O carte vibrantă a emigrării – Postfața cărții „Crâmpeie din cartea străduinței” de Monica Brătulescu

Monica Brătulescu nu mai este. Drumul început la Craiova, unde s-a născut, în familia
Rahmil, la 13 iulie 1930, s-a încheiat în Israel, la Ierusalim, la 9 februarie
2009. Pe parcurs s-au inserat anii de scoală la Craiova, studii universitare la
Facultatea de Filologie, secția de Limba și literatura engleză a Universității
din București (1949?1953), un consistent și fructuos răstimp de cercetare în
cadrul Institutului de Etnografie și Folclor (1955?1982) din același oraș,
emigrarea în Israel, câțiva, prea puțini ani de cercetare la Foklore Research
Center de pe lângă Hebrew University din Ierusalim (1984?1988) și, de fiecare
dată, multă singurătate. Omul acesta tonic, cu resurse multiple și
vulnerabilități pe măsura lor, a avut un destin de luptător în profesie și în
cotidian și a trăit ieșind din apăsări pentru a intra în apăsări o viață
întreagă.

Pe parcurs, realizările
nu au lipsit. Monica Brătulescu rămâne autoarea unor lucrări fundamentale
despre colinda românească, de la inspirata antologie La luncile
soarelui  (1964) și până la superbul volum de sinteză Colinda
românească. The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs) (1981). Îi datorăm o culegere de Ghicitori și
proverbe (1957), o alta, în
colaborare, de Cântece și strigături populare (1968), studii incisive despre ceata feminină sau
despre funcționarea metaforei în folclor, a contribuit alert la Dicționarul
de istorie a religiilor coordonat de
Mircea Eliade. La Institutul de Etnografie și Folclor, pregătită pentru tipar,
se află în așteptarea publicării, o lucrare masivă a Monicăi Brătulescu ? Lirica de
dor. Păsări, animale, flori, care
face parte din ?Colecția națională de folclor? și pe care Monica nu a avut
bucuria de a o vedea sub formă de carte.

Încă de când am
cunoscut-o, la începutul anilor 1960, la Institutul de Etnografie și Folclor,
Monica Brătulescu scria însă și literatură. Eseurile publicate în ?Secolul XX?
îi aduseseră un succes de prestigiu și dorința de a continua și pe această cale
dialogul cu viața din jur, a oamenilor și a cărților. Era epoca în care Monica
citea, atent și cu pasiune, În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust (așa cum îl citise integral pe Darwin în anii de liceu). Exilul, cu singurătatea profesională pe care i-a
impus-o, a readus scrisul spre matca strict individuală a eseului, aforismului
și a povestirii. Monica a început să scrie zilnic la Cartea
străduinței, care i-a însoțit ultima
parte a vieții, îmi spunea că așterne pe hârtie grăbit gândul clipei pentru ca
seara să-l dactilografieze fixând astfel în pagini hambar darul opac al
zilelor. La cartea aceasta, Monica a lucrat până la sfârșit, din cuprinsul ei
au apărut fragmente în revistele ?Lupta? și ?Origini? din Statele Unite, în revista
?Secolul 21? sau în ?Cetatea culturală? de la Cluj. Viața la Ierusalim, cu
întâlnirile ei, a rodit într-un volum de povestiri cald, fără coajă, al
vulnerabilității și înțelepciunii ? mă refer la Răsunete din Caucaz și alte povestiri, publicat în anul 2001 la editura Criterion.
Citindu-l, am înțeles rostul literar al anilor israelieni. Monica Brătulescu
traversa acum culturi din cele mai diverse, căutând răbufniri similare ale
sentimentelor trăite  îndurerat și
stângaci și povestindu-le cu participare, cu patos, prin naratoare interpuse.

În clipele de
rememorare revăd disparat plimbări în două la Băneasa, atelierul primitor al
pictorului Vasile Brătulescu în care ne bucurăm unii de alții și ne uităm la
tablourile lui Vasile ? unul îndeosebi,
un măr singur care stă și nu mai cade, deși blidul în care se află e pictat
vertical îmi vine în minte acum când scriu ?, pauzele de la Biblioteca Academiei, unde, împreună cu Ionica Mârzescu
(Pipsi) ne plimbăm agale pe aleile și cărările din grădina ușor sălbăticită și
vorbim spre toate zările, o ședință de alegeri (sindicale?) cu rezultat
prestabilit în care Monica întreabă în plen ? de neuitat ? dacă mâinile noastre
ridicate pentru a vota sunt doar spice în bătaia vântului, o conferință a
Monicăi la Brown University, unde ea vorbește, clar dorindu-și-le, despre bibliotecile generos pluriculturale din țările
scandinave, unde se aduc special cărți pentru imigranți, o întâlnire la Ierusalim, când am petrecut împreună
o noapte de vorbă evitând cu grijă subiectele tabu ale tristeților fără leac.
Și îmi amintesc de capacitatea ei contagioasă, proaspătă,  de a râde copilăros și bonom de tot ce
nu putea fi altfel întâmpinat.

*

Cartea de față
apare grație unor eforturi prietenești solidare. După moartea Monicăi
Brătulescu, corpusul, aflat încă în lucru, al volumului pe care, începând din
2008, autoarea l-a numit Crâmpeie din cartea străduinței, a fost predat de fiul ei, d-l Dinu Brătulescu,
doamnei Georgeta Cațap (Israel), care l-a introdus în ordinator, preluând
titlurile incluse în text sau ratașate acestuia prin fișe speciale de către
M.B., dând ea însăși titluri spre a se regăsi, și punând într-o primă
succesiune paginile răzlețe. Odată primit textul de la d-na Cațap, am simțit
nevoia să adaug pieselor regrupate de M.B. un număr de fragmente care
apăruseră, sub titlul Monologuri și dialoguri, în revista de emigrație ?Lupta?, texte mai extinse,
cum ar fi Coranul, impresii de lectură,
care-i fusese trimis spre lectură lui Constantin Eretescu (C.E.) sau altele,
care au fost publicate în revistele ?Secolul 21? ori ?Cetatea literară?. Am
introdus la rândul meu aceste texte în ordinator (cele apărute în ?Lupta? au
fost reperate în revistă de C.E., căruia îi mulțumesc și pe această cale).
Adaosurile acestea pot fi ușor departajate de rest, prin faptul că sunt
însoțite cu regularitate de precizările bibliografice care le corespund.
Însfârșit, cum M.B. traversase o perioadă de descurajare, în care distrusese un
număr de 80 de pagini din manuscris, și multe etape de rescriere cu reducerea
drastică a textelor, și cum, în anul 2007, d-na Liliana Alexandrescu (Olanda)
introdusese la rândul său în ordinator un număr de opt pagini, am înlocuit în
corpusul de față textul final mult scurtat Ecologie prin cel cules cu răbdare și empatie din notațiile
autoarei de către L.A. O serie de texte (cca 5 p.) au fost introduse în
ordinator deopotrivă de Georgeta Cațap și Liliana Alexandrescu, altele de
subsemnata S.G. și G.C. sau de S.G. și L.A.

Ordonarea
finală a textelor, dispunerea lor în capitole și un număr din titluri îmi
aparțin, întrucât am preluat, așa cum îi făgăduisem Monicăi Brătulescu, rolul
de a asambla în volum corpusul rămas de acum orfan.

Pentru ca
cititorii să poată urmări gradul în care am respectat intențiile autoarei, am
reprodus, în polifonicul Cuvânt înainte, mai multe texte menite rând pe rând a fi inițiale, începând cu
ultimul, scris în anul 2008, continuând cu fragmente scrise în 2004 și cu
altele datând din 2001. În conformitate cu gândul din 2008, M.B. a dorit ca
titlul de ansamblu al textelor cuprinse în volumul de față să fie Crâmpeie din
Cartea străduinței. Am discutat la
telefon despre această opțiune, într-o perioadă în care autoarea era pe punctul
de a renunța la asamblarea textelor (deși vedea în gest echivalentul unei sinucideri),
dat fiind că distrusese deja o porțiune amplă a culegerii pe care o intenționa.
Sfatul meu a fost de a configura totuși volumul, așa redus cum ajunsese. Ceea
ce M.B. a decis să facă, optând, pentru a ilustra cu intensitate distanța
dintre forma prevăzută inițial și forma finală, pentru dramatismul cuvântului Crâmpeie. Am rezistat o vreme acestui titlu. Pe măsură ce
înaintam în editare, am înțeles însă că, vecin cu transilvăneanul crâmpiță (încurcătură, încâlceală a urzelii la război,
încurcătură, belea, greutate, greșeală), cu a crâmpoți, crâmpoti, crâmpota (a face bucăți, a rupe, a sfâșia, a desface, a
anihila), cuvântul crâmpeie
reda cu precizie abruptă ceea ce ar fi rămas neexprimat prin titluri de tipul Pagini din?,
Fragmente din? : sfâșierea cu care
M.B. s-a rupt de acest text împuținat, sfârtecat, cu soartă nesigură.

Problema care
se punea era următoarea. Textele de față (ca și adaosurile operate de mine)
fuseseră desprinse în timp din ceea ce M.B. a numit ani de zile Jurnalul
străduinței și dactilografiate de
autoare, de cele mai multe ori fără a transcrie și data scrierii lor.
Decontextualizate temporal și nepaginate, ele nu mai puteau fi puse în
succesiune cronologică, iar volumul nu avea cum fi intitulat Jurnal și devenea automat o Carte a străduinței. În 2001, M.B. se gândea la titlul, mai puțin
apăsat, de Fragmente. Iar în 2007,
lucrând cu L.A., ea optase pentru titlul Cartea străduinței. Fragmente disparate
din pagini de jurnal. Toate aceste
titluri erau de altfel menite să ducă spre cititori numai o parte a volumului
global imaginat de M.B., cealaltă parte fiind constituită de republicarea
alăturată a culegerii de povestiri Răsunete din Caucaz și a textelor intitulate Monologuri și dialoguri.

Pentru moment
am preferat să public exclusiv textele care nu au apărut încă sub formă de
volum, sperând ca Răsunete din Caucaz, prefațat sau urmat de textul Povești ale înțelegerii, pe care l-am scris pe marginea lui, să facă
obiectul unei republicări aparte ulterioare, după epuizarea tirajului de la
Criterion. 

Jurnalul în ansamblu, adevărata Carte a
străduinței, unde textele cuprinse
aici își vor regăsi locul organic în curgerea vieții autoarei, urmează să
apară, conform clauzei formulate de M.B., abia după un număr de aproximativ 50
de ani. El se află în păstrare la d-na Georgeta Cațap, căreia i-a fost predat
de d-l Dinu Brătulescu.

În Cuvânt înainte, M.B. vorbește despre prima parte a structurii
plănuite în Crâmpeie
ca despre niște notații de jurnal. De aici, a izvorât decizia de a intitula Zile această parte, căreia i-am adăugat o serie de
fragmente de aceeași natură și de dimensiuni comparabile publicate sub titlul Monologuri
și dialoguri. Mi s-a părut că titlul
Zile e preferabil titlului Monologuri, pentru simplul fapt că el putea funcționa și ca un
rapel al naturii de jurnal a textului cadru. Spre deosebire de autoare, cred că
textele din Monologuri
sunt reprezentative atât pentru emigrare, cât și pentru capacitatea de a o
transcende personal prin gândul scris și, ca atare, regrupabile cu cele
din corpusul ultim. Am separat, inserându-le în secțiuni aparte, Dialogurile respectiv Portretele
și, la fel, le-am suplimentat cu texte deja apărute în ?Lupta? și cu textele
mai lungi menționate anterior. Rațiunile acestui mod de a opera au fost, pentru
textele scurte: valoarea textelor respective și perfecta lor omogenitate în
raport cu cele din corpusul ultim. În cazul textelor lungi, care sunt fie
rescrieri pornind de la notații de jurnal (Ierusalim, O nouă profesie: povestitorul oral), fie texte aflate într-un proces de decantare care
a fost curmat (Coranul: impresii de lectură), am considerat că ele întregesc portretul autoarei
și ne ajută să înțelegem modul în care ea și-a animat viața intelectuală unind
interesul pentru folclor cu cel pentru literatură, sau căutând în marile texte
ale religiilor rădăcinile relației dintre cultura israeliană și cea arabă între
care fusese adusă să trăiască.

O serie de texte scurte, referitoare la aspecte ale aceleiași
problematici, au fost regrupate sub câte un titlu comun: Cărți; Despre vârste și timp; Scrisul; Suferința; Feminin, Masculin etc. Am continuat astfel o operație care fusese începută deja de
autoare. Ordinea regrupării este aleatorie, textele aduse împreună fiind
separate printr-o linie orizontală care marchează momentul diferit al notării,
o zi de viață scrisă. Textele consacrate unor teme diferite sunt separate prin
steluță.

Am marcat prin italice textul poemelor
care irup neașteptat în zile și text. Am pus în fruntea primei secțiuni a
volumului povestirea efigie Uite, Doamne, ce vreau eu, care mi s-a părut că le va permite cititorilor să o
întâlnească pe Monica Brătulescu în una din paginile care o definesc adânc și
viu.

Textul intitulat de mine Țața Seva, care deschide în volumul de față secțiunea Portrete, fusese menit de M.B., la un moment dat, să devină Prologul întregii cărți. La 13 decembrie 2008, autoarea îi
adăugase un subtitlu: Imagine retroactivă a limbii române. În forma originală, portretul Țaței Seva era
încadrat de o conversație telefonică între Monica Brătulescu și subsemnata
S.G.. Cum partea aceasta rămăsese mai puțin lucrată și cum utilizarea ca prolog
a textului ar fi dublat Cuvântul înainte, am optat pentru limitarea la portret, care și-a regăsit în mod firesc
locul inițial în ultima secțiune a cărții.

Ca multe din cărțile pe care le-am
publicat în ultimii ani, volumul se încheie cu o Anexă, pe care am intitulat-o Scrisori și
documente. Se întâmplă astăzi în
exil ceea ce s-a întâmplat în anii regimului comunist în țară. Cărțile pe care autorii
lor nu au ajuns să le publice în timpul vieții, cărțile rămase orfane, pe care
alții sunt cei care ajung să le editeze și să le îndrume spre cititori, nu mai
pot înainta simplu către aceștia. Ele trebuie armate cu acele documente și
informații care să permită nu numai detectarea operațiilor la care au fost
supuse în cursul editării, ci și povestea lor, răstimpul în care au vegetat, în
sertare, în viețile îndoite și singure ale autorilor lor, felul în care aceștia
au vorbit despre ele cui s-a putut și a fost dispus să asculte.

Din Anexă se poate astfel afla povestea versiunii engleze a volumului Răsunete din
Caucaz. Tradus de M.B. și stilizat
de Jeffrey Green, înaintat pe rând la două edituri, sub două titluri și cu două
versiuni ale Cuvântului înainte al lui Dov Noy, volumul, deși apreciat de fiecare dată, le-a apărut
acestora ca nefiind de natură să intereseze publicul decât dacă ar fi fost
transformat în istorie orală, dacă i s-ar fi dat o orientare sociologică etc. A
doua oară, Micah Publications a fost chiar foarte aproape de a încheia un
contract. Deși dornică de întâlnirea cu cititorii, în ultima clipă M.B. a decis
de fiecare dată să renunțe la publicarea unui text care, prin schimbările
propuse, ar fi încetat să mai fie cu adevărat și întreg al ei.

Scrisorile lui Filip Leinz, care a murit
între timp, prieten de o viață al Monicăi Brătulescu, emigrat în Germania,
mi-au părut de natură să întregească imaginea oferită în portretul acestuia. Mi
l-am amintit, pregătind volumul. Eram copil și împreună cu fratele meu luam
lecții de germană de la Bruder Atanasie. Grav, de o suavitate masivă, Bruder
Atanasie ne învăța să cântăm, ne vorbea despre Biblie și ne-a luat într-o zi la
o plimbare duminicală la șosea la care veneau și alți Bruderi de la biserica Sfântul
Iosif împreună cu elevii lor. Cel mai însorit a fost în acea zi tânărul Bruder
Florentin, alias Filip Leinz: blond, jucând fotbal cu poftă și antrenând în joc
toți copiii. Nu l-am mai văzut de atunci. Dar Toma Pavel, care-i fusese elev,
mi-a vorbit cald despre el în anii de studenție.

Scrisorile către Constantin Eretescu
și/sau către mine precizează intențiile autoarei și contextul în care a trăit
și scris în exil. Scrisoarea M.B. din 28.4.2007 face aluzie la textul Săracu io din Sanda
Golopenția, Cartea plecării. Schimbul de mesaje de lucru dintre subsemnata S.G., Georgeta Cațap și
Liliana Alexandrescu este mărturia operațiilor, reduse la număr și de minimă
amploare, pe care fiecare dintre noi a socotit util să le efectueze în vederea
publicării în condiții optime a volumului Monicăi Brătulescu.

În scrisoarea datată 6.4.2009, d-na Cațap
a enumerat titlurile date de domnia sa unora din bucățile cuprinse în volum. Le-am menținut, cu excepția titlurilor Iarăși
murmurul cărților, Familia G., Veșnic tânără, Longevitate, Baba, Trei stele,
Iarăși
Domnul M., ale căror texte au
intrat, alături de altele, sub o temă dominantă (Cărți; Cupluri, familie, singurătate;
Despre
vârste și timp; Călătorului
îi stă bine cu drumul; Batya; Domnul M.)
pierzându-și astfel independența. Titlurile Puntea spre lumea duhurilor, 13 scurte monologuri fără nume, Relații părinți?copii, date de G.C. au fost ușor simplificate, devenind: Spre lumea
duhurilor; Fără nume; Părinți, copii. Am renunțat la câteva titluri date de M.B. și menționate în
corespondența cu G.C. sau L.A.: Sociopolitice apolitice, Cărți și cărți, Martie 1997 (în primul caz,
întrucât ar fi însemnat să creez o nouă subdiviziune în cadrul secțiunii
inițiale a volumului; în al doilea caz, întrucât am trecut textele respective
sub titlul Cărți; în al treilea caz,
întrucât nu am dat titluri corespunzând unei date nici uneia din bucățile
cuprinse în volum). Dintre titlurile pe care le-am dat eu însămi, menționez: Zile; Uite, Doamne, ce vreau eu; Titlul schimbat; Cupluri, familie,
singurătate; Suferința; Maternitate sau vocație; Gândul; Filosofie,
biografie; Despre
călătorii; Gravitatea; Nu o punte, două; Animale; Ne roagă
uneori câte cineva; Răbdare și
maree; Oameni delicați; Soldatul care?; Pospaiul onorabilității; Onoarea de
paradă; Mânia clarvăzătoare; Hălci întregi; Spontană sau dobândită, inspirația?; Shabat Shalom. Atât G.C. cât
și eu am „extras” însă de fiecare dată titlul din text, astfel încât se poate
spune că el îi aparține în fapt autoarei. Restul titlurilor sunt, după toate
probabilitățile, titluri date de Monica Brătulescu.

Din schimbul de scrisori pe care l-am
avut cu D-na Georgeta Cațap, cititorii pot afla și despre textele în limba
engleză ale Monicăi Brătulescu: traducerea volumului de povestiri Răsunete
diun Caucaz (sub titlurile succesive
Echoes
of the Caucasus, Echoes from
the Caucasus, Mzia of the
Caucasus, In the
Aftermath of an Intermarriage),
articolele despre Jacob Psantir (A Critical Approach to the Writings of Jacob Psantir), despre numele de familie ale evreilor în România (Romanian
Christian Family Names Traceable to a Jewish Ancestor), despre evreii din România (Romania,
Jews of) care vor trebui, la rândul
lor, publicate. În așteptarea acestui moment notez că aceste materiale se află
la doamna Georgeta Cațap.

La capătul acestui răstimp de dialog
reluat timp de mai multe luni cu M.B., nu-mi rămâne decât să le mulțumesc:
doamnelor Georgeta Cațap și Liliana Alexandrescu, a căror muncă generoasă a
făcut posibilă cartea de față; domnului Dinu Brătulescu, pentru efortul
financiar grație căruia această carte vede lumina tiparului; editurii Paideia
care publică volumul și doamnei Eugenia Petre, a cărei acțiune de redactor,
desfășurată cu finețe și căldură firească de-a lungul anilor, m-a făcut să cred
nu o dată că ceea ce se scrie departe de România dar cu ea în gând poate avea o
soartă în cultura noastră.

Sanda Golopenția

Providence, R.I., octombrie 2009