Alexandru Ghica, Paris, 22 iunie 2001

I. P.:  In ce an ați venit în Franța?

A.G.: Am ajuns în Franța în 1948.

I. P.: Venind de la Stockholm?

A. G.: Da. N-aveam de lucru, era foarte greu de găsit de lucru.

I. P.: Imediat după război?

A. G.: Timp de doi ani am tras pe dracu? de coadă. Am început prin a fi angajat ca vânzător de vopsele și mergeam din porte ? porte ca să vând vopsele. Timp de o lună n-am vândut nici o vopsea. Am fost dat afară bineînțeles. (râde), în fine. Pe urmă am făcut diferite lucruri, am lucrat pentru niște olandezi… am tradus pentru ei. Veneau la Paris și nu cunoșteau limba. Așa că i-am dus, i-am plimbat, etc și le explicam : ? aici e Opera, aici e Louvre ?, bon. In 1952, am avut norocul să fiu angajat la Ministerul Afacerilor Străine.

I. P.:  În ce circumstanțe?

A. G.: Era nevioe de cineva pentru toți refugiații români. Deci am fost ales eu, depindeam de Ministerul Afacerilor Străine, și am stat în acest post 27 de ani, până când am fost la pensie. Eram capul serviciului românesc. Mi s-a dat și Serviciul Albanez și Sârb. Da în fine, eram mai ales capul Serviciului Românesc. Deci am stat până la sfârșit.

I. P. :  Și cum ați fost recrutat ? Dumneavoatră ați fost în post dipolmatic la Stockholm înainte, nu ?

G : Da.

I. P. : Aveați deci contacte cu Quai d?Orsay deja din acea perioada ?

G : Da, da, da. Deci asta a fost toată odiseea.

I. P. : Și ce trebuia să faceți, cum trebuia să vă ocupați de dosarele refugiaților ?

G : Eram ca un consul al refugiaților români care veneau fără acte, fără nimic. Asta era misiunea mea.

I. P. : Ați examinat multe dosare ?

A. G.: Da, toate sunt la Ministerul Afacerilor Străine. 

I. P. :  Ce vârstă aveați când ați venit în Franța ?

G : 87.

I. P. : Multi inaitnte, 87 de ani acum… Dar când ați venit în Franța ?

G :  Nici nu mai știu (râde) trebuie să fac socoteala. 34. Da, în 48. Ăsta e periplul meu.

I. P.: Și deci evenimentele, deci din 1947 ? abdicarea regelui ? v-au surprins la Stockholm în funcție diplomatică ?…

A. G.: Sigur, da,da.

I. P.: Și în momentul respectiv, ați luat decizia să nu vă mai întoarceți în țară… Vi se părea ireversibil, exilul ? Cum analizați situația atunci?

A. G.: Am primit, ca toți diplomații români din străinătate, o scrisoare de la Regele Mihai spunând să nu ne întoarecm?Și atunci nu m-am întors și am luat calea?exilului.

I. P.:  Scrisoarea data din momentul abdicarii regelui ?

A. G.: Din 1948.

I. P.:  Însa dupa ce a abdicat?

A. G.:Da, da.

I. P.:  Și ați ales Franța, de ce?

A. G.: Am făcut studiile aici în Franța, înainte de război, am făcut DI. P.tul în Franța, așa că eram în elementul meu.

I. P.: Deci primul dvs. sejur în Franța  a fost pentru studii ? Sau chiar și înainte de studii ati venit deja aici ?

A. G.: Nu, nu, am venit să fac DI. P.tul în Franța, facultatea de patru ani.

I. P.:  Și după studii, ați vrut sa va întoarceti în România?

A. G.: Am fost în România să fac serviciul militar, etc. Dupa aceea, am fost timis în post la Stockholm, în 1942, în timpul războiului.

I. P.: In calitate de responsabil a serviciului românesc, dupa razboi, la quai d?Orsai, banuiesc ca frecventati aproape exclusiv români. Cu timpul însa, fiind în Franța, aveați și prieteni francezi?

A. G.: Aveam prieteni francezi, bineînțeles, dar fiind dată situația pe care o aveam la Quai d?Orsay, a trebuit să văd pe toți românii care erau în Franța, pe toți refugiații.

I. P.: Personal ?

A. G.: Personal. Toți. Toți au trecut pe la mine.

I. P.: Aveați un entretien cu fiecare? Care erau demersurile administrative pe care trebuia să le facă un român pentru a obține statutul de refugiat politic?

A. G.: Trebuia să aibă șederea, să aibă toate astea.

I. P.: Domiciliul asigurat ?

A. G.: Nu, asta nu. Trebuia să-și caute casa, în fine, dat fiind că erau refugiați, aveau facilitați.

I. P.:  Adică ?

A. G.: Li se căuta casă, li se ușura treaba.

I. P.: Erau facilitați acordate de către Statul Francez ?

A. G.: Da, absolut. Absolut. Da. 

I. P.: Și ce fel de oameni cereau statutul de refugiat ? Din ce orizonturi sociale veneau mai ales ?

A. G.: Absolut toate, erau țărani, erau burghezi, erau de toate felurile. Sumedenie. Nici nu pot să spun câți au fost, care ? au ales libertatea ? …

I. P.:  Da, așa se spunea atunci…

A. G.: Foarte, foarte mulți.

I. P.:  Și plecaseră clandestin, sau se mai putea pleca cu dificultați, dar încă liber între 45 și 47 ?

A. G.: La început, toți veneau clandestin. Pe urmă s obțineau, cu greu, vize. Veneau cu vize de ședere de câteva zile și rămâneau.

I. P.:  Și deci îi vedeați personal și decideați ?

A. G.: Pe fiecare.

I. P.:  Decizia era luată de către OFPRA ? Unde se lua decizia ?

A. G.: Păi eu eram la OFPRA. Eu luam hotărârea.

I. P.: Și pe ce criterii era luată decizia ?

A. G.: Ei făceau un curriculum vitae, și îi întrebam cum, ce fel, ce-au suferit, ce   n-au suferit, și asta era criteriul.

I. P.:  Deci trebuia adusa dovada persecuției politice în țara de origine…

A. G.: Da, da.

I. P.: Și se refuzau dosare ? Adică titlul de refugiat era uneori refuzat ?

A. G.: Foarte rar. Erau câteva. Dar rar.

I. P.:  Și ce fel de cazuri erau acestea ?

A. G.: Păi cazurile erau… de pildă, la un moment dat a venit să-și ceară refugiul Bârlădeanu, era ministru, comunist. Eu l-am refuzat. [râde]

I. P.: În ce an, vă mai aduceți aminte ?

A. G.: A venit în Franța pentru câteva zile, și a venit să ceară refugiul. L-am refuzat bineînțeles. Nu mai țin minte în ce perioadă era, dar era fost ministru în țară.

I. P.: Deci existau și ? cazuri limită ?, ca să spun așa…

A. G.: Erau, da, dar puține. Mai toți erau victime.

I. P.:  Dumneavoastră erați tot ? refugiat ? ? Ce statut ați avut când ați venit ?

A. G.: Refugiat. Sunt încâ refugiat în Franța.

I. P.:  Deci nu cel de cetățean francez ?  N-ați fost naturalizat ?

A. G.: N-am cerut niciodată.

I. P.:  De ce ?

A. G.: Fiindcă când ai o naționalitate, nu renunți la ea. Din moment ce n-am acceptat, am rămas român.

I. P.: La vremea respectivă, dacă erai naturalizat francez, trebuia sa renunți automat la națonalitatea română ?

A. G.: Da, forțat. Așa că n-am vrut să fiu nevoit să renunț. Am rămas cu statutul de refugiat în Franța.

I. P.: Ați putut să mențineți un contact direct cu Romănia în toată perioada până la căderea regimului ?

A. G.: Bineînțeles, prin toți cei care veneau.

I. P.: Și altfel ?

A. G.: Absolut deloc, dar deloc.

I. P.:  Nici scrisori… nici telefoane ?

A. G.: A, nu, nimic, nimic. Ei se fereau să scrie, să telefoneze, înțelegeau foarte bine situația lor.

I. P.: Deci nu s-a putut ține deloc un contact în anii respectivi…

A. G.: Deloc, deloc, dimpotrivă.

I. P.: Mai aveți familie în România ?

A. G.: Aveam pe timpuri, acum nu mai am pe nimeni. Pe timpuri am avut, mama sora, etc, au murit toți.

I. P.: Deci sunteți singurul din familie care a putut să rămână în străinătate.

A. G.: Am câțiva nepoți pe-aici, care au venit și au rămas în Franța.

I. P.: Citeați ziare românești, pe vremea aceea ?

A. G.: Erau ziarele comuniste, acelea nu le citeam. Și aici apăreau două reviste foarte bune. Una se chema Lupta, care continuă.  .

I. P.: Deci informația cu privință la România, cum se facea ? Vă țineați la curent prin intermediul oamenilor pe care îi vedeați ? Ei vă informau mai ales cum evoluau lucrurile acolo ?

A. G.: Da, și prin ziarele care apăreau aici în Franța.

I. P.: Se asculta în exil Europa Liberă, posturi de radio în limba română? Era o sursă de informare?

A. G.: Ah, da, sigur, cine avea radio, da, sigur.

I. P.: Vă imaginați în momentul în care a trebuit să plecați că exilul e definitiv ? Cum apreciați situația ?

A. G.: Deloc, eram convinși că ne întoarcem în țară, toți! Greșit convinși. Nu, nu, nu, credeam c-o să învingem comunismul și toate astea. Nu credeam. Greșeam. În fine, ce să faci!

I. P.: A existat un moment când ați incetat să mai credeți că situația e provizorie?

A. G.: Nu, nu, când am văzut, când am venit în Franța și am văzut droaia de români care veneau să stea, am priceput că nu mai e nici o speranță.

I. P.: Deci începutul anilor 50 deja lucrurile erau clare?

A. G.: 50 și ceva. Da, am văzut că totul e pierdut, deci asta e.

I. P.: Momente, ca de pildă Revoluția maghiară din 1956, maghiară, sau cea poloneză din același an, au fost momente de speranță sau, din contră, s-a văzut clar că Occidentul nu voia să intervină ?

A. G.: Sincer, n-am crezut că o să fie o schimbare. Era instalat Ceaușescu[1], regimul. Nimic nu se schimba, așa că n-aveam speranță. Nu. Deci asta e.

I. P.: Deci viața dumneavoastră, toate proiectele, erau clar stabilite aici? Frecventați și alte persoane în afară de oamenii pe care îi vedeați la locul de muncă, deci românii refugaiți ? A fost greu să vă ? integrați ? (cuvântul magic în Franța ?a se integra?…) ?

A. G.: Da, vă spun, a fost foarte greu timp de doi ani. Am căutat de lucru, n-am găsit până am fost angajat la minister. Au fost doi ani grei.

I. P.: Aveați deja prieteni aici, în momentul când ați venit ? Îmi spuneați că v-ați făcut studiile în Franța…

A. G.: Da, aveam cunoștințe, prieteni, da.

I. P.: Colegi de facultate, prieteni de familie …?

A. G.: De facultate, da. Și pe urmă au fost toți prietenii refugiați. Mai toți erau prieteni vechi, mai sunt și acum…

I. P.: Colegii de la facultate v-au ajutat cu ceva, când ați venit?

A. G.: Nu, nu,  deloc. A trebuit să mă descurc singur.

I. P.:  Deci în momentul sosirii,nu ați avut nici un ajutor ?

A. G.: Nu, a fost greu la început. Deci asta e.

I. P.: Ce limbă ați continuat să vorbiți în casă?

A. G.: Română și franceză.

I. P.: V-ați căsătorit aici sau erați deja ?

A. G.: Nu, nu, n-am fost însurat niciodată. Vorbeam română și franceză.

I. P.: Cu prietenii?

A. G.: Da, cu prietenii români, în românește și cu francezii, în franceză.

I. P.: La ce vârstă ați învățat franceza?

A. G.: Când eram mic [râde]

I. P.: În familie, acasă ?

A. G.: Da.

I. P.: Și alte limbi straine mai cunoașteți ?

A. G.: Engleză, spaniolă și când am fost în Suedia, am învățat suedeza. Dar am uitat, fiindcă n-am mai vorbit de ani de zile. 

I. P.: Bănuiesc că nu v-ați putut întoarce în România decât după 1989 ?

A. G.: Nu m-am întors niciodată, și nici nu mă voi întoarce.

I. P.:  Niciodată, nici după 1989 ?

A. G.: Nu. Gata, s-a terminat.

[1] Venirea lui Ceaușescu la putere este posterioară momentelor de contestație politică amintite mai sus.