Memoria ca zestre. Cartea a II-a 1954-1985; 2003-2004

În căutarea adevărului

Într-o perioadă în care minciuna nu stătea cu regele la masă, ci se instalase în fruntea mesei, deţinând pâinea şi cuţitul – nişte tineri care nu se inspirau din presa vremii, ci mergeau pe teren, s-au apucat să proclame necesitatea „adevărului integral”. Prea inteligenţi pentru a nu-şi da seama că adevărul absolut e de neatins, erau totuşi destul de naivi  pentru a-l visa pe cel „integral”. Un act de cinste şi de curaj din partea unor reporteri cu talent de scriitori – pentru care au fost sever pedepsiţi, scoşi din presă, trimişi la munca de jos, nu ştiu dacă nu şi excluşi din Uniunea Tineretului Comunist.

Printre ei se aflau şi Nicolae Ţic şi Radu Cosaşu, acesta din urmă pomenind des de această împrejurare, fiind un martor mult mai competent decât mine şi în calitate de victimă.

12 decembrie, Bucureşti

Trăiesc luni fantastice, pe care trebuie să le organizez retrospectiv. Mi-e sufletul dramatic – după o scurtă, dar înfiorătoare perioadă ternă – scriu, compun, pictez. Voi explica în curând.
 

1959

7 ianuarie, Sinaia

Marin trăieşte marea criză conjugală. Aurora îl chinuie, stârnind în el rezistenţe întunecate, dureroase. A fost foarte bolnav, poate doar ipohondru, anxios cu obsesia morţii. Aurora – neglijată un timp din pricina bolii – s-a pus în lumina tuturor reflectoarelor, anunţându-l că vrea să divorţeze.  Marin, crunt lovit, a izbutit, totuşi, conform firii lui neiertătoare, să preseze el însuşi despărţirea; mai mult decât atât, s-a cuplat cu o femeie nouă, afişând-o, deşi fără ostentaţie, în acest castel înnegrit.

Povestea celor doi inşi e plină de semnificaţii. Fără a simplifica, se pot face studii psihologice şi etice foarte interesante. Nu mă încumet, pentru că mă suspectez de subiectivism.

Şi iată că, totuşi, încerc.

Aurora Cornu e o fată înaltă, brună, tulburător de frumoasă, cu cearcăne viorii sub ochii irezistibili, cu membre lungi, dolente, personalitate fizică insinuantă, cu o anumită morgă, cu un anumit mister, paralel cu detalii proaspete, fruste (roşeşte foarte uşor), cu o simplitate afectată alteori. La prima vedere, te solicită ceea ce pare a fi extrema ei sensibilitate, candoarea şi un gen de grosolănie nu lipsită de spirit, care te face să-i acorzi credit. Curând, prezenţa ei se precizează, devine vorace şi ameninţătoare. Are un râs cu dinţi mărunţi şi gingii aparente care, foarte rar, reuşesc să pară o garoafă albă, proaspătă în ovalul umbros al feţei, dar, mult mai des, amintesc de indiscreţia avidă a unei rozătoare uriaşe. La fatala ei frumuseţe de plantă mare şi grea, se adaugă un creier atent, mimetic, şi o undă de talent poetic bine hrănit cu maliţie. Orgoliu uriaş („două genii nu încap într-o casă”, obişnuia să spună), acut, egolatrie tiranică. Dar peste toate astea, farmecul unei distincţii vestimetare suprapuse pe gesturi needucate, farmec şi, poate, fascinaţie: fascinaţia răutăţii! Aliajul de egoism, calcul, ambiţie monstruoasă şi poftă de distrugere se exercită la Aurora, pe planul vieţii publice şi private, cu eficacitatea violenţei consecvente.

Pe Marin Preda l-am găsit, acum câţiva ani, slab, nefericit, răzbunător – şi a fost, până la un anumit punct, o pradă uşoară. În primele luni, îmi spunea – pretindea – că „o studiază”. Dar, „studiul” lui se făcea prin lentile aburite de dragoste şi patimă. Pentru Aurora, Marin reprezenta, pe lângă o personalitate ameţitoare prin adâncime şi originalitate, scriitorul genial şi reputat, promisiunea unei intrări triumfale în societate şi în cadrele unei vieţi înlesnite. Cât l-a iubit nu pot şti. Cert e că Marin reprezenta pentru viaţa ei o treaptă superioară, pe variate planuri, şi că, ajutată şi de autosugestie, şi-a putut chiar închipui că se mărită din dragoste. E drept că ea şi l-ar fi dorit pe Petru Dumitriu, bărbat superb şi scriitor tot atât de mare, dezinvolt, puternic, erudit, aristocrat, cunoscător de limbi străine şi om de lume. A trebuit să se mulţumească însă cu chinuita fiinţă a lui Marin, cu prestigiul lui fizic destul de aproximativ, cu şovăielile lui, cu sufletul lui ciudat, tarat de experienţe umilitoare. A făcut ce-a putut. L-a îngrăşat şi l-a îmbrăcat după ultima modă, nereuşind să-l înfrumuseţeze, ci doar să-i dea un aer „ajuns”. Travaliul pe care l-a operat însă asupra mentalităţii şi psihicului lui a fost mult mai fundamental şi mai pernicios.     [pag. 60-62]