Guten Morgen, Majestat! (Eduard Korn, 1902-1997)

– Vă rog să-mi povestiți cum ați stat de vorbă cu bătrânul rege Carol?

– Eu locuiam cu părinții pe Calea Victoriei, alături unde e acum direcția miliției, știți unde.

– Cum să nu.

– Așa, de acolo mergeam la școala evanghelică, pe Calea Victoriei, apoi pe strada de-i zice acum 30 Decembrie în jos, înainte îi zicea Câmpineanu, și era în spatele Palatului Regal. În fiecare dimineață am văzut un om cu barbă albă, așa, cu un costum civil îmbrăcat, mergea frumos, așa, pe Câmpineanu, și intra pe Sfântul Ionică, dacă îmi aduc aminte bine de numele străzii. Și i-am spus tatălui meu, am impresia că este regele. Și tata: ?foarte ușor?. Eu purtam la școală șepcile alea germane, de la școala evanghelică. ?Când îl vezi, îți scoți șapca, și spui ?Guten Morgen, Majestät!? și dacă răspunde, e regele, dacă nu-ți răspunde, treci mai departe?. A doua zi, zis și făcut. Am văzut pe domnul acela, am scos șapca, ?Guten Morgen, Majestät!? S-a oprit, și cum avea dânsul obiceiul, mi-a dat un deget, ăsta era obiceiul lui Carol I, s-a vorbit mult de chestia asta. Eu cred că era anchilozat restul, din cauza asta. M-a întrebat, pe nemțește, natural, cum mă cheamă, în ce clasă sunt, dacă învăț bine, ei, la revedere. Asta era toată discuția mea cu Carol. Eram copil de vreo 8 ani-9 ani. Asta era tot.

– Și umbla singur, fără escortă?

– Nu, el singur. Singur? Acolo l-am văzut. A ieșit dintr-o poartă, și a intrat pe alta, pe stradă, puțin mai încolo. Mă duceam unde acum e biserica evanghelică, acolo împrejur era școala.

– Unde sunt blocurile acum. Acestei școli i se spunea Diaconese?

– Nu, Diaconese era pe șoseaua Ștefan cel Mare, era spitalul, era sanatoriul Diaconeselor. Școala era aici, școala evanghelică, care a fost o școală foarte bună, cu profesori numai excepțional de buni din Germania, că era o școală de propagandă, cum se zice, școală enorm de mare, Evangelische Schule.

– Nu Volkschule?

– Era și Volkschule, era și Realschule, și Oberreal și Handels – comerțul. Eu am făcut Volkschule, adică Elementarschule cum îi spunea, realul, și pe urmă de la clasa a patra trebuia să te decizi, ori mergi realul mai departe, la Oberreal, sau mergi la Handelsoberreal, școala comercială. Eu acolo am luat bacalaureatul, se învăța contabilitate? Când am terminat la servici, pe urmă am făcut stagiul militar, la școala de ofițeri de rezervă.

– Aveți acum 83 de ani.

– În octombrie.

– Înseamnă că v-ați născut în 1902.

– În 1902.

– Deci, după război, ați făcut armata.

– Între cele două războaie mondiale, în 1923 m-a recrutat. Am făcut un an armată la școala de ofițeri din Bacău și, când am ieșit sublocotenent în rezervă, am venit din nou la serviciu, și am intrat la Societatea de Asigurare – Biztosító Társaság.

– De unde știți cum se spune în maghiară?

– Ehei? (Râde) Atâta știu și eu. Biztosító Társaság.

– Pronunțați perfect.

– Știu eu câteva cuvinte, și înjurături. (Râde) Am avut pe vremuri, când eram tânăr, o prietenă unguroaică, care nu știa nici românește, nici nemțește, dar dragostea mare?

– Nu cunoaște bariere? Până când ați lucrat la asigurări?

– Până când am ieșit la pensie.

– Și după război, tot acolo ați continuat?

– Da. Și în timpul războiului, tot acolo. Până în 1962. Că atunci se ieșea la pensie la 60 de ani. Atunci am ieșit la pensie. Natural că salariile de atunci nu erau așa de mari, eu eram contabil șef, așa că nici pensia de azi nu e așa de mare ca la cei care ies acum la pensie. Pe urmă însă am intrat în servici, așa pensionar fiind, la casa de ajutor reciproc a pensionarilor în sectorul meu, unde am locuit înainte. Am fost acolo contabil principal încă 15 ani. Pe urmă am plecat de acolo, și de atuncea? Am fost căsătorit, nevasta mea a decedat acum 20 de ani.

– Și locuiți singur acum?

– Singur.

– Părinții dumneavoastră cu ce se ocupau?

– Tata a avut un atelier fotografic.

– Nu erau prea multe atunci.

– Nu, era unul din primii fotografi din țară. A venit în țară încă necăsătorit, a stat aicea vreo câțiva ani, a plecat înapoi în Austria, s-a căsătorit acolo cu logodnica lui de acolo. Au stat un timp la Viena, acolo s-a născut fratele meu și sora mea care erau gemeni, și au venit cu copiii mici de tot înapoi în țară, fiindcă aici era foarte bine.

– Ea a fost austriacă de origine?

– Da.

– Atunci cum de sunteți evanghelici? Austriecii sunt de obicei catolici.

– Ei, s-a întâmplat că suntem evanghelici. Sunt și evanghelici. Și la Viena sunt biserici evanghelice. Da, majoritatea sunt catolici, cum e și în Germania. În Germania de sud sunt catolici.

– Bavaria, sigur.

– Totuși, eu am fost acum cinci ani în Germania. Biserici evanghelice foarte frumoase în Bavaria!

– Și unde era atelierul fotografic al tatălui dumneavoastră?

– Acolo, pe Calea Victoriei, lângă Prefectura Poliției, cum i se zicea.

– Deasupra ați locuit dumneavoastră probabil.

– Nu, în curte.

– Era mare circulație acolo?

– Era, era mult mai îngustă strada. Acolo unde este acum magazinul Victoria, era strada așa de îngustă, încât nu puteau să treacă trăsurile, așa, în sens invers. S-a dărâmat acolo. Acolo a fost o librărie, Socec. Cumpăram de acolo totdeauna, și cărți pentru școală, și pentru așa? de citit.

– Atelierul era foarte frecventat?

– Da, majoritatea prietenii germani și austrieci și unguri, care au fost aici. Tatăl meu a fost foarte bine văzut în toate părțile, nu-i așa, veneau la noi. Lucra cu plăci de sticlă, chiar și fotografii mari, tot cu plăci de sticlă. Pe urmă de-abia, tot tatăl meu a fost primul care a introdus în București aparate de mărit. Și întrucât aveam atelier din acela, numai din geamuri, trebuia să facă asta noaptea. Și am angajat un om care venea noaptea și făcea măririle.

– Avea angajați?

– Avea câțiva angajați, sigur da.

– Până când a avut atelierul?

– Ei, până când a murit. A murit în ?29.

– Atunci a apucat vremuri mai moderne, cu aparate mai moderne.

– Da. N-a vrut ca nici unul din noi – noi am fost patru copii – să ne facem fotografi. Zicea: ?Eu văd că în viitor fiecare puști o să aibă un aparat de fotografiat, și nu se mai câștigă bani. Nu mai e ca pe vremuri. Înainte trebuia să te duci la fotograf, să te fotografiezi, că altfel n-aveai.? De-abia când eram copil, mi-a dat tata un aparat, și am fotografiat.

– Și mama?

– Mama era casnică. Și era și suferindă tot timpul cu ficatul, cu inima. A murit un an după tata.

– Și frații dumneavoastră ce au studiat?

– Comerțul. Eu am vrut să studiez la Viena Exportakademie, dar n-au fost posibilitățile financiare ca să plec acolo. Acolo aș fi ieșit Diplomkaufmann, adică comerciant diplomat, sau doctoratul.

– Mai trăiesc frații dumneavoastră?

– Primul, dar al doilea a murit acum 6 ani.ș?ț

– Asta tot de la servitoare am învățat.

– Ați avut servitoare unguroaice?

– Da, veneau de peste munți.

– Chiar și înainte de război?

– Sigur că da, și erau foarte căutate, fiindcă erau fete cinstite și curate? Veneau și din regiunea Sibiului? Acuma dumneavoastră vreți să știți din tinerețe. Noi am trăit în asociațiile germane, austriece.

– Tatăl dumneavoastră până în 1918 n-a fost cetățean german, ci cetățean austro-ungar.

– Da, austro-ungar, cu pașaport, sigur. Cu pașaport eram. Dar, după primul război mondial, partea aceea a Austriei, Silezia, a căzut Poloniei, și am avut pașaport polonez.

– Și când și-a luat cetățenia română sau nici n-a luat-o?

– Nu, nu mai mi-aduc aminte, cred că nici n-a mai luat-o, nu l-a mai controlat, era de peste 70 de ani. Dar eu, atunci când am fost chemat la recrutare – eu m-am născut aici la București -, și atunci am căpătat și cetățenia română.

– Aminteați de asociațiile germane.

– Atunci tineretul german, austriac, ba chiar și mulți unguri veneau în societățile germane, fiindcă se petrecea foarte frumos. Era un cerc închis.

– Care societate?

– Era Liedertafel, adică societatea de canto, Turnverein, de gimnastică, era Eintracht. Eintracht este unitate. Mai era societatea sașilor din Transilvania, erau multe societăți aici.

– Erau mai multe?

– Mai multe, mai multe. Se dădeau baluri. Era școală de dans, gimnastică, canto, excursii.

– Să revenim la copilărie. Înainte de școală ați fost la grădiniță.

– Da, la grădiniță, Kindergarten, la școala evanghelică. Am fost numai câteva zile, nu mi-a plăcut, nu mai m-am dus (râde).

– Unde vă jucați?

– În curte, aveam o curte mare acolo, mare, care mergea până în spate, unde e miliția acuma, acolo erau așa numiții jandarmi pedeștri, jandarmii de capitală. Până în fund acolo, era o curte mare, cu locuințe. Era o fabrică de pălării în curtea aceea, a proprietarului care avea toată casa aia.

– Ce fel de copii erau în curtea aceea, ce nații erau?

– Era și unul János, cu care m-am jucat foarte mult. Mama lui a fost îngrijitoare acolo, că erau camere de închiriat acolo. Erau români, evrei. Nu se făcea nici o deosebire, ne jucam împreună. Eu la școală m-am dus acolo, la evanghelică. Doctorul Frank e mai tânăr ca mine.

– Cu vreo doi ani.

– Doi ani. Da.

– Se ținea cont exclusiv de confesiune sau erați și amestecați?

– Erau școli pe confesiuni, dar și la evanghelică, și la catolică putea să meargă oricine.

– Am discutat cu un domn în vârstă, are 90 de ani, care a fost la Katolische Volkschule.

– Da, se poate, era aici, pe Călărași, una. Sfântul Andrei.

– Care a fost sistemul de predare, erau mai multe clase într-o sală sau numai una?

– Fiecare într-o clasă, fiecare clasă avea camera ei. În toată școala. Eu am făcut 12 ani acolo.

– Se preda numai în germană?

– Toate materiile în germană, dar aveam franceza, engleza, româna.

– În primele patru clase nu învățați încă limbi străine.

– Nu, în Volkschule nu. Pe urmă am învățat franceza, și apoi engleza. Cei care au mers realul mai departe, Oberreal cum îi spunea, ăia au învățat și latină.

– Disciplina era foarte severă?

– Era severă, și se dădeau note foarte severe, nu ca acuma, când se dă numai note de 9 și 10. Dacă luai un 7, era mare lucru.

– Și ce fel de pedepse se aplicau?

– Mai dădeau câte o palmă, profesorul avea și o nuia, și ne dădea pe fund. Da, da, se dădea. Eu nu-mi aduc aminte să fi primit decât o singură dată. Un profesor, chiar unul de limba română, nu știu ce am făcut, mi-a dat așa, peste mână. Și o dată profesorul cu care am avut desen și desen geometric, ăla era prieten bun cu tata. Și trebuia să mă pedepsească, fiindcă tușiera mea era crăpată, și nu era voie să fie crăpată, fiindcă intră vopseaua și le strică pe celelalte. El avea obiceiul să tragă așa, de perciuni. Și el, în loc să tragă, s-a ridicat el. Cică m-a pedepsit.

– În pauze ce jocuri jucați?

– Jucam hoții și vardiștii, război între clase, cu pumnii. Fotbalul atunci încă nu apăruse, mai târziu. Era oina, un joc tot cu mingea, bile. Niște bile mici, cu care te jucai. Le puneai acolo și trebuia să le nimerești. Și câștigai, și cine a avut cele mai multe bile, era matador.

– La ce oră începeau cursurile?

– În prima clasă începeau la 9. Până la 12, 12 jumate. Veneau pe urmă părinții și luau copiii. În prima clasă. Și după mine în prima clasă venea tata, sora mea, care era mult mai mare ca mine.

– Mergeați pe jos?

– Mergeam pe jos atunci, n-aveam nici o altă legătură.

– Dar pe strada dumneavoastră urca tramvaiul tras de cai.

– De cai, da. Jos erau așa-zișii cai înaintași. Stăteau acolo băieți cu caii, 2-4 cai, depinde cum venea tramvaiul de complet. Și acolo înhăma caii ăștia, care trăgeau sus, până sus, unde era Teatrul Național. Acolo îi scotea, și mergea iară înapoi. Pe urmă, când ne-am mutat pe strada Sfinților, dacă știți unde vine, pe Moșilor în sus, de acolo am luat tramvaiul 1, care venea de la Moși și mergea până la Gara de Nord. Și trecea pe lângă școală. Până când am observat că fac un ocol mare, pierd prea mult timp, și am luat banii pe care-i dădea tata pentru abonamente. I-am spus, dă-mi banii de abonament, și eu merg pe jos. Tăiam străzile prin Bulevard, pe lângă Biserica Enei, și mergeam, ajungeam mult mai repede la școală.

– Tramvaiul nu mergea prea repede.

– Dar lumea avea timp. Nu era nervoasă, ca acuma. Acuma și eu tot așa sunt, dacă nu merg, ce dracu?, ce stă atât! Înainte stăteai ore întregi. Că nu pe toate străzile din București erau linii duble de tramvai. Era câte o linie dublă, pe urmă se făcea o linie simplă. Și trebuia să stai acolo cu tramvaiul, până când vine corespondența, cum i se spunea. Și atuncea de-abia puteai să mergi.

– Ziceați că lumea nu era așa de grăbită? Eu credeam că asta e în firea bucureșteanului, să fie tot timpul agitat.

– Nu, erau liniștiți, tramvaiul puteai să-l oprești oriunde. Avea stație, dar dacă în altă parte ai vrut să urci în tramvai, îi făceai semn, și el punea frână, oprea, și te urcai. Sau ai vrut să cobori. Trăgeai de clopot, sunai, el oprea. Era o viață mai patriarhală. Acuma, mă rog, în toată lumea este altfel acuma.

– În perioada aceasta, când erați la școala elementară, cum se distrau părinții dumneavoastră?

– Păi, se duceau la cafenea.

– La care, vă mai aduceți aminte?

– Da, erau diferite cafenele, și ținute de germani sau de austrieci, sau erau alte cafenele, ținute de evrei. Nu se făcea deosebire, vă spun sincer. Nu s-a făcut niciodată nici o deosebire. Tatăl meu mergea de obicei la cafeneaua Bulevard, acolo unde e hotelul Bulevard acuma, de acolo unde este strada care merge spre miliție, până jos, până unde e Eforie, dacă știți, ei, până acolo era cafeneaua Bulevard, cu o grădină mare, era foarte frumos, cu muzică seara. Puteai să stai, să bei o cafea cu lapte, o înghețată, o bere, crenvurști.

– Deci cafenea în stil vechi, nu cofetărie.

– Da, în stil vechi. Mai era una pe Calea Victoriei, acum acolo e hotelul Capitol, vizavi de Capșa, acolo era o cafenea, era alta pe Academiei, care tot a unui neamț a fost, unul Kübler. Pe Lipscani, la începutul străzii Lipscani, adică după Calea Victoriei, era Schreiber, ăla mi se pare că a fost evreu. Lumea mergea. Aveau ziare, reviste, puteai să stai ore întregi acolo. Venea chelnerul și îți schimba numai paharele de apă. Ai băut o cafea, cum îi spunea atunci, un șvarț. Și la Caragiale, acolo unde ăla așteaptă la Chefere, și vine beat acolo, zice ?Dă-mi un șvarț.? El spune acolo ?Să bem un șvarț.? Era chelnerul care servea și chelnerul care încasa, ăluia îi zicea Zahl, de la Zahlkellner, Zahl – plătitor, încasator.

– Tatăl dumneavoastră mergea zilnic acolo?

– Avea prietenii lui, la ora 6 după-masa întrerupea, lăsa serviciul la un lucrător acolo, și se ducea, stătea o oră, două cu prietenii la o cafea, la o bere și pe urmă venea acasă. Nu se făcea politică, vorbeau fel de fel de chestiuni.

– La care societate culturală mergea el?

– Tatăl meu a fost ani și ani de zile vicepreședinte la societatea de gimnastică, la Turnverein. Și noi, băieții, l-am urmat. Asta-i de la Turnverein (arată o fotografie). Ian Kneipe. Ian a fost cel care a inventat gimnastica la aparate, în Germania. Și Kneipe este distracție la o bere. Ba chiar în Germania Kneipe se zice la o cârciumă mică.- Și avea o zi când se ducea acolo?

– Aveau ședințe, el chiar în tinerețe a făcut și gimnastică. Am avut odată și fotografii cu el, când făcea gimnastică, dar nu știu, au dispărut de atâta timp. Erau zile, ore în care se făcea gimnastică, au fost profesori de gimnastică din străinătate angajați aicea. Iar la societatea Liedertafel, unde se făcea canto. Și acolo era membru, și eu, și frații mei, toți. Însă eram numai membru cotizant.

– Nu, n-am avut voce. Chiar la școală când cântau băieții în cor, tu să taci. (Râde) N-am avut voce.

– Și tatăl dumneavoastră? El cânta?

– Ei, așa, când era bine dispus.

– Și care au fost distracțiile la care mergea împreună cu mama?

– Tot acolo, la balurile de la aceste două societăți, mergeau.

– Când se organizau balurile?

– Iarna. Din octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie. Erau fel de fel de distracții. Nu numai baluri, nu-i spunea întotdeauna bal.

– Ce scopuri aveau balurile astea?

– Ca tineretul să se cunoască. Că atuncea tineretul așa s-a cunoscut, ăștia, germanii, austriecii, ba chiar și români au fost. În aceste societăți de multe ori s-au găsit români care s-au căsătorit cu nemțoaice și invers.

– Și mama lui Frank a fost româncă.

– Da, dar a știut perfect germana, perfect. Am cunoscut-o bine pe mama lui. Și la ei în casă au fost baluri, nu v-a spus? E supărat, e supărat rău. Au avut o casă foarte mare, acum îi zice străzii Gabriel Péri. V-a spus de casa aia? Uite în poza asta un bal, bătrânul doctor Frank l-a făcut pentru copii. Acesta e el. Aicea sunt eu, aici e el. Eram Patt și Pataschon, dacă v-aduceți aminte. Eram toți prieteni.

– Aici sunt vreo cincizeci de copii?

– Da, așa a fost. Asta la ei acasă a fost. Și acesta-i alt bal, tot la ei. Aicea sunt și eu. Și doamna Frank, mama lui.

– Și cine a făcut fotografiile?

– Astea le-a făcut tatăl lui. Tatăl lui Frank. Și aici, să vă povestesc cu domnul ăsta. Domnul ăsta îl chema Schanda, și în ultimul timp era la ambasada cehoslovacă. El de fapt era vienez. Și când am fost atuncea la Viena, și m-am plimbat cu doctorul, adică cu studentul Frank, prin ?26-?27, așa ceva, ne-am apropiat de un magazin de cravate. Și zice, vezi cravata aia de acolo? Zic, da. Ei, cravata asta a purtat-o Schanda în București. Se poate, zic, nu-mi aduc aminte. Da! ne întoarcem, și Schanda era în spatele nostru.

– Formidabil! (Râde)

– (Arată fotografii) Aici este el, fotografia asta a făcut-o domnul acesta, care de vreo 50 de ani e în Germania, și cu care suntem în corespondență. Ăsta a murit, ăsta a murit, ăsta a murit? ăsta a fost coleg de clasă cu mine. Asta șade la Mediaș, asta în Elveția, ăștia s-au căsătorit, și pe urmă au divorțat.

– Balurile acestea se făceau iarna. Și vara?

– Vara au fost excursii.

– Și când ați fost copil, vă luau părinții în excursii?

– Da. La Comana, cu trenul, Giurgiu, la Buftea.

– De pădurea Andronache ați auzit?

– Cum să nu. Am fost mai târziu, dar nu prea.

– Când a devenit o modă să se meargă acolo? Ungurii zic că ei au introdus-o.

– Se poate, nu știu. Am fost numai o singură dată. Mi s-a părut că e departe totdeauna.

– În mai se făceau excursii acolo.

– Maialis, cum se zice. Dar eu am fost numai o singură dată la Andronache. Cu școala făceam la sfârșitul anului, era așa-zisul Hötsch-Fest. Hötsch era un mare binefăcător pentru școala germană, și prin testament a lăsat un fond ca să facă la sfârșitul anului pentru elevi o excursie cu bufet, cu limonadă, natural pentru noi, cei mici, pentru ăia mai mari aveau dreptul la un pahar mic cu bere. Pahar mic! Mergeam la Bordei. Care acum e foarte aproape, dar atuncea mergeam pe jos, cu muzică militară, cu drapelele școlii, profesorii toți în frac, așa se mergea, cu joben. Mergeam în pădurea aia, Bordei, și acolo am petrecut până seara, ni s-au dat sandvișuri, ni s-a dat limonadă, totul gratis. La sfârșit de an, cu o zi înainte de darea notelor, ca să nu afle băieții care au rămas repetenți (râde).

– Să se distreze și ei.

– Da. Până când ne-a apucat de câteva ori acolo ploaia acolo, și pe urmă s-a desființat această plimbare, și s-a făcut numai un fel de? acum îi zice party, în sala de gimnastică.

– A cui era fanfara?

– Militară, a garnizoanei București. Se angaja. Și dacă-mi aduc bine aminte – și i-am spus odată lui Frank – conducătorul fanfarei era un unchi de-al lui.

– Care a fost în armata română.

– Da. Și ca medic tatăl lui trebuia să fie cetățean român. Medicii și farmaciștii erau cetățeni români, cu toate că erau nemți.

– Tatăl lui era născut deja aici. Și bunicul lui a fost farmacist.

– Farmacist. A luat farmacia lui ăsta, care v-am arătat, Jakobi. Pe strada? Noi îi spuneam strada Păduchele de aur. Fiindcă era cu antichități, unde se vindeau haine vechi. Dar era și mobilă acolo, și erau și lucruri foarte bune, și convenabile, și curate. Astea le-am luat acolo! Da! Și stă la mine din ?44. Am avut minte, m-am dus acolo cu o birje, am luat-o, și am adus-o acasă.

– Pe vremea aceea știați care e diferența între diferitele școli?

– Nu. Se spunea despre școala catolică că e mai slabă, dar nu știu. Acolo au predat profesori care erau preoți. Și nevasta mea, care era catolică, a învățat la maici, era pe Pitar Moș, dacă ați auzit de școala asta.

– La evanghelici au fost clase pentru fete?

– Da, dar ea era catolică, socrul meu venise din Germania, era german, era catolic, și a băgat-o la școala catolică, și acolo a făcut toate clasele. Acolo au fost zece clase. Până la urmă nu i-a recunoscut decât clasele primare, celelalte erau particulare.

– Adică n-a fost publică.

– N-a fost școală publică. La noi, la evanghelică, după ce am dat examenul de bacalaureat, am primit diploma de bacalaureat, și după 6 luni de zile am înaintat-o la Ministerul Instrucțiunii Publice, și mi s-a certificat? o am aicea: ?Prezenta diploma se certifică a fi egală cu certificatele școalei superioare de comerț a statului.? Pe baza asta am și făcut armata cu termen redus. În timpul războiului am fost mobilizat ca ofițer. Am și fotografia aici. E la Iași. Aicea sunt eu cu nevastă-mea la un bal. Săraca a murit acum 20 de ani. Aici eram logodiți. Aici era un bal la niște prieteni acasă, unde nevastă-mea s-a dus îmbrăcată ca femeie de stradă. Și un alt prieten, un doctor, care a murit între timp, i-a făcut o condicuță, cum aveau femeile de stradă, că, mă rog, e sănătoasă. Asta e tot la un bal la Liedertafel, asta la Turnverein, societatea de gimnastică. Bal mascat. Eu sunt cam aici pe undeva, am fost într-o grupă de țigani. Asta a fost o mică petrecere. Vă aduceți aminte de filmul acela, Două inimi într-un vals? Ei, prietenii noștri au făcut acasă la ei un mic bal, eram numai atâția acolo, și am petrecut minunat. Ăștia doi ne-au invitat, sunt în Germania. M-au invitat, am fost la ei? Au dispărut toți, nu mai sunt. Am o serie de fotografii cu Bucureștii de altădată. Le-am găsit undeva, într-o pivniță, unde am avut biroul. Aici e Teatrul Național și aici stația de birje. Palatul Regal.

– Dar pare schimbat.

– S-a schimbat, că a luat foc, și s-a mai schimbat. Arenele romane din Parcul Libertății. Iar Teatrul Național. Aveam locul meu acolo. Teatrul Național a fost asigurat la una din societățile de asigurare și avea societatea un loc permanent. Ăia nu se duceau, și atuncea luam locul și? locuiam acolo!

– Când ați fost prima dată?

– În timpul primului război mondial era o trupă din Germania, Fronttheater. Asta a fost în 1917, aveam 15 ani și tata mi-a dat voie – a văzut că îmi place teatrul – și m-am dus, am văzut multe piese cu artiști mari, foarte buni artiști. Ăsta e bufetul de la șosea. Aici este muzeul Antipa.

– A fost tot timpul muzeu de științe naturale?

– Da, tot timpul. Aici actuala Casa Armatei, îi spunea atunci Cercul Militar. Aici Monte Carlo din Cișmigiu, aici Monumentul Eroului Necunoscut, unde e acum mausoleul și cu turnurile turcești din războiul din 1876, capturate, pe care turcii nu le-au dat înapoi pe urmă? Parcul Libertății cu moscheea. Era o moschee acolo. Aici e muzeul militar, acolo unde acum e mausoleul. A luat foc. Nu știu dacă dinadins sau nu, asta nu știu. Așa, acum începe Bucureștiul. Asta e piața Sf. Gheorghe, cu lupoaica. Atunci lupoaica a fost aici, acum e pe Dorobanți. Aici este acum magazinul București, asta e strada Lipscani. Aici e iarmarocul, la Obor? Uitați, din nou moscheea din parcul Carol, actualul Parc al Libertății.

– Când s-a demolat?

– S-a demolat când s-a făcut alta pe Viilor. Aici din nou Arenele romane.

– Se făceau spectacole aici?

– Da, se făceau, dar și acuma sunt spectacole. Arcul de Triumf, cum a fost pe vremuri.

– Când s-a schimbat în forma actuală?

– După al doilea război. Aici e primul ștrand pe care l-am avut, la Kiseleff, afară. Aici era patinoarul din Cișmigiu. N-am avut atunci patinoar artificial, cum e acuma, ci când îngheța apa. O, dar ce viață era!

– Vă duceați și dumneavoastră?

– Da. Aici lăutarii, chivuțele care veneau să mai spoiască bucătăria sau closetul. Porumb fiert – aici e Universitatea. Erau țigănci. Aici erau oltenii care vindeau, veneau acasă și aduceau marfă. Bărbierul, pentru ăia de pe piață.

– Pe malul Dâmboviței?

– Da, băga pămătuful ăla în apă. Tăietorii de lemne. Ăsta e unul care a vândut ?ață-nasturi-mosorele?. Ăsta-i un cârpaci, îți făcea flecul la pantofi, tot țigan. Aici văcsuitorul de pantofi, tot la cheiul Dâmboviței veneau oamenii cu covoare. Splendide covoare erau acolo. Oltenești, moldovenești, de toate erau? Asta nu știu dacă mai este în Parcul Libertății, a fost Turnul lui Vlad Țepeș. Aici tot la iarmaroc, olarii.

– Nu știți de unde veneau? Acum vin din Corund.

– Din Transilvania veneau și atunci. Aici Athenée Palace, aici cafeneaua High Life, pe urmă i-a spus Corso. Nu mai este clădirea asta. ș?ț Era sala Eforiei, și acolo erau așa zisele baluri deschise, plăteai o intrare și puteai să mergi, dar mereu în smoking, că nu exista atunci să vii în salopetă, cum vine acuma tineretul, fiecare tânăr trebuia să aibă o haină neagră, un smoking. Și am fost și eu la balul ăla, și a venit unul costumat, că era și mascat, cu un halat alb, și tot halatul era bomboane, și lumea s-a năpustit și a luat bomboane. Eu nu sunt ahtiat după bomboane, n-am luat. Dar alții au luat. Ca după 2 ore să fie bătaie la closete. Erau purgative. Domnule, era bătaie, pur și simplu bătaie, până la urmă se așeza lumea și? Au chemat prefectul, poliția, l-au căutat pe ăla, nu l-au mai găsit, nu se știe cine a fost.

– Asta a fost în anii ?20?

– Prin ?28-?30, așa ceva. În orice caz, a fost o porcărie, tot balul s-a? Și sala a stat o lună de zile goală, cu ușile și ferestrele lăsate deschise, să iasă mirosul.

– A cui a fost sala aceea?

– Eforiile Spitalelor, de-aia îi zice și la mare Eforie, că aia a fost tot proprietatea Eforiei Spitalelor, din veniturile de acolo? Erau și băi acolo, aici în București, acolo unde era și sala, erau și băi. Că n-avea fiecare baie în casă. Și noi mergeam acolo, o dată pe săptămână cu mama mergeam la baie. Era baia Eforie, era baia Centrală, care era pe strada Biserica Enei, care s-a dărâmat, mai era baia Marenco pe undeva, una pe Griviței, una pe Dâmbovița, pe acolo, dar acolo n-am fost niciodată. Am fost câteodată la Baia Centrală, mă duceam la baia cu aburi.

– Înseamnă că în copilăria dumneavoastră nu era introdusă apa în casă?

– Noi am avut apă potabilă, o cișmea în curte. Pe urmă a introdus-o și în casă. Din curte. Totuși, îmi aduc bine aminte, eram copil, că în pivnița casei unde am stat, am găsit așa o formă din ipsos sau din ce, și mi s-a spus că este un filtru pentru apa din Dâmbovița, care s-a băut atuncea. Se filtra apa, și se băga acid lactic împotriva microbilor. Și tata, cum era el glumeț, că el a fost aici, când Dâmbovița încă nu fusese diguită, spunea așa, uite aici, ziceam stăteau femeile și spălau și alături venea ăla cu sacaua, că se vindea apa cu sacaua atunci. Ei, multe lucruri, am văzut? și înmormântări de mitropolit.

– Cum se făcea aprovizionarea cu alimente?

– V-am arătat fotografia cu cobilițe.

– Mergeau și pe Calea Victoriei?

– În toate părțile, sigur că da. Pe urmă le-au interzis.

– Când?

– N-aș putea să spun asta. Dar veneau totuși, dimineața aveau voie. Mai târziu, nu. Veneau acasă. Veneau cu cobilița. Îi spuneai: ?Auzi, mă Petrică, mâine să-mi aduci cutare și cutare, mi-aduci niște telemea, mi-aduci pește, mi-aduci nu știu ce??

– Și nu uitau.

– Nu, nu, de multe ori îți aduceau pe datorie. Își nota el acolo, și plăteai o dată pe săptămână. Laptele, de exemplu. Zilnic venea lăptarul cu faitonul, cu cărucior cu două roți, cu calul, el stătea sus și cu bidoanele de lapte. Și-i spuneam: ?Să aduci tot de la vaca aceea.? Aducea, nu aducea, mă rog, dar venea. Făcea semne la ușe. O linie era jumătate de litru, o rotocolă era un litru. Și azi mai există cuvântul contabilitate pe răboj. Asta era contabilitatea lui. Făcea un semn, și la sfârșitul săptămânii număra și-i plăteai, și atunci ștergea. Veneau de la fabrica de pâine cu cărucior cu cal – cu duba, cu pâine caldă, proaspătă. Carnea era la hală, unde e acuma Piața Unirii. Dar era și măcelărie în cartier. Însă și la hală tata avea un cunoscut, nu știu dacă pot să-i spun prieten, mă rog, care avea, cum să spun, standul lui acolo, de carne. Un neamț. Și avea o cărțulie și scria, un kilogram, cutare, o jumătate cutare, și mergea femeia de servici cu coșul, el îi dădea, nota ce i-a dat, și o dată pe lună se ducea tata și plătea.

– Deci practic gospodinele nu umblau după cumpărături?

– Ba da, cine n-a avut servitoare mergea, sau se mergea și cu servitoarea. Mama mea, fiind suferindă, și cu ochii și cu inima, n-a putut să meargă. Sau pentru vin. Dădeai telefon și-ți trimitea vinul acasă.

– Dar telefon ați avut mai târziu.

– Da, dar dădeai de undeva telefon.

– Erau telefoane de stradă?

– Nu, pe stradă nu. Erau prin birouri. Unde erau frații mei la birouri. Și spuneai: ?Trimite-mi zece sticle de cutare?, și-ți trimiteau zece sticle. Iaurgiii seara veneau cu iaurtul, începând de la șase. Erau niște borcănașe, așa mici, erau albanezii cei care făceau asta, tot așa, se duceau, îți puneau acolo, și plecau. A doua zi iar veneau. Și pe urmă plăteai câte borcane ai. Și veneau femeile dimprejurul Bucureștiului cu – acuma n-am mai văzut de ani de zile – lapte covăsit. Tot un fel de iaurt era. Era un hârdău mare și de acolo cu lingura scotea, atâtea și atâtea linguri îți dădea. Era foarte bună. Era și lapte chefir. Chefir și acuma se face, știu că vecina mea a făcut. Sunt niște ciuperci mici care le pui în lapte și începe să fermenteze laptele, nu știu, mie nu mi-a plăcut. Cu toate că mă duceam în fiecare zi acolo unde acum e Casa Armatei, era o grădiniță și o curte mare, că a fost o biserică înainte. Nu cunosc, știu doar că o cruce a fost acolo, și acolo a fost o gheretă care vindea lapte chefir. Mă duceam cu tata acolo, beam un chefir.

– Nu știu nimic despre albanezi. În ce cartier locuiau?

– Nu știu unde au locuit. Știu însă că albanezii au fost foarte căutați ca portari la blocuri, că erau cinstiți. Și noi, unde am locuit pe Calea Moșilor, portarul era albanez. Avea nume turcesc.

– Da, dacă era musulman. Probabil multă lume crede despre albanezi că sunt turci.

– Am râs mult, că aveau și niște pantaloni care îi veneau până aici, vedeai parcă izmenele. Într-o zi săraca nevastă-mea și-a cumpărat o serie de chiloți, și când s-a uitat, umblu ca albanezii ăia?

– Printre fotografii sunt două cu turci. Turcii aveau vreo ocupație specială în București?

– Nu, aveau mai mult? eu știu? Nu știu cu ce s-au ocupat ei mai mult aici. Dar, în orice caz, nu erau familii de elită. Însă erau mulți, erau destui turci. Ba chiar am avut în Dobrogea, regimente de soldați, care în loc de chipiu aveau fes. Fes turcesc. În armata română, cu fes turcesc.

– Erau supuși români? Spuneați că nu erau familii de turci în așa zisa elită. În afară de români și de germani ce naționalități erau reprezentate în high life?

– Erau și unguri.

– Au fost mai mulți meseriași unguri.

– Da, au fost meseriași, dar au avut și prăvălii mari, în meseria lor. Francezi și englezi mai puțin. Germani erau mulți.

– Colonie italiană nu a fost?

– Ba da, ba da. A fost. Pe Calea Victoriei, sus, aproape de Piața Victoriei a fost Casa italiană și școală italiană a fost. Unde-i strada Lemnea, acolo, pe colț. După colțul ăsta, și în cealaltă parte era școala. Am fost și eu. Că am avut un coleg de birou italian care a venit în țară ca profesor de limbă italiană și a făcut chiar și o gramatică româno-italiană. Și a fost pe urmă și la noi funcționar la birou, avea un singur defect, auzea foarte greu, era surd. S-a căsătorit cu o româncă, și pe urmă, după ?44, au plecat în Italia, s-au stabilit la Milano și acum vreo 7-8 ani am aflat că ar fi murit acolo. Am avut, tot așa, un director trimis de acolo de Assicurazioni Generali din Trieste, era de origine română, cetățean italian. Avea un nume românesc, Dumitru Popescu-Jianu. Nevasta era italiancă, copiii nu știau aproape deloc românește. Pe urmă au plecat din țară, întâi nevasta cu copiii, și el a plecat – am citit pe urmă în ziar – a plecat clandestin, erau implicați și niște preoți de biserica catolică, era o poveste mare. Și am auzit că ar fi murit el. Că o nepoată de-a lui, româncă de aici, pe care o cunosc, ea mi-a spus pe urmă că a murit. Italieni au fost. Germani. Germanii au avut multe societăți aici, era în primul rând societatea unde erau numai cetățeni din Germania, era pe strada Brezoianu, lângă Cișmigiu. Societatea germanilor din Germania. O singură dată am fost acolo, să ascult o conferință. Pe urmă era Societatea de gimnastică, era cea de canto, Liedertafel, pe urmă era altă societate, pe Dionisie Lupu, tot de canto, dar acolo erau oameni mai simpli, oameni foarte cumsecade, tot unu și unu, meseriași. Se petrecea minunat acolo. Minunat. Eu mă duceam des acolo, mi-a plăcut cum se petrece acolo. Pe urmă mai era societatea austro-ungarilor. Nu știți unde a fost? Pe bulevard, vizavi de magazinul de pâine Spicul, clădirea aia mare. Nu știu ce-i acum acolo, primăria capitalei sau sindicatul.

– Cred că Uniunea Cooperativelor. Și ambasada unde a fost?

– Austria a avut ambasada pe strada Wilson, care-i spunea atunci strada Vienei, Austro-Ungaria. Pe urmă s-a schimbat. Vizavi de Palatul Regal.

– Unde era Fundația Regele Carol, Biblioteca Universitară? Acolo este acum Academia de Științe Sociale și Politice. Vizavi de CC al UTC.

– ș?ț Cercul Militar pe vremuri.

– Pe vremuri Cercul Militar. Și era un restaurant, îi spunea Piccadilly. Eu locuiam aproape și în fiecare seară mă duceam, ascultam muzică, că era orchestra lui Otto, vieneză, era muzică frumoasă, am stat, am băut o bere, și am plecat. Și așa în fiecare seară, am făcut cunoștință și cu un domn cu barbă, lungă așa. Era un amiral. Amiral. Și am stat de vorbă, și l-am întrebat ?Domnule amiral, dar dumneavoastră cum dormiți, cu barba sub plapumă sau peste plapumă?? Zice ?Domnule, nu mi-am dat seama.? Au trecut vreo două săptămâni, vine un domn, se așează acolo la masă, ras complet. Zice ?Domnule, m-ai nenorocit.? Zic ?Cum?? ?Până atuncea n-am simțit barba, n-am știut. De când m-ai întrebat, nu am mai putut să dorm noaptea. Și a trebuit să mă bărbieresc? (râde).

– Mi-ați povestit întâmplarea cu un secretar al lui Hitler la Turnverein. În ce an a fost asta? S-o legăm de vreun eveniment familial.

– ?30, așa ceva.

– Înainte de a ajunge Hitler la putere? El a venit la putere în ?33. ?33?

– În jur de ?30. ?33-?34, ?35, așa. Mai devreme, mai devreme de război, sigur că da. Sigur. Era adunarea generală, și era și el acolo, eu nici nu l-am cunoscut, nici nu știam cine este.

– Venit din Reich?

– Da. Natural, s-a înscris, a fost și el membru. Așa s-a procedat, nu? S-a infiltrat. Și, eu l-am văzut o dată acolo, era un om în vârstă, cu cârje, și i-am spus – că atunci începuse și la Turnverein mișcare hitleristă. Și i-am spus ?Domnule, societatea noastră nu este o societate germană, că nu-i zice Bukarester Deutscher Turnverein, ci Bukarester Turnverein. Avem și români, și alte nații, și evrei sunt aici la noi, așa, cine se simte bine? Natural, limba care se vorbește este germană, dar nu sunt numai germani, sunt și austrieci, sunt și cehi, sunt și polonezi, și elvețieni, dar limba este germană, și cine nu poate, vorbește și românește. Noi suntem o societate din România.? Și atunci nenorocitul ăla s-a sculat în picioare, cum a putut el cu cârjele lui, și m-a luat așa cu, cum știa să ia, și să-mi caut loc în altă societate, unde mă simt mai bine. Ei, și atunci un domn, care m-a cunoscut, și pe mine și pe părinții mei. Că părinții mei?

– Cum îl chema?

– N-am vrut să-i spun numele. Adică pot să-l spun, sunt 20 de ani de când a murit, Brendörfer îl chema. Contabil. Un om în vârstă. Mult mai vârstnic. S-a sculat, și a spus: ?Domnul Konradi, așa-l chema pe ăla al lui Hitler, e nou aicea, nu știe cine e familia Korn în București, ce a făcut pentru societatea Turnverein, tatăl, fiii și toți au muncit pentru asta și?? După aceea a mai fost chestia aceea la Societatea Liedertafel, cântam. Începuse deja hitlerismul, și era un festival al cântăreților, mi se pare la Leipzig sau la Dresda, nu mai mi-aduc aminte. Și a fost și Societatea Liedertafel de aici din București acolo. Și s-a arătat pe urmă un film. Am fost și eu acolo. După film s-a cântat, în film era imnul german. Ne-am sculat în picioare, era imnul unui stat. După asta a venit imnul hitleriștilor, ați auzit de el. Eu m-am așezat. Ăia au stat toți așa. Toți au stat! Eu m-am așezat. La fel, am fost observat, a doua-a treia zi mi s-a comunicat că nu mai am ce căuta la nici una din societățile germane din București, am fost dat afară. Până și tatăl meu care era la Turnverein acolo, pe lista de, pe marmura de onoare împreună cu ceilalți membri care au făcut mult pentru societatea asta, a fost scos. Da, asta era.

– Cred că pe foarte mulți i-a înnebunit treaba asta?

– Sigur că da. Am fost odată chemat acolo pentru că eu sunt foarte glumeț de felul meu și fac bancuri, și am făcut fel de fel de bancuri contra hitlerismului. Și m-au chemat acolo, și mi-au spus că dacă nu mă liniștesc, mă mănâncă lagărul. Într-adevăr, pe urmă m-am liniștit și?

– Asta s-a întâmplat prin ?33, ?34?

– ?35, așa ceva.

– Înseamnă că ați rămas destul de timpuriu departe de societate aceasta. Cred că vreo zece ani n-ați mai avut activitate în cadrul acesta

– Păi, de atuncea. De la ședința aceea, de la filmul acela. Nimica, n-am mai fost, n-am mai știut nimica.

– Aveați, totuși, o viață în comunitate, în cercul de prieteni. Sau și viața asta s-a distrus prin acest incident?

– Nu. Comunitatea bisericii a rămas mai departe. Biserica nu era acceptată de hitleriști. A fost mai departe, ba chiar mai mult, ne-a ajutat, ne-a dat, am avut nevoie de o adeverință, acolo, și așa.

– Știu că Biserica Catolică niciodată n-a fost în relații prea bune cu Hitler, dar Biserica Reformată, adică Evanghelică? Oarecum a fost, nu?

– Oarecum. Dar nu? Școala care a fost a bisericii a fost desființată, și s-a făcut o școală germană, unde n-au avut voie să fie alți elevi, decât numai germani. Pe când în școala care a fost a bisericii erau și evrei, și români, și turci, și?

– Înțeleg. Și armeni au fost.

– Și armeni, sigur. Doctorul ăla, prietenul nostru, care e spaniol. Și el a făcut școala luterană. Știe germană perfect.

– Și atunci, totuși cercul de prieteni s-a păstrat?

– Da, da. Sigur. Cu prietenii intimi. Era doctorul Frank, familia doctorului Frank?

– Ei nu s-au vârât în treaba asta.

– Nu, nici ei nu. Nu.

– Dumneavoastră nu mai erați un puști prin anii ?30, când s-a înfiripat și mișcarea legionară. Ați pierdut prieteni care au intrat în această mișcare, sau n-ați avut din aceștia?

– Nu. Din prietenii mei n-a fost nici unul în mișcarea legionară. Erau mai repede la hitleriști. Dar, pe urmă ne-am întâlnit, mai rar, poate chiar deloc. Mie nu mi-a plăcut niciodată să fac politică, n-are nici un rost. M-am căsătorit atuncea, în ?38. În 1938 m-am căsătorit, și socrul meu a fost german, dar și el contra hitleriștilor, nevastă-mea era jumătate germană, jumătate bucovineană. Tocmai că mâine mă duc și eu la cimitir, că și ea a fost Maria, mâine e Sfântă Maria. Ea a fost catolică. Dar nu ne-am deranjat deloc. Eu mă duceam la biserica evanghelică, ea se ducea la catedrală, la Sfântul Iosif, și după aceea ne întâlneam la o bere. La o halbă și doi mici? ș?ț Preotul nostru, care a murit acum câțiva ani, era de origine ungară. Adică mama lui era săsoaică, și tatăl lui ungur. Árvai. Înseamnă copil fără părinți. L-am întrebat, el venea foarte des la mine. În colțul acela stătea. Zic ?De ce stai acolo?? ?Fiindcă văd Biblia de acolo!? (râde) Era prieten bun cu mine, acuma sunt cu sora lui, suntem prieteni. Eu îi zic Else, dar ea, ?Pardon, Erzsébet." Tatăl lor a fost preot reformat. Și el a fost botezat reformat, și pe urmă a trecut la luterani.

– Nu-i mare diferență.

– Cred că nu? Biserica reformată era?

– Da, acolo, în fața Palatului.

– Așa. Și două prietene din cercul nostru s-au căsătorit cu doi preoți de acolo. Nu mai țin minte cum îi chema pe preoți, dar?

– Prietenele cine au fost?

– Ács. Nu știu ce nume e ăsta, unguresc sau nu știu.

– Cum să nu. ?Dulgher", asta înseamnă.

– Da? Una era Käthe, noi îi spuneam Käthe, cealaltă nu mai îmi aduc aminte. Fete drăguțe, foarte simpatice. Vorbeau perfect germană, că au făcut școală evanghelică, și s-au căsătorit cu preoții de acolo. Pe urmă au dispărut, au dispărut. Bine, asta e chestie de acum 50 de ani. Fetele Ács. Și am fost odată în biserica aceea, și m-a frapat simplicitatea.

– A împins Calvin simplicitatea mai departe decât Luther.

– Și la luterani tot e simplu, foarte simplu, însă acolo era o masă simplă?

– La unitarieni e și mai simplu. Ei neagă trinitatea. Se întorc la Vechiul Testament, la un pas de religia mozaică.

– În definitiv? Și-mi pare rău că am pierdut cartea, i-am împrumutat-o la preotul ăsta care a murit, și când a murit eu nu am ve