memoria.ro Bibliotecă digitală

Am fost un copil reușit?

1

 

M-am născut pe 23 aprilie 1954 (era Vinerea Mare), ora 15, 30, într-o maternitate din Braşov, situată în imediata apropiere a Liceului Şaguna şi tranformată ulterior (vorbesc serios!) în spital de psihiatrie.

Se pare că încăpăţânarea specifică nativilor din zodia mea s-a manifestat încă de pe atunci: nu prea aveam chef să mă nasc, era bine şi cald acolo în burtă, aşa că mama s-a pricopsit cu o naştere grea, travaliul a fost infernal şi am binevoit să scot capul în lume (încercasem înainte cu umărul, dar nu reuşisem) exact în momentul când medicii pregătiseră totul deja pentru cezariană.     

Iniţial am fost botezat Ioan şi Gheorghe; Ioan de la bunicul mea matern, Johann Feller, care fusese ofiţer de husari în armata austro-ungară (iată cauza nostalgiilor mele imperiale!), Gheorghe de la celebrul sfânt, acela cu balaurul, care se nimerise să-mi patroneze ziua de naştere. 

Octavian urma să devin abia peste câteva zile, la intervenţia specială a unchiului meu (de data asta patern) Octavian Teodorescu, şi ăsta fost ofiţer…Conform informaţiilor conservate de folclorul familiei, tata a trebuit să facă nişte demersuri birocratice destul de plictisitoare pentru a-l transforma pe Gheorghe Soviany în Octavian..

Deşi am o memorie bunicică, nu-mi amintesc nimic de la maternitate, nici din primul meu meu an de viaţă petrecut într-un cartier al Braşovului numit Suburbiu (exista şi o gară cu acest nume, chiar la capătul străzii pe care stăteam, o gară mică şi amărâtă – noi chiar îi spuneam „garamică” – unde nu opreau decât personalele), pe Aurel Vlaicu, la numărul 50 A, devenit ulterior 46, aşa cum şi Braşovul avea să redevină Braşov, căci în 54 se mai chema încă Oraşul Stalin. Voi recurge aşadar tot la folclorul familiei pentru a reconstitui şi această parte, mai obscură, a mirobolantei mele existenţe: se pare că era să mor la 6 luni de toxi-infecţie alimentară (era o problemă cu laptele, vă povestesc mai încolo), pe la un an am suportat (nu cu mare stoicism) o operaţie de otită, iar primul meu act sexual a avut ca obiect o suzetă, pe care am morfolit-o  atât de mult, încât în cele dim urmă se transformase într-o grămăjoară de substanţă incertă. Bineînţeles, mi s-a cumpărat alta, dar eu o vroiam pe a mea (vorba poetului: „Numai una!”) şi. din fericire, am reuşit să descopăr şi să împiedic la timp orice tentativă vicleană de substituire, până la aneantizarea totală şi ireversibilă a obiectului adorat.

În aceste prime luni de viaţă marele meu duşman a fost sânul matern. Dacă până la urmă, prin nu ştiu ce mijloace persuasive perverse, fusesem convins să mă nasc, de supt nu putea să fie nici vorbă!. Cred că nimeni nu se uitase cu atâta ură şi cu atâta dispreţ vreodată la ţâţele maică-mii!

N-au avut încotro, au trebuit să ţină cont şi de opiniile mele, formulate de altfel imperativ şi tranşant, şi să mă hrănească cu biberonul.

Trebuie să ştiţi că pe vremea aceea – de Milupa Milumil nici poveste!.

Exista doar laptele-lapte care se cumpăra de la lăptărie, unde venea îmbuteliat în nişte bidoane de aluminiu. Fiecare familie poseda o cană de tablă specială, cu o capacitate de 1-2 litri, cu care te duceai la lăptărie, vânzătoarea vâra polonicu-n bidon, îţi umplea cana, tu îi dădeai banii, iar în final toată lumea era fericită.        

Numai că eu eram o odraslă mai pricopsită şi nu se cuvenea să fiu nutrit cu lapte de lăptărie, care, între noi fie vorba, trecea prin mai multe operaţii de diluare, de la cele care aparţineau îmbuteliatorului până la cele operate de lăptăreasă. Pentru mine se cumpăra lapte fie de la vecina noastră, doamna Petrescu (ea poseda vacă), fie (după ce vaca respectivă a fătat un viţel), de la ţăranii care desfăşurau în staţia de cale ferată Suburbiu un comerţ destul de prosper cu produse lactate.

Un astfel de ţăran i-a vândut maică-mii, odată cu laptele, şi mica toxi-infecţie alimentară de care tocmai  vă povesteam…Sărmana lui vacă probabil suferea de cine ştie ce boală molipsitoare, iar stăpânul nu avea de dat bani în stânga şi-n dreapta după streptomicină!

Dar Parcele au hotărât să nu-mi taie aţa vieţii atunci, mi-au îngăduit să trăiesc, poate doar cu scopul de a scrie acel roman pornografic neruşinat numit Viaţa lui Kostas Venetis sau încurajându-mi, oricum tendinţele evidente spre grafomanie, cu care, voi iubiţii mei cititori, sunteţi familiarizaţi în mult mai mare măsură decât orice alte fiinte bipede.

 


                                    2

 

Primele mele experienţe cu caracter  iniţiatic s-au desfăşurat sub tutela unui nuc uriaş, care se găsea exact în mijlocul curţii şi care avea şi el povestea lui, consemnată în arhivele nescrise ale familiei. Fusese plantat, cu totul întâmplător, de un câine, care îngropase cândva acolo din greşeală o nucă. Pe acest câine eu nu l-am văzut decât într-o fotografie: habar n-am de ce rasă era şi dacă, în general, era de vreo rasă, dar ştiu că se numea Dolly şi îi fusese dăruit maică-mii cu ocazia unei onomastici de unul din foştii ei curtezani, pe nume Codrescu.

Curtea cu nuc (împreună cu casa şi dependinţele adiacente) era aşezată pe colţ, acolo unde strada Aurel Vlaicu se încrucişa cu strada Ţebea. Şi poseda două porţi: „poarta din faţă” şi „poarta din dos”, care erau permanent încuiate. De fapt, dacă mă gândesc bine, am copilărit într-o lume plină de lacăte şi încuietori; totul se încuia aici: podul. pivniţa, magazia, probabil la iniţiativa bunică-mii, care era o „furnică”[1] pur sânge.

Până pe la vreo 5-6 ani nu mi se dădea voie să ies singur pe stradă, iar unica mea parteneră de joacă era Valerica, o fată de vreo 13 ani care locuia, împreună cu maică-sa (Anica) într-o chichineaţă din fundul curţii – pe vremuri bucătărie de vară.

Aceşti ani de captivitate m-au antrenat în explorarea miraculosului, pe care curtea şi casa noastră le ofereau din belşug. Sertarele bufetului erau pline de tot felul de obiecte misterioase, ce nu erau folosite niciodată: cuţite şi foarfeci de o formă ciudată, diverse ustensile de bucătărie a căror întrebuinţare îmi era cu totul necunoscută. Iar pe şifonier era aşezată o lampă cu gaz, care, nu prea pot să-mi dau seama de ce, îmi provoca un sentiment apăsător de anxietate.

Mult mai interesante erau însă podul şi magazia.

În pod n-am reuşit să ajung pentru prima dată decât pe la vreo patru ani, bunică-mea descurajându-mi orice tentativă în această privinţă, căci, după spusele ei, acolo vieţuia un animal cam neprietenos ( i se spunea MUUUUUUUU) care, în relaţie cu copiii, avea uneori reacţii destul de imprevizibile. Aici îşi ţinea taică-meu sârmele şi fiarele pe care le colecţiona cu aviditate (maică-mea le spunea „sârmăraia”), iar atunci, când pentru prima dată mi s-a dat voie să urc cu dânsul în pod am fost bineînţeles fermecat. După un timp, unele aceste dintre aceste obiecte pline de taină au intrat în posesia mea şi le foloseam ca să-mi construiesc diverse năzdrăvănii: trenuri zburătoare, avioane cu reacţie, sputnice etc. Caroseria acestor maşini îmi era furnizată de magazie, unde se găseau câteva lăzi vechi, numai bune pentru a fi folosite drept carlinga unui avion sau drept cabina unei locomotive. Dar principala atracţie a magaziei era un cazan uriaş aşezat pe o vatră, folosit la fiertul rufelor, atunci când avea loc, cam o dată pe lună, ritualul „spălatului mare”. În preajma acestui cazan, în a cărui vatră mi se îngăduia şi mie din când în când să strecor nişte lemne, am trăit marea experienţă a focului ( cu toate complicaţiile sale psihanalitice) şi în privinţa asta îmi place să cred că Bachelard e un mic copil prin raportare la mine.  

Desigur că uneori mă plictiseam totuşi de captivitate şi am încercat, profitând de rarele momente când poarta rămânea descuiată, câteva mici evaziuni. Mă gândeam mai ales să plec în lume, fiindcă mi se citiseră foarte multe poveşti unde personajele făceau asta cu nonşalanţă. Paloşul nu costituia o problemă, putea fi confecţionat repede din două şipci, iar şipci erau destule în magazie, problema era calul, căci nu vedeam în  jurul meu nici un obiect prin care aş fi putut să-l substitui. Atunci m-am hotărât s-o pornesc pe jos, profitând de primul prilej favorabil. Şi cum prilejul ăsta n-a întârziat prea mult, iată-mă furişându-mă pe  „poarta din dos” cu săbiuţa în mână şi cu ochii în patru, căci temnicerii mei erau de o vigilenţă teribilă. Am ieşit aşadar din curte şi am mers cale de vreo 3 străzi (rutele îmi erau cunocute, căci tata mă scotea în fiecare zi la plimbare), când dintr-o dată a trebuit să mă confrunt cu o mare interogaţie ontologică: mi-am dat seama că nu ştiu unde e lumea.

Chiar, dragii mei cititori, voi care sunteţi mult mai înţelepţi decât eram eu pe vremea aceea, voi aveţi idee cam pe unde ar putea fi lumea asta?

Poate că ar fi trebuit să întreb, pe strada noastră locuiau destule persoane binevoitoare, dar mi-a fost frică.

Şi atunci m-am întors, cu coada între picioare, în curtea noastră, plină de lacăte şi încuietori.

 

 
                                     
                                      3

 

În pomelnicul personajelor care populau curtea cu nuc de pe Aurel Vlaicu prioritatea trebuie să-i revină bunică-mii, fiindcă era autoritatea supremă din cercul familiei. Tata şi mama nu prea cârteau în faţa ei şi reuşise să impună un fel de ordine militară, de la care nu erau admise nici un fel de abateri.

Ea însăşi avea un program riguros, pe care  îl respecta cu stricteţe:      

– 7, 30 – sculatul

– 7,45- 8,45 – curăţenia din camera ei, de-a lungul căreia utilul se îmbina cu plăcutul, căci, profitând de fereastra deschisă, scuturatul cârpei de praf putea deveni pretextul unui laboros şi sistematic schimb de informaţii cu vecinele despre ultimele evenimente din viaţa cartierului. În privinţa asta bunică-mii nu-i scăpa nici un detaliu, vedea tot, auzea tot şi cunoştea tot. Cu atât mai mult cu cât trotuarul de sub ferestrele ei era extrem de circulat dimineaţa: pe acolo treceau toate femeile care mergeau la cumpărături, căci alimentara era chiar peste drum, doar la doi paşi – brutăria, lăptăria, măcelăria şi aprozarul. Prin urmare surse de informaţii se găseau din belşug, iar cumpărătoarele matinale se obişnuiseră de mult cu ideea că orice noutate trebuie raportată cu conştiinciozitate bunică-mii.

– 8, 45 – 9,15 –toaleta de dimineaţă

– 9,15 – 9,30 –micul dejun, care consta invariabil din cafea cu lapte şi pâine cu unt

– 9, 30 -11, 45 – ritualul gătitului. Îşi gătea singură şi mînca singură. Era foarte cumpătata în privinţa mâncării şi consuma carne doar în situaţii excepţionale. N-o să uit niciodată ciorbele ei de fasole, găluştele cu prune, tăiţeii cu varză, cu nucă cu mac, cu pesmet. Nu folosea niciodată tăiţei din comerţ, şi-i făcea cu mâinile ei, dovedind o răbdare teribilă: cei de supă erau subţiri ca nişte fire de aţă, ceilalţi – destinaţi felului doi aveau forma unor mici romburi perfecte.

– 12,00 – masa de prânz, la care eram adeseori invitat, căci pe vremea aceea preferam mâncărurile bunică-mii, cele ale maică-mii fiind cu totul pe planul al doilea

– 12,30 – 13, 00 – spălatul vaselor. Spăla vasele întregii familii, considerând că maică-mea (altă maniacă a curăţeniei!) face treaba asta de mântuială.

–  13,00 – 15, 00 – cititul cărţii de rugăciuni, care se desfăşura la fereastră, în          spatele perdelelor şi era completat cu o discretă activitate de spionaj, vizându-i pe vecinii din imediata noastră apropiere

– 16, 00 – 17, 00 – conversaţii libere cu nepotul (câtodată plimbări)

– 17,00 – 18, 30 – vizitele vecinelor – care se adăugau schimburilor matinale de informaţii. Ea personal nu mergea niciodată în vizite, dar  avea „mica ei curte”: doamna Ionescu (100 de kg), doamna Ciotloş (cu bărbat beţiv şi o droaie de copii şi nepoţi care au locuit mult timp într-o singură cameră şi o bucătărioară de vreo 4 m. pătraţi), doamna Tampa (reprezentanta unei familii cu istorie zbuciumată din care n-au lipsit condamnările, sinuciderile, fugile de acasă). Cred că nu trebuie să mai spun cât de atent eram la tot ce se povestea, căci nu se depănau numai bârfe, ci şi amintiri din trecut, pe care le sorbeam cu o curiozitate aproape bolnăvicioasă. Cum putea de exemplu să mă lase indiferent faptul că în ajunul Primului Război Mondial bunică-mea o visase pe Maica Domnului, plutind printre nori şi arătând cu o sabie spre Galiţia? Mai ales cuvintele astea (pe care le reproduc ad litteram): „arătând cu o sabie spre Galiţia” aveau pentru mine un farrmec şi un mister atât de puternic, încât astăzi sunt convins că astea au fost, până la urmă, primele mele lecţii de poezie.

– 18, 30 – 19, 00 – cina ( tot cafea cu lapte şi pâine cu unt)

– 19, 30 -20, 00 – rugăciunea de seară, la care eram chemat să particip şi eu (de la bunică-mea am învăţat astfel  principalele rugăciuni)

– 20,00 – culcatul, care avea de asemenea o dimensiune ritualică. Cu această ocazie uşa de  la camera ei  (o uşă cu geam) era pe jumătate acoperită cu o draperie, radio-ul şi apoi televizorul trebuiau puse-n surdină, nu se admitea decât vorbitul în şoaptă şi umblatul pe vârfuri

De la acest program nu existau abateri decât în zilele de duminică, atunci când bunică-mea mergea la biserică şi încerca (fără succes) să mă convingă s-o însoţesc.

 

                                         
                                     4

 

Deși părinții mei au fost niște oameni simpli, chiar foarte simpli (tata – electrician, mama – croitoreasă), Dumnezeu a vrut ca-n copilărie să beneficiez de o mică educație artistică.

Tata nu citea decât programul de radio (televiziune încă nu exista), mama era în schimb o mare cititoare de romane și poseda chiar și o bibliotecă, în care puteai găsi nu doar romanțurile siropoase din interbelic (gen Neastâmpăr de Octav Dessila), ci și Maitreyi, sau Anna Karenina. Unele dintre aceste cărți aveau și ilustrații, la care mi se îngăduia să mă uit, iar ceva mai târziu (după ce mi-am descoperit – vorba vine! – talentele plastice) să le și colorez.

De pe la 3-4 ani au început să mi se citească povești. Îmi citeau toți: tata, mama, bunică-mea), iar cu vremea aceste lecturi au devenit un fel de ritual zilnic. Indiferent dacă aveau treabă sau nu, indiferent dacă aveau chef sau nu, părinții mei trebuiau să-mi citească, iar pentru asta aveam metodele mele de persuasiune: urlete, lacrimi, tăvăliri pe jos etc, ce mai, eram micul terorist al familiei! Cred că prima carte care mi s-a citit a fost o culegere de basme românești intitulată  A fost odată ca niciodată. Au urmat apoi Andersen, Iepurașul încrezut (de un autor sovietic), frații Grimm, Nuielușa de alun de Călin Gruia, basmele lui Vladimir Colin, legendele lui Alexandru Mitru. Iar ceva mai târziu  O mie și una de nopți (în ediție pentru copii) și poveștile lui Wilhelm Hauff pe care le citesc și azi cu mare plăcere și le socotesc cele mai frumoase povești pe care le-am auzit vreodată.

O altă sursă de educație artistică era difuzorul. La noi în casă difuzorul mergea toată ziua, iar teatrul la microfon (care s-a numit mai apoi teatru radiofonic) era urmărit cu religiozitate de întreaga familie. Și nu se difuzau numai piese proletcultiste  (Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu, Cetatea de foc de M. Davidoglu, Vlaicu și feciorii lui de Lucia Demetrius era în topul dramaturgiei din anii 50). La difuzor am ascultat pentru prima dată o bună parte din piesele lui Shakespeare (bunăoară Macbeth cu Emil Botta în rolul titular, Richard al III-lea, cu Ion Manolescu), Hoții și Don Carlos, o dramatizare după Învierea lui Tolstoi (cu George Vraca), Revizorul lui Gogol, Bădăranii lui Goldoni
(lui tata nu-i plăceau decât comediile și era un mare fan al filmelor cu Stan și Bran, ca și al poveștilor cu Păcală), piesele lui Caragiale și Alecsandri, dar și Zăpadă în toiul verii – o drama chineză cu fantome, care m-a impresionat foarte puternic.

Duminica se mergea invariabil la film. Mergeam la cinema Tractorul – un cinematograf muncitoresc care funcționa în clubul fabricii de tractoare și unde biletul costa numai un leu. Acolo am văzut multe filme rusești, unele bune (Balada soldatului, Zboară cocorii – cu Tatiana Samoilova, Soarta unui om – cu Serghei Bondarciuk), dar și o ecranizare (pare-se tot rusească) după Odiseea, dar și Război și pace (în variantă americană), dar și Contele de Monte Cristo, dar și Mănăstirea din Parma (cu Gerard Philippe), dar și Mizerabilii (cu Jean Gabin), dar și Valurile Dunării (primul film al lui Liviu Ciulei, în care debuta, dacă nu mă înșel, și Irina Petrescu).

Mai trebuie să spun că și unii dintre vecinii noștri aveau preocupări artistice: doamna Farcaș picta (case țărănești și peisaje din Sighișoara, niciodată portrete), iar fiul ei, domnul Emil cânta (nu știu cât de bine) la pian, vioară, trompetă și acordeon.

Probabil sub înrâurirea doamnei Farcaș am început și eu să pictez. Cu acuarele, pe bucăți de carton, asistat de maică-mea, care intervenea mereu cu retușuri și se dovedea mult mai talentată ca mine. Una dintre capodoperele noastre comune, care reprezenta un castel, a împodobit câțiva anișori buni latrina familiei Soviany.

Și pentru ca educația mea artistică să fie completă, timp de vreo doi ani maică-mea m-a obligat să iau lecții de pian (era o modă în sensul ăsta pe vremea aceea). Dar, spre mare ei supărare m-am dovedit un antitalent, iar urechea mea muzicală nu era cu mult mai brează decât cea a unei girafe.

Din păcate părinții mei nu m-au dus niciodată la teatru.

 

                                                         
                                                                           
                                       5 

 

Primele mele jucării au fost un ursuleț de cârpă, un clovn (tot de cârpă, pe care îl chema Breckner, ca pe băcanul de vizavi și care, dacă îl apăsai pe piept știa să bată din palme), mai multe seturi de cuburi, un camion de lemn (mi-l meșterise un frate de-al bunică-mii,  care poseda o cocoașă de toată frumusețea), un trenuleț (tot de lemn ) cu trei sau patru vagoane. 

N-am putut să mă bucur de trenulețele cu cheiță (sau pe urmă cu baterie), care circulau pe șine, treceau prin gări, pe poduri, pe sub tunele…. Ele depășeau posibilitățile financiare ale părinților mei. 

Am avut în schimb alte jucării cu arc, mai modeste: un avion care se dădea peste cap, o tiribombă, un vaporaș de plastic, o broscuță care făcea sărituri caraghioase, o mașinuță care pornea atunci când apăsai pe capul șoferului.

Nu apucam însă să mă joc prea mult cu aceste minunății. Mă plictiseam destul de repede și mult mai interesant decât jocul mi se părea să văd ce au ele înăuntru, așa că (până am învățat să le demontez singur), îl puneam pe tata să le desfacă, pentru ca să le pot cerceta măruntaiele.

Tata a fost de altfel primul meu tovarăș de joacă. Îmi făcea construcții din cuburi (se pricepea la asta mai bine ca mine), jucării de hârtie, îmi aducea soldați de plumb, juca domino, maroco, piticot,  „nu te supăra, frate” sau păcălici, ba ne jucam împreună chiar de-a v-ați ascuns…Am impresia că aceste jocuri îl amuzau și pe el, care era o fire destul de naivă și destul de copilăroasă.

Tot tata îmi desena vapoare, mașini și locomotive (mereu cu măruntaiele la vedere), îmi arăta literele de tipar (urma să am ceva mai târziu și un abecedar) și datorită lui am descoperit pe la vreo cinci ani cum se leagă literele ca să formeze cuvinte. Am fost atât de fericit că reușisem să citesc singur cu chiu cu vai câteva propoziții încât n-am dormit o noapte întreagă de bucurie.

Și tot cu tata mergeam la plimbare. Unul din locurile mele preferate era „garamică” de la capătul străzii, despre care v-am mai povestit. Îmi plăceau trenurile și locomotivele (cu aburi), ce să mai spun de automotoare sau de locomotivele Diesel care mai apăreau și ele din când…Sau de trenurile încărcate cu tancuri, care mergeau în 1956 să înăbușe revoluția din Ungaria…Pentru că tatăl meu era un om extrem de sociabil și avea o grămadă de cunoștințe. puteam cerceta și locurile mai ascunse ale gării, cum ar fi de exemplu biroul de mișcare, unde am văzut pentru prima oară în viața mea cum arată un telegraf. Cel mai mare miracol s-a produs însă atunci când tata a  reușit să mă urce la bordul unei locomotive. Imaginați-vă ce specatacol au putut fi pentru mine focul care ardea în cazan, mulțimea de robinete, manete și manivele, de „ceasuri” care indicau tot felul de lucruri misterioase. Doamne, și ce frumos mai era mirosul de fum de locomotivă, pe care cred că n-o să-l uit toată viața.

Dar, deși am fost atât de apropiat în copilărie de tata, din firea lui am moștenit foarte puțin. El era un om bun și sensibil, poate chiar prea  sensibil, care plângea foarte ușor și avea un soi de ingenuitate pentru care nu pot acum decât să-l invidiez. Și mai era și ceea ce se cheamă un cap tehnic: de la el am auzit pentru prima dată cuvinte pline de taină cum ar fi turbină, acumulator sau bobină de inducție, care sunau în urechile mele de copil prostovan ca niște versuri de Mallarme. Au fost și astea, în felul lor, niște lecții de poezie. Căci am început să cred că poezie e atunci când nu înțelegi…

 

                                                        
                                       
                                      6

 

Pe vremea când eram copil, timpul se măsura în Crăciunuri. Crăciunul era pentru mine cel mai important eveniment al anului, în timp ce alte sărbători, religioase sau nu, mă lasau destul de indiferent. Cu excepția Revelionului, pe care îl detestam din tot sufletul, căci cu ocazia lui la noi în familie se cam întrecea măsura la băutură, mai apăreau și niscaiva vecini, se vorbea tare și se cânta, spre disperarea bunică-mii, care, cel puțin cu acest prilej, își pierdea pentru o noapte autoritatea și dezgropa securea războiului… Așa că încununarea nopții de Revelion era, aproape de fiecare dată, o ceartă cumplită.

Pe cât de malefică mi se părea noaptea dintre ani, pe atât de plin de miracol era însă pentru mine Crăciunul!

Dimineața de Ajun era consacrată ritualurilor culinare, pe care le urmăream cu sufletul la gură. Doamne, câte minunății! În dimineața aceea umplutul sarmalelor, disecția curcanilor sau a gâștelor (cumpărate de obicei de la doamna Petrescu, căci comerțul socialist nu ne prea răsfăța cu asemenea delicatese) dar mai ales prepararea cozonacilor (simpli, cu rahat, cu stafice, cu mac sau cu nucă) erau mai mult decât niște operațiuni casnice oarecare, se transformau în adevărate numere de magie!

Marea specialistă în cozonaci era firește bunică-mea, care ținea să-i frământe cu mâna ei, iar între mâinile ei deformate de reumatism și aluatul din copaie începea atunci un război teribil, la care mama și tata erau admiși cel mult în calitate de asistenți.

Din coca rămasă pe fundul copăii, avea grijă să facă de fiecare dată un fel de turtiță, care îmi era destinată în exclusivitate.

După ce cozonacii erau puși la cuptor și pe plita noastră cu lemne (doar mai pe urmă cu gaz) începeau să aburească o mulțime de oale și cratițe, debuta simfonia mirosurilor! Cimbru, mărar, usturoi, vanilie, scorțișoară, leuștean, pătrunjel – care te învăluiau într-un balet de arome ca într-o poezie de Emil Brumaru…În bucătărie era o căldură plăcută, afară ningea, oalele șuierau și scoteau aburi, fericirea venea prin nări și papile, parcă și bunică-mea era ceva mai puțin încruntată decât de obicei.

După amiază, odată încheiat ritualul gătitului, ușa cu geam de la camera bunică-mii, care servea și drept odaie de oaspeți, era acoperită cu o cuvertură în spatele căreia începea o altă ceremonie, la care eu însă deocamdată nu eram lăsat să asist, așa că eram expediat de acasă. Plecam cu tata sau Valerica fie la cinema Tractoru, fie la o plimbare prin cartier, care includea de fiecare dată și un popas în librăria doamnei Toma, de unde mă alegeam cu câteva cărți de povești. Pe măsură ce începea să se întunece, deveneam însă din ce în ce mai nerăbdător, nu mai puteam să fiu atent la nimic, pentru că se apropia momentul cel mai minunat al Ajunului: venirea lui Moș Crăciun. Mă întrebam dacă va veni și anul acesta și pe drumul spre casă priveam fermecat la brazii ce pâlpâiau deja în ferestrele caselor de pe Aurel Vlaicu. Acasă mă aștepta și pe mine totdeauna un brad, iar la picioarele lui câteva daruri, la care mă repezeam cu aviditate, cuprins de un veritabil extaz. La început brazii mei au fost destul de sărăcăcioși, împodobiți cu bomboane învelite în staniol, dar mai ales cu nuci poleite, mere și biscuiți. Ceva mai urmă avea să vină și vremea globurilor colorate de sticlă, a berzelor și a ciupercilor roșii de plastic, a brăduleților și a beculețelor care doar foarte târziu vor lua locul lumânărilor și al artificiilor. Dintre darurile pe care mi le aducea Moșul îmi amintesc de un trenuleț de lemn și de o morișcă de vânt, de un avion care se dădea peste cap, de jocurile Piticot, Titirobil și Poșta copiilor, de basmele lui Hauff și de Legendele țării lui Vam. Dar mult mai importantă decât aceste daruri mărunte era atmosfera care se crea atunci când se aprindeau  lumânările,  membrii familiei începeau să colinde, iar lumea semăna tot mai mult a poveste.

Pe la șase ani credința mea în Moș Crăciun a început însă să se clatine.

Atunci, chiar cu o zi înaintea Ajunului, mama m-a convocat la o discuție serioasă: mi-a spus că într-adevăr bradul și darurile vin din partea părinților și că în anul acela eu nu voi avea brad, deoarece familia noastră duce lipsă de bani.

A fost o lovitură teribilă!

Și totuși în ziua următoare am fost expediat cu tata la cinema, ca de obicei. Atunci am văzut fără prea mare chef  Mănăstirea din Parma, iar pe drumul spre casă sufletul meu de copil oscila între o mare tristețe și un firicel de speranță: dar dacă, totuși…?
Iar când am năvălit în camera bunică-mii și am răsucit cu nerăbare comutatorul era să-mi pierd graiul de fericire: Moșul venise!!!

Cred că acesta a fost cel mai fericit din toate Crăciunurile mele de până atunci.

Dar a fost și ultimul, căci in anul următor peste ușa cu geam nu s-a mai pus nici o cuvertură, iar eu însumi aveam să particip la ritualul împodobirii pomului de Crăciun.

Lumea se dezvrăjise și pentru prima dată în viața mea m-am uitat la lumânările care pâlpâiau pe crengile bradului cu o oarecare indiferență.

 

                                               
                                      7

 

Până au apărut în Brașovul copilăriei mele primele  „supermarketuri” (care se numeau pe vremea aia „complexe” și fuseseră deschise, pe la începutul anilor 60, în noile cartiere de blocuri) m-am putut bucura in plin de farmecul micilor dughene și prăvălioare.

Pe strada mea erau o grămadă. Chiar peste drum de noi se găsea alimentara, instalată la parterul unei case cu etaj care aparținuse familiei Petrescu, dar fusese naționalizată. Aici funcționase pe vremuri celebra cârciumă a lui Petrescu, pe care autoritățile comuniste găsiseră de cuviință să o transforme în băcănie.

Țin minte sacii cu zahăr și cu făină, cu biscuiți, calupurile de untură și marmeladă, cutiile portocalii cu surogat de cafea, dar mai ales instalația ciudată care servea la distribuirea untdelemnului: un rezervor de tablă dreptunghiular, înalt de vreo doi metri, din care ieșea o țeavă prevăzută cu robinet. Dacă vroiai să cumperi ulei, trebuia să vii cu sticla de acasă,vânzătorul deschidea robinetul, îți măsura cu o cană specială cantitatea dorită și îți umplea apoi sticla. Produse preambalate nu existau, era epoca hârtiei de împachetat, a pungilor cafenii. confecționate cu o mare abilitate de vânzătoare, a pachețelor unsuroase de brânză sau de salam, a cornetelor de bomboane…

Țin minte și cozile care se adunau uneori în fața alimentarei, mai ales atunci când se vindea pește. Asta se întâmpla rar, cam o dată sau de două ori pe an, căci nu știu de ce, la Brașov peștele proaspăt era pe vremea aceea o raritate. Se îmbulzeau și ai mei, uneori mă agățam și eu de fusta maică-mii sau a bunică-mii, căci această coadă avea farmecul ei, mai ales din cauza mirosului care se ridica din lădițele de lemn căptușite cu un strat mare de gheață: mie îmi plăcea tare mult mirosul de pește.
Țin minte ( cum aș putea să nu țin!) și dulciurile cu care mă alegeam după aproape fiecare expediție a familiei  mele la băcănie: bomboanele pântecoase zise „cu lapte”, caramelele lipicioase, dropsurile, drajeurile multicolore, ciocolățelele la 50 de bani care purtau tot felul de nume gen Lebăda, Circ sau Pitic, ca și ( apărută  ceva mai târziu) faimoasa ciocolată cu rom care văd că supraviețuiește până în zilele voastre.

Băcanul era un sas care se numea Breckner și a avut parte de o moarte destul de neobișnuită: a fost strivit de o mașină care s-a prăbușit peste el în timp ce făcea plajă pe undeva pe lângă drumul Poienii. El era ajutat de două vânzătoare: doamna Monți (care avea un neg mare pe nas) și doamna Rebegea – o ochelaristă cu buze subțiri, căreia rolul e casieră (căci exista până și o cassă în băcănia lui Breckner) i se potrivea la perfecție.

Dacă o luai de la băcănie în jos, spre stația de cale ferată, doar la câteva case distanță erau brutăria (de unde îmi cumpăram tot felul de cornuri și de covrigi) și lăptăria (mai puțin atrăgătoare pentru mine pe vremea aceea, căci eram un dușman înverșunat al produselor lactate). Brutăresele erau două: Ilonka – grasă și mereu veselă, și Vilma – cu corăbiile mereu înecate și mare prietenă cu bunică-mea. Ceva mai încolo, acolo unde strada începea să cotească spre stânga, era o altă băcănie: La Pandrea (pe atunci prăvăliile se diferențiau după numele responsabilului), transformată ulterior în mercerie.

După ce treceai calea ferată, ajungeai în strada Plevnei și dădeai nas în nas cu dugheana doamnei Bouar. Aici se vindeau ziare, dar și borș, de aici am cumpărat nenumărate plicuri cu timbre filatelice (am avut și viciul timbrelor) și tot aici stăteam la coadă, când eram prin clasa a V-a, a VI-a, ca să iau ziarul Sportul de luni, cu cronicile meciurilor de fotbal din duminica precedentă.

În sfârșit, acolo unde strada Plevnei se intersecta cu Mihai Viteazu era băcănia lui Bartha, care însă nu mai era de mult a lui Bartha, o naționaliseră comuniștii, îi naționalizaseră și casa, obligându-l să se mute într-o chichineață mizeră, prin care bătea vântul și unde pătrundea ploaia. Și pentru ca bătaia de joc  să fie încă și mai sinistră, cocioaba asta sordidă era așezată în fundul unei curți foarte lungi unde erau garate cele trei dricuri ale Brașovului: cu geamuri și patru cai (clasa I), cu geamuri și doi cai (clasa a II-a), fără geamuri și tot  cu doi cai (clasa a III-a).

Ce vreți, așa cum spunea cineva, comunismul românesc o fost o sinteză perfectă între I.V.Stalin și I. L. Caragiale.

 


                             8

 

Pe Bartha personal voi avea prilejul să-l cunosc ceva mai târziu, atunci când frizeria de pe Aurel Vlaicu a fost transformată în cofetărie. Frizeria asta era unul dintre locurile cele mai nesuferite de pe strada noastră. Se găsea la două-trei case de stația Suburbiu, oarecum vizavi de băcănia lui Pandrea, și aici eram dus, cam o dată la  lună, de tata pentru marea ceremonie a tunsului. Deși frizerul, un ungur destul de blajin, mă trata cu multă amabilitatea, instalând special pentru mine pe scaunul mare de frizerie un scâunel, ceremonia asta rămânea un calvar. Cea mai îngrozitoare era mașina electrică de tuns, care scotea un huruit terific ce îți sfredelea creierii  și căreia eu îi spuneam pe vremea aceea tractor . Iar mersul la frizer se alătura în mintea mea de copil altor operațiuni neplăcute pe care trebuia să le îndur cu stoicism, cum ar fi tăiatul unghiilor sau spălatul pe cap, ca să nu mai vorbesc de injecții.

Vă puteți imagina  ce bucurie a fost pe capul meu când am aflat că frizeria urma să fie desființată, iar în locul ei să se deschidă nici mai mult nici mai puțin decât o coferărie!

Cofetării nu existaseră până atunci decât într-un loc îndepărtat, unde ajungeai numai cu autobuzul (doi sau șapte barat) și care se numea „oraș”. Eu ajungeam acolo de două ori pe lună, în zilele când tata lua leafa.

Se desfășurau și aceste zile de leafă după un scenariu ritualic.Înarmați cu tot felul de plase și de sacoșe, ne înghesuiam (eu, tata și mama) în autobuzul hodorogit și veșnic aglomerat care ne lăsa undeva în apropierea Poștei Centrale, de unde-și ridica tata salariul. Tot pe acolo era și statuia lui Stalin, ce-și întindea brațul viguros de tătuc al popoarelor către Tâmpa, unde numele său fusese inscripționat cu ajutorul unor brăduleți plantați pe la sfârșitul anilor 40, când o parte a pădurii arsese.

După ce tata lua banii, se mergea mai întâi la restaurant. De obicei părinții mei preferau crama Postăvarul de pe strada Republicii, unde se mâncau mici sau fripturi și se consuma un litru de vin. Urma mersul la cofetărie, cu cele două prăjituri la care aveam dreptul în asemenea ocazii festive. Dreptul la înghețată mi s-a refuzar până pe la cinci-șase ani, ca să nu fac – Doamne ferește! – amigdalită.

Începea apoi turul magazinelor: mezelăria de pe Republicii, halele (desființate ulterior și aflate dacă nu mă înșel cam pe locul actualului restaurant Cerbul carpatin), alimentara 1 Mai (tot pe Rebublicii, colț cu strada Armata Roșie, astăzi Michael Weiss), librăriile, de unde mama își cumpăra uneori un roman, iar eu căpătam o carte cu poze. ,,Expediția” se termina invariabil în Piața Mare (vizavi de teatru, unde e azi magazinul Brașovul) cu mormanele ei uriașe de legume și zarzavaturi, venite parcă din celebrul poem al lui Ilarie Voronica, cu brănenii care vindeau brânză, cu oamenii din Secuime ce negustoreau table mari de slănină presărate din belșug cu boia, cu săsoaicele de la Hărman sau Prejmer care veneau la piață cu dovlecei, gulii, conopide…Cu dugheana unde se vindeau mațe de porc (mama cumpăra mereu mațe ca să prepare cârnați), cu bufetul prăpădit și plini de bețivi, unde se găseau însă niște fripturi excelente, servite pe funduri de lemn…

După asemenea escapade, gustul prăjiturilor îmi rămânea mult timp în papile și așteptam cu nerăbdare să treacă două săptămâni, ca să mă pot înfrupta iar dintr-un cremșnit sau dintr-o savarină.
Iată însă că acum, prin nu se știe ce capriciu al îngerilor care-i protejează pe copiii dedați cu zaharicalele, vom avea o cofetărie și pe Aurel Vlaicu!

Cred că am fost unul dintre primii ei mușterii.

Imaginați-vă o cameră nu părea mare, cu trei sau patru măsuțe rotunde și cu un galantor tiscit, ca o peșteră a lui Ali Baba, cu tot felul de minunății. amandine, tarte cu fragi, ișlere, ecleruri, rulouri umplute cu spumă de ou, trufe, tort Doboș și de ciocolată, prăjitură trunchi-de-copac, prăjitură spinare-de-cărioară și bineînțeles nelipsitele savarine și cremșnituri…În mijlocul peretelui din mijloc, acolo unde fusese pe vremea defunctei frizerii oglinda în care mă încruntam sub acțiunea ostilă a mașinii de tuns, erau instalate acum niște rafturi pe care tronau cutii cu bomboane, ciocolate mai mari sau mai mici, borcane cu șerbet sau piure de castane, sticle de lichior, care îi făceau cu ochiul maică-mii, mare amatoare de băuturi dulci. Iar peste toate aceste comori sultănea domnul Bartha, a cărui înfățișare îl trăda pe omul dedat plăcerilor gastronomice: chelie, față mare, rotundă și roșie, buze groase și vișinii, pântece uriaș, atât de uriaș încât te mirai cum de-și mai poate găsi pantaloni pe măsură. De altfel am auzit că la beție domnul Bartha avea accese de melancolie pe care le punea pe seama faptului că nu-și mai poate vedea organele sexuale decât în oglindă…   

Era ajutat la vânzare de soția lui, care nu-i semăna deloc: o doamnă încă zveltă, cu părul alb ca zăpada și cu o figură foarte distinsă.

Aici am mers mulți ani, aproape zi de zi, parcă în virtutea unui soi de somnambulism: așa cum lunaticii sunt atrași de lună, eu eram atras de mirosul discret de vanilie care plutea mereu prin dugheana lui Bartha. Iar când nu aveam bani de prăjituri (deși cea mai scumpă costa doar doi lei cincizeci) mă mulțumeam cu o ciocolățică sau o acadea de cincizeci de bani…

Dar, vai, unde sunt cofetăriile de odinioară?

 


                                       9

 

Dacă o țineai tot înainte, de la cofetăria lui Bartha spre celălalt capăt al străzii, acolo unde Aurel Vlaicu se intersecta cu 13 Decembrie, aveai prilejul să treci în revistă alte și alte dughene.
Era mai întâi croitoria lui Șandor, cu care n-am avut niciodată relații prea apropiate, poate din pricină că și maică-mea era croitoreasă. De, legile concurenței! Totuși aici au fost confecționați primii mei pantaloni lungi,  prin anul al doilea de grădiniță, care mă cam strângeau între picioare și care, în opinia maică-mii, fuseseră cusuți în bătaie de joc.

Chiar lângă dugheana lui Șandor era măcelăria. Prin anii cincizeci, ca să apuci o bucată de carne, trebuia să te scoli pe la trei dimineața și să te pui la o coadă apocaliptică, pentru ca după trei-patru ceasuri de așteptare să te alegi eventual (dacă nu se termina marfa până atunci) cu o ciozvărtă vânătă, de proveniență incertă, de cele mai multe ori probabil de cal. De foame nu se murea însă, căci ceea ce nu se găsea în comerțul de stat se procura adesea la negru: găini, rațe, curcani – de la doamna Petrescu, vițel adus de la țară – de la doamna Moga, carne de oaie de la doamna Chiujdea, mare amatoare de fotbal. și cu feciorul fotbalist la Tractorul. De altfel strada Aurel Vlaicu are un un remarcabil trecut fotbalistic: de aici provin, printre alții, frații Papuc (Nelu a fost portar la Universitatea Craiova și la Steagul Roșu; Vidi – tot portar –  a apărat la Tractorul, dar a trecut puțin și pe la  Steaua) sau Nagy – fundașul stânga al Steagului Roșu din anii 60.

Să lăsăm însă fotbalul și să continuăm cu dughenele.

Dacă v-ați hotărât să mă urmați în continuare, vă invit să trecem de măcelărie, să traversăm străzile Țebea și Iancu Jianu și să facem un scurt popas la tutungerie. Aici mă trimitea maică-mea să-i cumpăr țigări (fuma Mărășești) și tot de aici își lua tata biletele de loto și pronoexpres. A jucat aceleași numere toată viața (îmi amintesc doar de 81 și 59), sperând într-un cîștig fabulos, care să ne scoată din sărăcie. Visul lui (irealizabil din păcate pe vremea aceea) era să devină patronul unui restaurant. Bunicul, venit din Albania (căci Soviany e un nume albanez) fusese proprietar de local la București, iar tata (care a ucenicit pe lângă dânsul și era mare meșter în prepararea mititeilor), a avut toată viața nostalgia fumului de grătar.

Tot din această mică, foarte mică tutungerie, unde vindeau cu schimbul domnul și doamna Oprea, îmi cumpăram caiete pe care le umpleam cu fel de fel de mâzgălituri, apoi cu povești scrise cu litere mari de tipar, pentru că nu știam încă literele de mână, iar pe urmă, mult mai pe urmă, pe la vreo 14 ani,  mi-am luat și primul pachet de țigări,

Ceva mai încolo de tutungerie, colț cu strada Haia Lișiț, devenită mai târziu Lotrului, se găsea aprozarul, un loc mai puțin frecventat, căci legumele care se găseau aici erau de o calitate infectă, adevărate gunoaie. De aceea mama târguia de la aprozar doar la mare nevoie și pentru că avea și ceva talent la grădinărit, își încropise un peticuț de grădină unde se găsea, de bine de rău, o roșie, un castravete, o mână de fasole verde. o legătură de ceapă. Tata a încercat să planteze și pepeni , dar nu i s-au făcut niciodată.

Când ajungeai la capătul străzii, la intersecția cu 13 Decembrie, dădeai de un magazin de textile căruia i se spunea La Țulucă și care le aproviziona pe vecinele noastre cu tot felul de stămburi viu colorate, destinate să ajungă pe mâinile maică-mii, care, doar din câteva tăieturi de foarfece și câteva împunsături de ac le transforma în rochii, în fuste sau bluze, sporind substanțial (atât cât s-a putut ține de treabă) veniturile familiei. Avea niște jurnale de modă de unde clientele își puteau alege modele preferate și multe tipare de carton, îngrămădite deasupra bufetului din bucătărie, cărora numai ea le știa rostul și folosința.

Îmi plăcea s-o urmăresc cum croiește, folosindu-se de un foarfece mare de croitorie sau cum pedalează la vechea noastră mașină de cusut Singer, cumpărată de bunică-mea de la Debrețin, pe vremurile când Franz-Joseph mai patrona încă agonia Imperiului. Dar și mai mult îmi plăcea când clientele erau convocate la probă, prilej pentru mine de a mă deda unor discrete partide de voyeurism…aspru sacționate de maică-mea atunci când mă prindea trăgând cu coada ochiului la furourile trandafirii ale vecinelor noastre, dintre care (în paranteză fie spus) cele mai multe nu erau nici prea tinere nici prea atrăgătoare.

Vom traversa acum strada 13 Decembrie, pentru ca periplul nostru de astăzi să se isprăvească la doamna Toma, în singura librărie a cartierului. Ea era principala noastră furnizoare de cărți, de la basmele din colecția Traista cu povești până la piesele lui Shakesperare, pe care (precoce din toate punctele de vedere, iar astăzi îmi vine să cred că această precocitate mă făcea pur și simplu ridicol) am început să le citesc de pe la șapte-opt ani. Cât înțelegeam din ele, asta-i o altă poveste… De la doamna Toma mi-a cumpărat tata O mie și una de nopți în varianta lui Eusebiu Camilar, dar și primul număr din vestita Bibliotecă pentru toți: o carte mică și cu coperțile roșii – Poezii de Mihai Eminescu. Iar asta se întâmpla exact în 1960, când mă pregăteam s-o cam termin cu grădinița (eram în ultimul an) și să dau piept cu școala, care nu mi-a fost, nici ca profesor nici ca elev, foarte dragă. O consider și astăzi o instituție de dresaj….



[1] Mă folosec aici de o clasificare elaborată de fiica mea Ana, care împarte oamenii în două categorii: (1) furnicile – harnice, strângătoare, chibzuite, fascinate de aspectele strict materiale ale existenţei; (2) greierii- leneşi, risipitori, nechibzuiţi şi “artişti”.

Fișiere și media