petrescu a mărturisit că „Alexandru Nicolski a avut abilitatea, timpul și tenacitatea de a-l face să semneze această scrisoare, cât și acea declarație”, pe care, după ce la început a refuzat să o semneze, a fost adus la închisoarea Rm. Sărat și de aici la MAI, de unde a fost mutat într-o vilă la Snagov. Aici a semnat! Constantin Titel Petrescu recunoaște că își reproșează mereu faptul că a semnat atât declarația prin care lăuda regimul, cât și acea declarație prin care adera la Comitetul de repatriere a refugiaților români din Occident.
Aceasta în timp ce Iuliu Maniu și Ion Mihalache au refuzat orice compromis, murind în închisoare.
În afara celor 10 membri PSDI judecați în 1952, au mai fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare, sub învinuirea de „titeliști”, și alți membri marcanți, președinți de filiale etc. (Iosif Jumanca, Duiliu Vinogradschi, Vladimir Krasnoselski, Petraru etc.)
În fine, Constantin Titel Petrescu moare la 2 septembrie 1957 (la un an de la eliberare) în urma unui infarct.
La înmormântarea de la Belu, au participat circa 300 de persoane – de la muncitori la intelectuali, precum și membri de la celelalte partide istorice, ceea ce a constituit, pentru fiecare participant, un act de mare curaj. [pag. 322-323]