Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii

Partea deranjantă a prezenţei lui în familie era însă sunetul pe care-l scotea odată pus la muncă. Sunetul, muzica abacului e ceva aparte. Ore întregi, seară de seară, auzeam ciocănitul bilelor de lemn, care se mişcau în stânga şi în dreapta vergelelor metalice cu o viteză nemaipomenită şi se loveau de carcasă, tot din lemn. Sunete fascinante. Degetele tatălui meu se mişcau cu o dexteritate şi o exactitate de pianist. Andrei Ivanovici, cum i se spunea la locul de muncă, cânta la pian şi fizgarmonie cu două mâini, iar la abac cu o mână. Era un virtuoz al mînuirii abacului. Cu timpul, m-am obişnuit şi chiar adormeam mai uşor pe sunetele acelea din furtuna muncii. În fiecare seară ascultam cu pasiune această „artă a fugii”. Începusem să ştiu atât de bine acele sunete, că puteam deja să interpretez cantitatea de bile puse în mişcare. Adică puteam spune după sunet dacă e vorba despre cifre mari sau mici.
Acest obiect care a hrănit şi a legănat generaţii la rând stă acum cuminte pe post de relicvă şi „madlenă”. Mi-am adus aminte de el pentru că l-am recuperat de puţin timp. Abacul şi jurnalul tatălui meu.
Am fost foarte pasionat de munca părintelui meu. Am discutat puţin despre asta cu el. Ştiam din diverse discuţii detalii, frânturi. În jurnalul lui am descoperit o mulţime de note din anii ’50 şi ’60. Aflu că mai mulţi membri ai comunităţii au fost propuşi pentru posturi importante şi de răspundere, pe care nu le-au obţinut pentru că refuzaseră să devină membri ai Partidului. Lucrurile par a fi însă mai complicate.  Depindea mult de oamenii care luau decizii. Puteai să ai noroc de oameni inteligenţi, care să manevreze aceste situaţii cu multă delicateţe, sau puteai să ai drept superiori nişte imbecili dogmatici care să te arunce direct în puşcărie.
Descifrată, povestea e cam aşa. Spre sfârşitul anilor ’50, când tatăl meu se întorsese, după trei ani, de la Moscova, unde făcuse armata, a primit un post bun în reţeaua medicală din oraş. El avea deja experienţă de lucru cu hîrtiile birocratice, precum şi în domeniul economic. Doi din cei trei ani de armată i-a petrecut făcând muncă migăloasă în cancelaria armatei moscovite.  Avea experienţă şi recomandări foarte bune, iar înainte de armată făcuse şi cursuri de economist-contabil şi lucrase alături de Grunberg. După război, astfel de oameni erau o comoară, mai ales la marginea imperiului şi în provincie, unde nivelul de analfabetism era enorm, iar lipsa de „cadre” acută. Tata avea posibilitatea de a urma o carieră strălucită fără prea mari eforturi. Contextul era favorabil şi ofertant, iar calităţile şi aptitudinile lui răspundeau perfect acestor nevoi.  Şi ofertele au venit cu nemiluita. În doar câţiva ani era deja un soi de director economic şi manager al sistemului sanitar din raion, cu extindere spre regiune. I se acordase foarte multă încredere, iar munca lui a dat roade repede, ceea ce a atras atenţia mai multor şefi din diverse sectoare, care aveau nevoie de oameni pricepuţi şi de încredere. Şi, fireşte, a venit momentul foarte delicat.
Andrei Ivanovici, e timpul să intraţi în Partid, i-a spus într-una din zile şeful, Ivan Petrovici Kodleţ, un om cu care până atunci se înţelesese foarte bine. Uite, s-a interesat de dumneavoastră mai multă lume şi ne-am gândit să vă propunem un post mai important, pentru că-l meritaţi, a început tovarăşul Kodleţ, cel care lega şi dezlega totul prin zonă. Formalităţile, Andrei Ivanovici, sînt simple. Am vorbit cu tovarăşul Babelinikov  de la Chişinău şi el vrea să luaţi în primire postul de  luna viitoare. Nu vă veţi mai ocupa doar de raionul nostru, ci de întreaga regiune. O să primiţi toate indicaţiile. Va fi muncă mai multă, dar, cum vă ştiu, nu vă temeţi dumneavoastră de aşa ceva.  Sînteţi tînăr şi veţi face faţă cu cinste. Veţi fi remunerat mult mai bine pentru această muncă şi veţi avea acces şi la o maşină de serviciu, continuă tovarăşul măgulitor. Există însă o mică problemă care trebuie rezolvată urgent. Vă rog să treceţi pe la sediul raional al Partidului să depuneţi o cerere de intrare în Partid. Noi am trimis deja recomandările, aşa că nu va fi decât  o formalitate.  Nu trebuie să vă intimidaţi, Partidul are nevoie de oameni ca dumneavoastră, a rostit Kodleţ solemn şi a plecat.[pag. 233-236]