Cafeaua trebuie sa fie fierbinte si cu caimac (Anastase Nasta, 1912-1996)

– ș?ț Cum se procură cafeaua: la etajul V, aici, stătea o doamnă Șendal și s-a mutat de-aicea. Și acum doi ani, când nu se găsea cafea naturală, mi-a spus vecina: ?Păi, zice, Șendal are. Telefonați.? I-am telefonat, m-am dus – s-a mutat de aici fiindcă bărbatul ei este la Ambasada Britanică – s-a mutat acolo. Și mi-a făcut rost de vreo două ori. Am telefonat acum o săptămână, întrucât mi-a apărut mie un volum la Cartea Românească – la Albatros am unul, nu știu ce va fi, dar dacă au curajul, într-adevăr mă lansează pentru că am poemele de pe front. Am făcut începutul, în ăsta care a apărut acum o lună, ca un jurnal de front: patru poezii, dar curaj pentru ei, ca sa dea altele și mai tari. Și, dom?le, asta nu mai e: eu credeam că primesc legate: și într-adevăr primeau. Nu mai am, o să caut. Acum nu am mai dat telefon, că am găsit ness, îmi găsește unul care e aicea, la o alimentară. Alaltăieri, fiind aicea la Plafar, văd că vine o duduie simpatică, sportmenă, cu o sacoșă așa, mare, care o ținea în față. Și scoate și arată vânzătoarei – e mai așa, mai un fel de farmacistă – ?Doriți?? Înțelegi? Și îi arată numai ambalajul de cafea, cafea arabică, și în franțuzește, și în nemțește, cu reclamă. ?Nu, nu, nu îmi trebuie?, văd eu: ce e aia? 200 gr. 120 de lei. Păi cum vine, zic eu? ?Eu iau?, doar așa, ca să discut, zic ?250? 150?? Îmi face socoteala, imediat, o și iau: 600 lei kilogramul.

– Nu e scump.

– Da, e și prăjită, și foarte bună. Și, îmi zic, uite, stai să iau eu; aveam 20 de lei, am, vânzătoarea îi zice ?Uite, faceți și mă întorc?, și am luat cafeaua asta. Și într-adevăr, e la gust mai bună decât cea din sudul Americii. Acum nu e fierbinte, că o făcuse soția, și a plecat. Și nu prea e fierbinte; deși cafeaua trebuie să fie fierbinte și cu caimac.

– Târgu Mureșul a crescut enorm, și aveam acolo un prieten care era jurist la baza de aprovizionare tehnico-materială a cooperativelor. Încolo are sediul, unde se găsește mănăstirea aia catolică, foarte mare. Nu știu unde, e o acum minunată.

– Nu, nu în Târgu Mureș, pardon, confund cu Miercurea Ciuc. Miercurea Ciuc mi-a plăcut? ăsta, Târgu Mureș mi-a plăcut foarte mult; ăsta își cumpărase sărmanul pe deal, dincoace, în partea asta. Sediul era acolo, aproape de gară, jos. Își cumpărase vreo 300 de metri și pusese de jur împrejur un fel de gard de afine, ca să facă vin, fiindcă-acum cel mai teribil și nu știu ce. Pe urmă m-am pensionat eu și nu m-am mai interesat.

– Pe dealul acum – da ce frumos, ce bine? E cetate veche acolo, centrul acum, parcă-acum apărat de dealurile alea, la capătul ăsta e muzeul, nu, sau biblioteca?

– Așa? Plus restaurantele ălea, începând cu Mureșul; da? ce se mânca, eu am fost și cam imediat – nu, înainte de război chiar am fost, o frumusețe. Erau restaurantele astea, din Târgu Mureș, și Lloyd, din Timișoara, nu l-ați văzut? Nu știu cum îi spunea. Ceva nemaipomenit. Ce Occident! Sau, dacă n-ați văzut, era acum, mai mult decât Occidentul, cafeneaua Europa, de la Cernăuți. Eu acolo am apucat cel de-al doilea război. Ceva nemaipomenit! Chestiile astea? Dar ce era cafeneaua aia, când te duceai, trebuia să fii îmbrăcat într-un fel elegant, nu se servea cafeaua fără frișcă. Era unul Voloșciuc – noi eram studenți, așa – erau și studenți și profesori, eu eram student la Drept și profesor la un liceu acolo. Și ne duceam la unul, Voloșciuc. Și Voloșciuc ăsta, înțelegi, avea cele mai? cafea cu lapte, cu frișcă, ceva nemaipomenit. Trăiam așa, cu iluzia. Iar cafeneaua Europa era renumită.

– Dragă, eu mi-am închipuit cam ce pot spune – mi-am închipuit și am făcut câteva notițe, așa, în care, ia uite? Așa, într-adevăr, Bucureștiul de acum cincizeci de ani, când l-am cunoscut eu?

– Cam în ?25.

– În ?26 am venit. Deci, Bucureștiul de acum cincizeci de ani nu e cel de astăzi. Așa. Totul a trecut ca printr-o mutație geologică, materială și socială, depășind închipuirea oricât de cutezătoare ar fi fost, înainte de cel de-al doilea război. Am zărit prima dată capitala în primăvara anului 1927, cu ocazia unui concurs la Tinerimea Română. Eram în clasa a treia de liceu. Cu timiditatea și cumințenia celor care veneau de la țară la învățătură, abia cunoșteam bine orașul, că am urmat Liceul Nicolae Filipescu, de la Balcic. Nu cunoșteam bine nici acest oraș, fiind venit acum, în 1926, din Macedonia grecească, unde am urmat primele două clase la liceul român din Salonic. Eram cel mai tânăr din grupul de elevi de la Balcic, trimeși la concurs la Tinerimea Română. Printre noi erau doi, unul Virgil Constantinescu și unul Stănescu, din ultimele clase, care scriseseră versuri reușite în revista liceului. Am stat de planton, pot spune, toată noaptea, în tren, până la București, încercând să observ printre luminile proiectate pe Dunăre și Câmpia Bărăganului, prin ferestrele trenului. De la Gara de Nord, în primăvara anului 1927, am fost găzduiți la Institutul Politehnic din strada Polizu. Una din clădirile care nu și-a schimbat aspectul sub nici o privință, până în zilele de astăzi. Numai cei mai vârstnici au cutezat să viziteze orașul, pe la mijlocul zilei. Abia după masă am ieșit pe Calea Griviței, până la întretăierea cu strada Buzești, hoteluri, clădiri mici, cu reclame zgomotoase, și cinematograful Marna și Buzești, existente și astăzi, unde am vizionat unul din primele filme din viața mea, cu Ramon Navarro, vedeta acelor timpuri; mi-a rămas în minte clar înotul său felin într-o mare mai albastră decât Mediterana. Ei, era așa, ăsta, parcă era o naiadă, și făcea o impresie teribilă. A doua zi, pe la orele opt dimineața, în coloană, și cu elevii de la alte licee, adăpostiți în clădirea Politehnicii, am mers, prin fața Pieții Matache Măcelaru, azi Ilie Pintilie – dughene mici, lume pestriță, marfă expusă pe jos, olteni cu cobilițe făcându-și și ei reclamă, clădiri mai toate numai cu parter. După aceea am trecut pe strada Berzei, strada Grigore Tocilescu unde nu exista, de asemenea, aproape nici o casă cu etaj, afară de pe strada Schitu Măgureanu, vizavi de Cișmigiu, unde începuseră să se ridice câteva clădiri. Concursul a avut loc la Liceul Gh. Lazăr, tema a fost ?clasa noastră în recreație?; toți o discutau formal, răsfoind, spuneam adică, că răsfoiam cărțile pentru ora care va urma, sau unii începem un crâmpei de joc. Clădirea liceului Gh. Lazăr a rămas absolut aceeași, și am impresia că a rămas și cu aceleași două ceasuri pe un turnuleț dinspre Cișmigiu, care au stat la aceeași oră, le găsesc de ani de zile, cred că de atunci, cred că la trei și un sfert. Mai presus de închipuire și filme a fost vizita la Obor, pe care am făcut-o cu ceilalți – la Moși, așa se spunea atunci. Larmă și reclame, până a te trage de mânecă să intri în gherete, la femeia șarpe, la fata care împletea cu degetele de la picioare și uriașul care trebuia să fi fost mai înalt decât un brad, după reclama opincii sale de peste jumătate de metru. Și arăta numai opinca. Am câștigat la o loterie improvizată o țărăncuță din ghips, colorată cât mai fascinant, lustruită – nu bănuiam că e de ghips, și am dus-o în brațe până acasă, unde, sigur, nu a avut o viață lungă. Începând din anul 1931, ca student la Facultatea de Litere și Filosofie, după gazde, întâlniri cu prietenii, am colindat și am cunoscut toate cartierele capitalei. Cunoșteam, de la consătenii din Dobrogea, când am venit întâi ca student, că să trag la Hotelul Basarabia, de lângă Gara de Nord.

– Hotelul mai e și astăzi, dar mi se pare că acum îi spune Oltenia.

– Pe Grivița, acolo. Nu știu dacă acum îi spune Oltenia. Dedesubt este un restaurant unde se făceau niște chefuri, și nu știu dacă e interesant să vă spun una, despre aceste chefuri.

– Am venit în Gara de Est. Da. În Gara de Est, chiar la Obor. Sigur, acolo soseau toate trenurile din Dobrogea. Am luat o trăsură și am plecat spre Hotelul Basarabia. După jumătate de oră de mers, – era aproape de miezul nopții; lumini palide, rare, câte o reclamă luminoasă, de la băcănii, cu lampa de petrol nestinsă în fereastră; rar câte o clădire cu etaj. Bulevardul Ștefan cel Mare și Ilie Pintilie era pietruit ca și astăzi; caii obosiseră de atâta mers; a început o neliniște. În mine a licărit un crâmpei, ca în poveștile fantastice: dacă birjarul mă duce cine știe unde, să mă prade? Pe drum am întâlnit de două ori tramvaiul cu cai, care și ei obosiseră mergând, chiar dacă roțile erau trase pe șine. Am întrebat birjarul: ?Unde mă duci, plimbându-mă astfel, toată noaptea?? ?Păi la Hotelul Basarabia, unde ai spus.? ?Dar unde e?? ?Hei-hei, Bucureștiul e mare, și noi am pornit de la un capăt să ajungem la celălalt capăt, unde se află hotelul care e la doi pași de la Gara de Nord; de ce nu ai luat trenul pentru această Gară?? Mi-a arătat cu biciul Gara de Nord și mi-a spus: ?În sfârșit, am sosit?, aproape după o oră după ce am colindat Bucureștiul, în miezul nopții, de la un capăt la altul. Mi-a spus: ?În sfârșit, în sfârșit – te costă o sută de lei.? ?Sunt student.? ?De-aia ți-am cerut numai o sută, nu două. Gara de Nord o vezi? Arătându-mi-o cu biciul. Veneai cu valiza ta cu un hamal care se mulțumea și cu cinci lei. Mai repede dă-mi suta că trebuie să plec că acești sărmani cai trebuie să ajungă tocmai pe Ferentari, dincolo de Sebastian; dar ce să mai spun, că nu recunoști. Dă-mi suta mai repede.? La Universitate se instituise anul acela, 1931, anul preparator, în loc de examenul de admitere. Unele din cursuri erau considerate și printre cele care contau la licență. Profesori: trei decani, în timp de cinci ani, era Rădulescu-Motru de psihologie, și ultimul, Dimitrie Gusti, de sociologie. Etica filosofică care urma era cuprinsă în catedra de sociologie a lui D. Gusti. Toți, profesori celebri, în fiecare după-masă intram de la un curs la altul, profesori care mai de care mai celebri: Nicolae Iorga, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, George Murnu, toți erau sobri, demni, în special P.P. Negulescu de la enciclopedia filosofiei, în ținută neagră, impecabilă, cu chipul atât de liniștit și luminat, care își citea, ca cel mai grijuliu elev, lecția universitară. Mai gălăgioși erau cei de la română, care se invidiau: Mihail Dragomirescu, care își ținea seminarele în Aula Fundației Regale din Piața Palatului, și Dimitrie Gusti, ambii orgolioși, dar și profesori desăvârșiți în materia pe care o predau. Masa o luam la cantina de pe strada Arghezi, colț cu Cantacuzino. Sau la cantina cea mai bună, cu 12 lei masa, la cantina de la subsolul Facultății de Litere și Filosofie.

– Pe bulevardul Elisabeta, la subsol. La început, am stat la căminul Cantacuzino, de pe strada Cantacuzino, până când s-a oferit un doctor, Simion Țovaru, s-a oferit că are o mansardă pentru doi studenți dobrogeni, că le-o dă gratuit. M-am dus eu?

– Tot aromân. M-am dus s-o vizitez, am intrat prin scara de serviciu, într-adevăr o mansardă față de cămin, foarte bună, cu două paturi, cu încă un coleg de la Balcic. Inspectând sau cercetând cele din cameră – nu știu dacă trebuie spus asta – un motan se gudura, printre picioarele mele și ale femeii care îmi arăta camera. Imprudent, crezând sau spontan, am spus: ?Dar frumos motan au stăpânii tăi!? Ea era chiar stăpâna, soția doctorului Țovaru, fata marelui comerciant, fost prim ajutor de primar al Capitalei, Iorgu Steriu, antreprenorul sau proprietarul restaurantului de pe 11 Iunie, unde astăzi este o casă de cultură. Lângă Mitropolie. Între Mitropolie și Parcul Carol, sau Parcul Libertății, cum i se spune astăzi. A tăcut femeia, nimic de zis. Între timp, venea gâfâind pe scară servitoarea, Ilona. ?A, ai venit?? ?Am venit.? Mi-am dat seama de gafa săvârșită, că am considerat-o oarecum servitoarea, deși era o femeie foarte onorabilă și frumoasă, dar modest îmbrăcată, surprinzător. Eu credeam că o cucoană, mai ales soția unui doctor, nu o să îmi arate ea, pe scara de serviciu, tocmai aici, la mansardă. Datorită acestei gafe, desigur, am pierdut ocazia de a locui ca student liber, în oraș, și m-am reîntors la cămin.

– Într-adevăr, nu mai puteam da ochii cu ea dacă am ofensat-o; așa credeam eu. Deși?

– Nu s-a arătat deloc surprinsă, însă față de tinerețea Ilonei și exuberanța ei, poate era invidiată de o femeie mai în vârstă, vorbind așa în sine. Am plecat, și studenții din județul Caliacra înființaseră un cămin pe strada Rondă. Ronda este un cartier în spatele liceului de astăzi Mihai Viteazu: Matei Basarab, Mecet, Vlad Țepeș, Agricultori, unde absolut nimic nu s-a schimbat. Se construia în acești ani un alt cămin extraordinar, cu tendințe politice, de către unul Petre Acum, mi se pare, șeful liberalilor mi se pare, din județul Ilfov, o clădire extraordinar de masivă, care există și astăzi. Peste un an s-a înființat alt cămin, al studenților macedo-români, pe strada Iorceanu nr. 6? Iorceanu, azi strada Busolei, nr. 6, din strada Vasile Lascăr, atunci, din bulevardul Vasile Lascăr, aproape de Ștefan cel Mare, a doua stație, cu etaje, clădire care există și astăzi. Până când am terminat, în 1935, când am făcut și milităria. Masa, cât timp eram studenți, la acest cămin, o luam la un birt, la unul Petrică, albanez. Pe Vasile Lascăr. Mai toți, pe datorie, rar mai plăteam la sfârșitul lunii, câțiva, care mai dispuneam, și când veneam din vacanță de-acasă cu bani, și plăteam. Omul însă nu ne? Luam masa, simplă masa, dar? Acum mi-amintesc o scenă: unchiul acestui Petrică, albanezul care ținea birtul, într-o zi și-a bătut băiatul, care venise de la școală murdar sau cu o notă mică. Și a început să îl bată. Băiatul tremura tot? nu plângea. Îl bătea, nu plângea, tăcea. Până când a început iar să-l bată: ?Bine, eu te bat și tu nu plângi?? Și îl bătea și mai rău. Natural, era un fel de boemă, într-adevăr boemă, uneori plecam când avea câte unul câte un ban, mai ales când veneam de la țară și ne rugam de ceilalți să ne ducă la o cofetărie sau orice. Ni s-a întâmplat odată, la o cofetărie, venisem eu cu bani, și colegul meu, băiatul fostului meu învățător din Macedonia, Anastase Zissu, care din Macedonia nu s-a mai stabilit în Cadrilater, ci s-a dus imediat la Sibiu, cică să trăiască în preajma lui Șaguna -urmașii lui sunt și astăzi în Sibiu – m-a îndemnat să ne ducem la cofetărie: eram proaspeți studenți. Am intrat într-o cofetărie și ni s-a adus o tavă plină cu prăjituri. Mâncăm câte una, mâncăm câte două, hai și-a treia, și îl văd pe colegul meu că se uită pe pereți și-mi zice: ?Băi, am pățit-o, tre?să le mâncăm pe toate.? ?De ce?? ?Păi nu vezi: consumația obligatorie!? Am intrat cu furculițe, cu nu știu ce, trebuie să le mâncăm. Natural, am mâncat, câte am putut, până la câte cinci prăjituri, vine, ne face plata și ne face numai la zece, că mai rămăseseră zece prăjituri. Acum, într-adevăr, ne-am dat seama că această consumație obligatorie era să consumi măcar o prăjitură, să nu stai degeaba în cofetărie.

– Da, da, aducea o tavă-ntreagă. Se întâmpla că n-aveam bani, sau era închis birtul, cine știe, sau era prea departe, într-o zi, mi-aduc aminte că la restaurantul Tinerimea Română?

– De pe Schitu Măgureanu, de pe Cheiul Dâmboviței, unde, cu fața spre chei, era căminul cel mai bine organizat al Societății Studenților în Medicină? Care conduceau studențimea română, mai ales cei de la medicină, care într-adevăr erau mai respectați, mai pricepuți, și concurența fiind între ei, cine să conducă Uniunea Studenților Creștini Români, cu vădite tendințe antisemite; însă-acum concurau oarecum, îi stinghereau, dar nu acum-au putut învinge, cei de la Academia Comercială, alaciștii, care aveau faima asta că sunt studenți ai unei academii, și care își păstraseră, cam printre ultimii dintre studenți, chipiul romantic de pe timpuri. Mi-aduc aminte că la restaurantul acesta, jos, intrasem într-o zi că mi-era foame. Restaurantul Tinerimii era la subsol. Și, înainte de a mă servi, vine chelnerul și-mi spune: ?Ce doriți?? I-am spus: ?N-am bani la mine, dar poate trec mâine sau poimâine." ?Nu-i nimic, serviți.? Și mi-a servit o masă bogată, fără să-mi ceară bani, și, bineînțeles, după două-trei zile, când am făcut rost de bani, m-am dus să-i plătesc. Nu știu dacă ăsta era chiar patronul care voia să mă aibă drept client, însă m-a surprins gestul ăsta, că într-adevăr puteai să servești o masă gratis, dacă n-aveai, fără nici o problemă. În ?36, terminând în ?35, am făcut milităria, am plecat ca profesor de filosofie, de franceză și drept, ca să se formeze o catedră, că atunci nu se găseau. Abia era o catedră de filosofie, în ?36. Și a fost ocupată într-adevăr de unul, se spunea că singurul care e preferat și ar putea să o ocupe, după cunoștințele și legăturile sale, era Cioran. Emil Cioran. Însă, sigur că ăsta avea alte tendințe. Și a ocupat-o unul care într-adevăr excela la istoria artei, la cursurile lui Oprescu. A ocupat-o. Întrucât inspectorul școlar din București, unul Petroxian, era cunoscut cu profesorul Murnu, unde, în ?36 am fost secretar la comisia de bacalaureat, Murnu fiind președinte, și ca să mă sprijine, mă lua și luam nu știu cât la sută, pentru că pe atunci se plăteau taxele de bacalaureat, îmi rămânea aproape un salariu de profesor, lunar. Cunoscându-mă, mi-a creat această posibilitate să intru în învățământ, deși era foarte greu, la Găiești, unde am stat până când m-am dus la Cernăuți, m-am transferat acolo, unde m-au surprins evenimentele politice, și am venit în București, același București, în preajma cutremurului din ?40. Sigur că era o mare greutate, din toate punctele de vedere, socială și materială, întrucât părinții au trebuit să plece din Cadrilater, care a fost cedat bulgarilor, și să treacă în Dobrogea de nord sau în Bărăgan. Eu venit de la Cernăuți, fără post, greu de tot, cu mii de refugiați veniți din Ardeal și din Bucovina.

– Și din Basarabia; și-atunci am intrat ca avocat, în 1940, m-am înscris în Baroul de Ilfov, până în 1950. 1951, ca jurisconsult la o gospodărie agricolă de stat, Bragadiru, care atunci i se spunea Gigantul, la vreo 6-7 km de București, după care am devenit consilier juridic principal la o direcție generală a Ministerului Agriculturii, la aprovizionarea Capitalei unde, din ?66 până în ?75, când m-am pensionat, având baze în toată țara, în fiecare județ, absolut, am vizitat toate centrele și toate? am vizitat toată țara, astfel că, într-adevăr, mi-au rămas în minte peisaje, unele cu mult mai frumoase decât cele din București, chiar și urbane, în special, mai ales că dumneavoastră sunteți din Târgu Mureș, chiar și din Târgu Mureș.

– Eu la 11 am o întâlnire; de-aia v-am spus; vrea cineva să se întâlnească cu mine. Vine tocmai de la Pipera. Dar e aici, aproape. Până atunci, avem tot timpul; ce doriți, de exemplu, dumneavoastră întrebați-mă, eu vă răspund cu plăcere.

– Vorbim cu plăcere, vorbim chiar trei sferturi? Acum, la Albatros, întâmplarea face că ei m-au invitat, în 1981, cu volumul de sonete. Și să nu uit – să nu uit – să-mi permiteți – asta este cartea, eu am rămas fără, deci o rup. Decât dacă ne întâlnim, să vă dau alta. Abia acum apare în librării, eu aș rupe asta, să v-o dedic dumneavoastră ?unei doamne, nu știu ce?, să fie sănătoasă; sigur, pot să-i dau alta.

– Nu, trebuie să v-o dau dumneavoastră. Decât dacă ne mai întâlnim?

– Da?

– Da? Că, uite, a apărut și cartea asta, uite, antologie aromânească, la Litera, e un început? Aici am prins unșpe poeme.

– Se găsește. Se găsește. De exemplu, se găsește numai aici Buzești colț cu Griviței, la librăria Caragiale; aici, aproape de Politehnică, cu dughenele alea?

– Nu, nu am văzut-o; însă, să vă dau eu un număr de telefon, unul care a scris despre București: ?Dâmboviță, apă dulce, cin? te bea nu se mai duce?, care știe o istorie extraordinară, acum a scos romanul, tot la Albatros, la Cutezătorii, Iarba fiarelor, despre revoluția lui Tudor Vladimirescu; acum o săptămână s-a lansat, adică luni. S-a lansat și cartea asta a mea de versuri, înțelegeți? Și ăsta cunoaște Bucureștii cel mai bine dintre toți. Să văd eu, că mi-a dat omul telefonul, dă acum un telefon și spui: ?Dom?le, vă roagă domnul Nasta?? Bacalbașa l-ați citit, ați citit Bucureștii de altădată?

– Douăzeci, da?

– Nu, nu, dar el cunoaște Bucureștiul. Acum nu am numărul lui, dar am să-l găsesc eu, și când ne mai întâlnim, vi-l dau. Am notat.

– Da, e adevărat. Eu, într-adevăr, am memorie; am, pot spune până acum, netulburată. Eu cunosc toate poeziile pe dinafară. Și cred că sunt, bineînțeles, alea masive, printre care una, Balada lui Ginghis-Han, de 300 de versuri, tocmai e un protest împotriva războiului; bineînțeles, alea nu? le țin minte, dar fragmentar, nu în ordinea în care e scrisă poezia sau balada. Am memoria asta și într-adevăr îmi amintesc foarte bine?

– Viața trăită? Eu m-am născut la 2 noiembrie 1912, într-un drum transhumant al turmelor de la munte la șes, și era cea mai lungă transhumanță uzitată până în 1924, din nord-vestul Macedoniei, de lângă Florina, până-n peninsula Calcidica, formată din Sard, Sfântul Munte și Alexandria. Plecau, întrucât aveau extraordinar de multe oi, aproape zece mii, un grup de familii condus de bunicul meu, din munții de lângă Florina, de la vestul Macedoniei, toamna, începând la Sf. Dumitru să fie la Salonic, pentru pastramă, să lichideze capii? oile bătrâne; primăvara să se întoarcă și Paștele să fie tot la Salonic, să vândă mieii și numai mieii masculi, fiindcă cei femenini îi țineau pentru prăsilă, și aveau oi extraordinar de multe. În drumul ăsta transhumant aproape de popas în Calcidica, unde erau cele mai frumoase golfuri sub măslini? Și, într-adevăr, era o concurență extraordinară; nu știu, bunicul meu prin ce jertfe materiale a pus mâna pe aceste locuri fiindcă, ca să iernezi mii de oi fără să le dai hrana toată iarna și numai să pască era foarte greu; nu găseai atâta spațiu. Cred și prin aceea că dăruise mănăstirilor de la Sfântul Munte – acestea erau proprietatea mănăstirilor din peninsula Calcidica, le formase o turmă de aproape de cinci sute de oi, și venitul acestor turme li-l dădea în fiecare an, primăvara când pleca, în miei, toamna când se întorcea, în velințe de lână și nu știu ce. Cred că în acest oraș am stat, în Florina, în orașul de vară, unde, acum, la patru kilometri nord, românii macedoneni, după dezastrul de la Moscopole al lui Ali Pașa, când a fost distrusă și a trebuit să plece toată țara, în toată Peninsula Balcanică, o parte s-au refugiat în Thesalia, și au rămas acolo, o parte au plecat mai înspre nord, unde îi găsește la 1890. O parte din familia mea a venit în țară, o parte în estul Albaniei, și a înființat poate primul sat din acești refugiați, Baltrovița (?), care a fost distrus – asta s-a întâmplat la 1880 sau 1890 – a fost distrus la începutul războiului, fiind graniță între Serbia, Grecia, și a fost teatru de luptă. De acolo, în 1915, cred, sau 1916, am venit în comuna Gramaticovo, la nord-vest de Edessa (românii spun Vodena, capitala Macedoniei). Acum imediat am început, de la șase ani, școala primară, care era de cinci ani, școala românească, o clădire minunată? Gramaticovo era un focar românesc extraordinar? Vine pe la nord-est, zece kilometri nord est de Edessa, capitala Macedoniei, pe munte. Toate manualele și întreaga învățătura era în limba literară română. Chiar învățătorii ne obligau mai puțin să vorbim în dialect, și numai limba română. Într-adevăr, un învățător excepțional, cel care venise, v-am povestit, chiar direct de acolo la Sibiu, pe urmele lui Șaguna,

– Zissu?

– Anastase Zissu. Și în 1923, nu în 1921, având aproape zece ani, deci puteam umbla în urma turmelor, am plecat de la școală și m-am dus la iernatec cu familia, tocmai vizavi de Sf. Munte, în Calcidica, la Sart. Când m-am întors, anul celălalt, ceartă între tata și mama, să rămân la școală sau, fiind cel mai în vârstă dintre frații mei și puteam de acum să le dau un ajutor, să rămân mai departe pe lângă ei; a biruit mama, și să mă duc la școala. M-am dus, și m-am așezat, cum era natural, în băncile elevilor din clasa a patra, că făcusem trei clase. O inspirație extraordinară a avut învățătorul ăsta, că imediat m-a luat și m-am dus – m-a pus alături de foștii colegi, în clasa a cincea, deși n-am urmat deloc clasa a patra. Și s-a ținut de mine, neapărat să merg la liceu, să merg la liceu, să merg la liceu; în ?24-?25 am făcut două clase de liceu la Salonic, un liceu renumit, foarte bine dotat, profesori, majoritatea din țară, mi-aduc aminte, era ca un fel de cetate, înconjurat de o curte mare și în fiecare seară – era cu internat – și în fiecare seară, înainte de a înceta activitatea zilnică, ne strângeam în curte și cântam cântece naționaliste din țară, din? În 1926 am venit în țară, la Balcic, în clasa a treia de liceu, liceul Nicolae Filipescu. Natural că în 1940, 10 septembrie, a trebuit să părăsim Cadrilaterul; acolo eram într-un sat, natural, împroprietărirea a fost cu zece hectare, plus câteva zeci cumpărate din economiile din Macedonia, și, într-adevăr, eram bine, însă, cu refugiul, a rămas totul. Când am venit în țară, ca despăgubiri, doar se dădeau dacă aveai vite, niște coceni, nu știu ce. Am rămas un an în comuna Dragoș Vodă, de pe Bărăgan, apoi am trecut în Dobrogea, în satul Cocoș, îi spunea, la vreo zece kilometri vest de Constanța. Familia e acum în oraș, frați, surori?

– Nu, părinții nu trăiesc. Mama a încetat din viață la 96 de ani, la Constanța. Natural? E mai presus decât ar fi, singura satisfacție care o am, și văd că acum nu mi-a făcut observație sau nu s-a mirat, când în cartea aceasta, Ecou de cântec aromânesc, unde sunt cuprins și eu, prima poezie Patria, în dialect? prima poezie Eminescu, a doua Patria, unde cuvântul tata – Tati/Papi, sau tata în dialect, și mama, sau Dada, îl trec pretutindeni cu litere mari. Cred că, în afară de părinți, ne căutăm zadarnic ceva superior: un Dumnezeu sau sfânt care? Toată lumea e ce știm. Solidaritatea asta familială sau obligația morală cred că trebuie să înlocuiască în viitor religia, care se impune, mai ales astăzi, printr-un cult cu totul depășit. A spune că pe Dumnezeu a-l vedea nu-i cu putință omului, și să-l trâmbițeze toată ziua aceștia, sau că niciodată un împărat nu s-a îmbrăcat cum e Dumnezeu sau Iisus Hristos, analogia asta dintre stăpânire și religie, când religia este cu totul altceva – credință, o credință pură, dacă se poate într-adevăr, nu împărtășită prin cult, ci cum spune Iisus Hristos: ?Închide ușa, să nu te vadă alții și închină-te?, și nu trâmbițată, așa cum o trâmbițează. De aia, cultul, într-adevăr, o să distrugă? clerul ăsta o să distrugă religia, care trebuie să fie cu totul altceva. Să fie, cel puțin, dacă nu putem să înlocuim, să fie o stare de conștiință, poate să fie și ideativă, dar o stare de conștiință, ca cei care se ocupă cu morala, poate și cu morala creștină, să plece numai de la parabole, să plece de la ?Iubește-ți aproapele tău ca pe tine însuți?, care nu poate fi o propagandă sau o solidaritate socială decât acest dicton. Dacă are puterea de dogmă, sau supranaturală, foarte bine, n-are decât, cine crede, sau că orișice om, aproapele tău e omul în suferință. Pentru mine, religia trebuie să trăiască prin această poezie și superioritate, sau dacă vrei să documentezi ca într-adevăr să ai lecții de morală, educație morală, n-ai decât să, nu în decalogul cel vechi, unde într-adevăr erau porunci, dar cel puțin, orișice om, să adopți morala kantiană din Critica rațiunii practice. E extraordinară, extraordinară, bazată numai pe conștiință. Și atât de mult, acum vorbind între noi, oamenii înțelepți au înțeles această menire, încât, la pacea de la 1919, Wilson s-a opus ca de atunci Königsbergul, adică Prusia Orientală, să fie cedată polonezilor sau rușilor, întrucât credea că este un fel de cu totul nesocotință sau o crimă ca unde a gândit și a scris șKantț la Königsberg, să treacă sub altă ocupația sau orânduirea politică a altei națiuni. Bine că l-a avut atunci pe Wilson, că ne-a salvat și pe noi, și a salvat toate națiunile; că dacă era un fel de zăpăcit, paralitic ca Roosevelt sau înfumurat ca Churchill, nu făceau nimic, dragă. Cel puțin Wilson s-a gândit că poate pune capăt?

– Neisprăviți. Chiar și astăzi, Franța comite astfel de? Sau dacă vrem, luptăm pentru pace; eu cred că trebuie omenirea să profite de acest câștig, de acest salt, spiritual; n-are decât să aplice în relațiile internaționale ceea ce tot Kant spunea: ?Zu Ewige Friede" (pentru pacea eternă). Grecii ne obligaseră, ne dădea gratis abecedare. Ei le spuneau alfabetarion; colorate extraordinar; poate mai frumoase decât cele venite din Grecia?

– Din România. Și ne-au împărțit tuturor elevilor. O limbă pe care noi românii, retrași în satele noastre, nu o înțelegeam. Mai ales greceasca asta nouă era, într-un fel, nemaipomenită. Mai ales că eram într-o comună mare, unde – mai rar comună, din țară chiar, să fi avut, ca în 1923, 281 de elevi, de școlari. Și aceasta e trecută în toate documentele de istoria școlii românești în Balcani. 281, o comună! Extraordinar de mult! Și mi-aduc aminte că unul din noi? greu, să citim, să scriem grecește – mai ales că alfabetul era diferit de cel latin, pronunțarea extraordinară, accente și unul, care era, unul din noi mai curajos, tatăl lui devenise preot mai târziu, când s-a așezat la catedră învățătorul, se duce cu acest abecedar grecesc, îl pune pe masă și spune: ?Tata mi-a spus să nu învăț grecește!? Unul câte unul, cei 40 de elevi care eram în clasă am pus pe rând pe masă aceste abecedare grecești. Sărmanul învățător știa ce-l așteaptă. Nu a spus nimic, a început să lăcrimeze. A luat la cancelarie abecedarele grecești?