Mărturie și document. Volumul II, partea a II-a Martiri și eroi
În clandestinitate:
A doua zi după dizolvarea oficială a partidului național-țărănist (18 iunie 1947) s-a ținut o largă consfătuire a tineretului având a hotărî întru două teze: 1) Sistarea activității politice sau 2) continuarea ei în clandestinitate.
Cea de a doua teză, pe care personal am susținut-o de la început, a întrunit marea majoritate a opiniilor celor de față. Drept consecință am fost însărcinat cu organizarea acestei activități clandestine.
Avocatul N. Adamescu – deși opiniase pentru o atitudine de „expectativă” – la sfârșit a consimțit ca, împreună cu ing. I. Diaconescu (care absenta) să se însărcineze cu asistența celor închiși și – în măsura modestelor lor posibilități – cu finanțarea acțiunei clandestine.
Referitor la această acțiune am făcut declarațiuni ample cu ocazia anchetei care a urmat arestării mele din 2 decembrie 1947.
În general față de organele de anchetă care au procedat în mod civilizat, nu am ascuns activitatea mea politică; nici chiar atunci când eram pe cea mai dîrză poziție anticomunistă, pentru simplul motiv că orice convingere cât și orice acțiune politică nu are nici o valoare și închisorile le valorifică (și uneori le și amplifică).
Față de această atitudine precizez două excepții: 1. Nu m-am simțit niciodată obligat să declar adevărul unei anchete care a recurs la constrângere fizică, bătaie, înjurătură, etc.
2. Nu m-am simțit obligat a declara adevărul unei anchete care căuta să-mi impună – sub amenințare – declarații mincinoase dinainte confecționate.
Este adevărat că asemenea cazuri au survenit foarte rar în decursul multiplelor mele anchetări și până la urmă nu s-au soldat cu mistificarea adevărului, dar există și o excepție: ancheta care mi-a făcut inspectorul (apoi colonelul) Dulgheru în primele zile ale lunii ianuarie 1948.
Cu această ocazie – în mod deliberat – am declarat în scris și sub semnătură o minciună drept adevăr fiindu-mi impusă de însuși inspectorul Dulgheru așa cum mi-o imaginase el, fără a cunoaște realitatea.
Mă refer la declarația făcută atunci că: întreaga activitate clandestină a tineretului o desfășurasem în subordinele prof. Virgil Veniamin (secretar general adjunct al PNȚ și șef al organizației muncitorești) cu care avusesem întâlniri regulate pînă în ziua arestării.
Trei sunt motivele care m-au determinat să scriu aceste neadevăruri:
- Faptul că exercita asupră-mi o cruntă constrângere fizică (prin înfometare) ceea ce mă scutea de obligația respectării adevărului.
- Faptul că voind să fie abil insinuîndu-mi pe prof. Veniamin (de mult plecat în străinătate) cădea în propria lui cursă oferindu-mi singura posibilitate de a ascunde acele legături pe care la ora aceea eram ținut a le trece sub tăcere – ing. I. Bujoiu și prof. Gh. Manu.
- Faptul că voind să-mi agraveze situația în realitate îmi oferea tocmai ce doream adică: – posibilitatea de a revizui oricând procesul spre a demonstra public cum era înscenat de însuși șeful anchetator; deoarece știam precis că prof. Veniamin era peste hotare de multe luni de zile și va fi cel mai simplu lucru de dovedit că toate întâlnirile cu el (pretinse de inspectorul Dulgheru) erau curate invenții cît și fotografiile de „reconstituire a faptelor” luate la „fața locului”.
Deasemenea oferea o foarte bună carte de vizită profesorului Veniamin însuși, acolo unde se găsea de fapt (în Franța). Mărimea pedepsei nu mă impresiona, eram pregătit pentru oricît.
Fac această declarație acum cînd, în mod civilizat, mi s-a cerut să-mi expun tot trecutul meu politic și cînd, ca răspuns la această civilizată procedură, mă simt obligat a relata numai adevărul… și în deosebi fac acum această declarație când mi-e mai teamă de eliberarea din închisoare decît de rămînerea înlăuntru ei; cînd o revizuire a procesului sau o îndreptare cu reducere a pedepsei a-și socoti-o ca un nenoroc. [pag. 32-34]