Cernăutiul în 52 de ore

1. Găsim că drumul de 40 de kilometri ce desparte România de Cernăuti este deosebit de frumos: verdele amplu vălurit al Bucovinei si niste codri înalti, superbi, care sunt chiar Codrii Cosminului unde Stefan cel Mare i-a înfrânt pe lesi. În fata noastră, de pe un deal înalt, se deschide la un moment dat perspectiva asupra orasului – Cernivcy, Czernowitz, Cernăuti.
    
    2. Prima impresie emotionează prin noutate si prin grafia care ne solicită sportiv cunostintele. În rest – blocuri, blocuri, blocuri, asemeni celor de la noi. Ba majoritatea chiar mai urâte, dacă se poate imagina asa ceva. Mă întreb, după douăzeci de minute de mers cu microbuzul, cam cât de discret ar trebui să fie farmecul, părtii burgheze a orasului dacă atâta vreme n-am dat de ea.
    Hotelul „Ceremus”, singurul din oras care cazează străini, este un bloc imens, cu o intrare grandioasă, dramatică. Totul pare menit în constructia lui să impresioneze prin proportii sau prin iluzia lor, si prin cenusiul-beton sumbru, imposibil de sters de pe retină.
    Suntem întâmpinati de unul dintre directorii hotelului, care stie româneste, si încă foarte bine.
    
    3. Altfel, românii nu mai reprezintă decât maximum 12% din populatia orasului, în toată regiunea Cernăuti estimându-se cel mult 20%. E adevărat că există zone în care ei sunt majoritari – în Herta, de pildă, peste 97%.
    Cei câtiva români cu care ne întâlnim sunt foarte nemultumiti, se simt constant obstructionati si intimidati de autorităti, si dezbinati între ei, si abandonati de statul român. Semnarea tratatului cu Ucraina nu ar fi făcut decât să dea apă la moară puternicului nationalism ucrainean, care s-a văzut peste noapte legitimat istoric. Altfel, radicalii locului ar formula si revendicări nu lipsite de umor: Stefan cel Mare, Eminescu (un ucrainean renegat!), Galatiul (care aminteste, nu-i asa, de Galitia), Suceava, Brasovul si… Dracula. Atmosfera e atât de încărcată, încât orice am face nu putem decât să ne constatăm, prin contrast, detasarea. Chiar dacă suntem numai o mică echipă de filmare, am în permanentă impresia că ni se solicită, dincolo de cuvinte, o participare la fel de intensă si miraculoasă la frământările locului.
    
    4. Orasul este pictat tot în alb-albastru, combinatie care pare să aproximeze în mod traditional drapelul national (care e galben-albastru). Bănci, autobuze, garduri, clădiri – amintesc la unison de bicolor. Numeroase firme oficiale care poartă stema ca o liră a Ucrainei. Foarte multe uniforme militare. Privesc curios la posturile nationale de televiziune: patriotismul este o temă care a dat în clocot. Urmăresc chiar o emisiune cu întrebări adresate pe stradă, despre ce-ar mai fi azi si cum s-ar defini el, patriotismul. Un bărbat tânăr cu alură de intelectual al anilor ’70 (costum si pulover cu guler întors) are, din studio, multe de spus în privinta asta, dar nu reusesc cu părere de rău să înteleg mai nimic – retin scurt doar trimiterea la Jean Bodin.
    Comut pe un alt post si vreme de o oră si jumătate mă documentez în arta icoanelor si a picturilor murale reprezentând sfinti si subiecte biblice în traditie ortodoxă – din mânăstirile ucrainene, presupun. Le voi revedea în ziua următoare, într-altă formulă de montaj, comentate din off cu gravitate si patos retinut.
    Apoi o dezamăgire scontată: acelasi serial de circulatie planetară, dublat de câte o voce feminină si o alta masculină, care abia mai prididesc să mitralieze ucigas replicile atunci când personajele se aglomerează pe durata vreunei scene. Urmăresc câteva secvente din Raion Melrouz cu senzatia neverosimilă de a o asista pe Heather Locklear la o spontană si pervers de blondă initiere în subtilitătile unei noi limbi – după engleză, italiană, spaniolă, germană, franceză…
    
    5. La Scoala nr. 1 – fosta National Hauptschule, care poartă o placă amintind de trecerea lui Eminescu („poet român si moldovean”), surâsul surprins al rarilor profesori pe care îi întâlnim (e încă vacantă, în august ’99) îl percepem cumva în surdină, căci nu putem comunica în nici o altă limbă decât rusa, singura pe care ei o cunosc si una dintre multele pe care noi nu le cunoastem. Situatia e de altfel generală în oras. Bariera lingvistică devine repede de netrecut, abia reusim să ne întelegem în probleme dintre cele mai simple, precum locul tabloului electric. Ne vor scoate din încurcătură, ca si la vamă, femeile de serviciu, două dintre ele, mamă si fiică (ultima, nemaipomenit de sfioasă, în prima ei zi de serviciu), fiind românce de la tară. Beneficiem mai târziu de sprijinul prompt si calificat al profesoarei de engleză, cunoscătoare si ea de limbă română, care ne spune însă că e sigur ucraineancă – dar… cu rude la Craiova.
    Avem surpriza să intrăm într-o sală tapetată cu fotografii ale lui Eminescu si ale contemporanilor.
    
    6. Una dintre profesoarele cu care încercăm să schimbăm câteva semne si cuvinte ne povesteste pasionată despre Taras Sevcenko – noi, fireste, nu întelegem nimic. Operatorul nostru comite imprudenta să ne întrebe – în româneste – cine-i Taras Sevcenko. La care gazda noastră ia foc la modul cel mai simpatic: cum cine-i?! Nasî Eminescu! Am crezut că ne va trage de urechi, dar e prea tânără ca să fie si eficientă. Ne face în schimb un semn energic din cap. O urmăm pe un coridor lung, urcăm o scară largă, veche, de pe care se poate vedea un clopotel patinat pe care e gravat anul 1903. Speranta noastră mută este să ne conducă la unul dintre locurile semnificative pentru biografia de scolar a lui Eminescu – dar nu, nici vorbă, discutia precedentă nu s-a încheiat, ne trezim prin urmare într-o sală de curs de la etaj cu fotografii ale lui Taras Sevcenko. Asa ne trebuie! Ucrainenii, începem să ne dumirim, nutresc, ca si noi de altfel, o adevărată veneratie pentru poetul national. În Piata Centrală tocmai i-a fost amplasată o statuie, iar cea mai lungă stradă din Cernăuti a fost la un pas de a fi rebotezată după acelasi canon. Numai la protestele organizatiilor românesti s-a convenit ca acestei străzi să i se spună, mai neutru, Golovna, adică Principală; cel mai puternic argument moral ar fi fost acela că sub administratia interbelică ea se numise totusi Stefan cel Mare. Mai aflăm că în multe dintre satele de ucraineni din Canada lui Taras Sevcenko i s-ar fi înăltat deja câte o statuie.
    Tot în Piata Centrală unul dintre magazine – ceva între o librărie si o galerie de artă, cu preturi mari, exponate putine si ca atare destul de putin frecventat – se numeste, semnificativ, Cobzar. Intru de curiozitate, mai ales că, oricât am căutat, nu am mai reperat decât un singur stand de librărie. Buchisesc frustrat printre titlurile de pe rafturi. Îi arăt colegului meu de drum volumul care a constituit sursa de inspiratie pentru firma magazinului, la care librarul, plin de solicitudine si mândrie, culege din raft volumul si ni-l deschide înainte. Ne explică pe îndelete si foarte aplicat cum este alcătuit (nu contează că nu întelegem o iotă, nici un localnic vorbitor de rusă sau de ucraineană nu se va sinchisi de acest amănunt). Pe o pagină se află textul poemului cu caractere chirilice, pe cealaltă, în oglindă, echivalentul în grafie latină – numai că tot în ucraineană!
    Îi povestesc aceste întâmplări unui prieten din Bucuresti, cu sentimentul că îmi scapă ceva. Dar el îmi răspunde atotstiutor, în complicitate evidentă cu destinul: Da, desigur, îl cunosc foarte bine pe Taras Sevcenko! Acum câtiva ani făcusem o pasiune devastatoare pentru o ucraineancă, asa că am redactat o lucrare despre opera lui Sevcenko, în care trasam chiar o paralelă la poezia eminesciană!
    
    7. Răsfoiesc cu atentie revista jubiliară a Scolii nr. 1 (190 de ani în 1998; dacă am înteles corect, e cea mai veche institutie de acest fel din Ucraina). La finalul revistei aflu o listă cu premiantii scolii începând cu promotia 1953 (după care urmează un hiatus inexplicabil până în 1962). Mă surprinde întrucâtva – desi puteam să mă astept – numărul mare de „medalisti” evrei: Litman, Hofman, Kleiman (sau Cleiman), Bekerman, Dorfman, Lectman, Farkman, Flaxman, Hellman, Brutman, Mascovici, Potcovici, Rabinovici, Hetilevici, Podmaistrovici, Rafalovici, Bernstein, Weinstein, Weinbrandt… Kleiman si Flaxman apar chiar de două ori – Mira (1965) si Ella (1989), respectiv Lev (1978) si Alla (1978). Pe alocuri sonorităti familiare, precum: Dabija, Purici, Trebici, Stroe, Moldovan, Costin, Bucătar… (E adevărat că prenumele spun, cel mai adesea, o altă poveste: Larisa, Raisa, Nina, Anatoli, Lev…). Întâlnesc chiar si un nume de efect ca Parnas – Mariana. Desigur, cele mai multe pozitii pe listă sunt ocupate de slavi. Printre toate acestea, curiozităti unionale, precum în 1991 Mikadze Vahtang, ori alte amintiri din vechiul Imperiu, vezi Husak Inna.
    
    8. O asemenea varietate de nume – sau chiar mai mare – voi mai întâlni doar la Cimitirul Central al orasului, unde vom merge spre a filma mormântul lui Aron Pumnul. Alei cu pietris ne conduc pasii printre morminte si cavouri românesti, evreiesti, austriece, nemtesti, polone, frantuzesti, ucrainene, rusesti s.a.m.d. Boieri, conti, industriasi, cărturari, academicieni, tovarăsi… Nu departe de mormântul lui Pumnul îl aflăm pe cel al lui Dimitrie Onciul si al familiei sale. Fiecare lespede poate fi citită ca o pagină sau ca un capitol întreg dintr-o carte. Arta funerară a locului este de la prima vedere impresionantă.
    Către stradă s-a introdus însă postbelic o anume uniformizare. Aici au fost îngropati în exclusivitate ucraineni si rusi. Înaintea intrării principale, simetric amplasat, se înaltă un monument sovietic, iar dinaintea sa pornesc siruri aliniate de morminte ostăsesti. Însotitorul nostru prin oras sustine că pentru toate aceste amenajări au fost întreprinse deshumări masive. Statistica populatiei se schimbă permanent, si nu doar între cei vii. Ne arată trei morminte recente, ucrainene, cu trei cruci identice, mici si albe, de pe care, într-adevăr, s-au smuls plăcutele numelor si care ar fi fost luate din cimitirul militar român.
    
    9. „Bună ziua, românilor! De unde sunteti?” Întrebarea ne-o adresează un bătrân care trece agale pe lângă microbuzul nostru, parcat lângă clădirea scolii unde Eminescu a urmat clasele a doua si a treia (azi un centru de examinare rutieră). Se opreste o clipă, dornic să intre în vorbă. „De peste tot!”, îi răspunde cam fără chef însotitorul nostru, de o vârstă cu trecătorul. Acesta din urmă ezită putin, apoi pleacă fără să se supere. Mi-e necaz că autohtonul nostru l-a repezit, dar apoi mă întreb dacă nu e mai firesc asa – ca mod natural al românului de a se simti acasă.
    Vom mai întâlni ocazional câtiva vorbitori de limbă română în preumblările noastre prin oras.
    O doamnă în vârstă, lângă Scoala nr. 1, mă reperează pe când tratez cu o vânzătoare cu aspect de studentă care întinde pe trotuar diverse obiecte de artizanat. Stiu de la prima vedere ce vreau – două matrioska, care poartă una două, cealaltă patru păpusi îmbrobodite. Femeia a venit acum 30 de ani din Transcarpatia la Universitatea din Cernăuti, s-a căsătorit si a rămas aici.
    Doi frati gemeni – înalti, purtând fiecare câte o pereche de urechi clăpăuge – cu care schimbăm în treacăt câteva cuvinte pe o stradă din centru, despre melodia ritmată ce se revarsă din casetofonul căruia soferul microbuzului i-a potrivit, sfidător, volumul la maximum, în preferinta lui neostoită pentru Parazitii si La Familia.
    Un vânzător la vreo saizeci de ani de la o tarabă din sirul numerotat ce ocupă o parte a trotuarului Bulevardului Stacioka, cu care discutăm mai pe îndelete si care ar vrea să cumpere de la noi, indiferent de pret, o casetă sau două cu muzică populară românească. Regretăm că nu avem; de Parazitii si de La Familia n-a auzit, dar nici nu crede că l-ar pasiona.
    
    10. Pornesc în prima seară către centru, cu un pliant al hotelului în care aflu o hartă simplă a orasului. Ajung relativ repede pe o stradă foarte frumoasă, Fedcovcia, păduroasă, cu o grădină botanică si cu vile somptuoase (interbelice, cred), unele adevărate palate. Ies apoi pe Bulevardul Sadova, iar de-acolo pe Cervonoarmiiska, după care mă opresc putin în Piata Soborna. De aici se ajunge foarte usor în Piata Tentralna, tinând în dreapta clădirea monumentală a vechiului teatru construit de Felner si Helmer. Recunosc clădirea Primăriei din Piata Centrală, asa cum mi-o amintesc din pictura lui Oskar Laske – doar că între timp a fost rebotezată Rada. Clădirile vechi ale orasului îmi stârnesc curiozitatea – propaganda turistică are, cred, dreptate să numească Cernăutiul „Perla Bucovinei”. Alinierea compactă a clădirilor contrastează surprinzător cu întâlnirile largi pe care si le dau străzile, si cu o anume înclinatie ce se accentuează spectaculos o dată cu coborârea către clădirea imperială a gării.
    Intru de curiozitate în această din urmă clădire, după ce la o intersectie trec pe lângă un tanc prăzuliu parcat pe un soclu. Consult mersul trenurilor de pe un perete si denumiri binecunoscute (mai ales din romanele cincizeciste despre Marele Război de Apărare a Patriei) îmi apar înaintea ochilor – în mod straniu realizez că sunt chiar destinatii concrete. E de ajuns asadar să-mi plătesc în hrivne un bilet, să iau un tren sau altul în rând cu omenirea modestă, nici urbană nici rurală, care întesează peronul si să mă trezesc la Kiev, Konetk, Krivoi Rog, Dnepropetrovsk, Harkov, Zaporojie, Sevastopol, Odessa. Liniile se întind în toate directiile, si în special spre est, săgetând adânc în inima Ucrainei. Văioaga ce adăposteste gara rămâne ca o fereastră prin care bat vânturile reci ale imensitătii. Cu ochii la dealul împădurit de dincolo de oras, reusesc însă, după o sugestie diferită, să-mi închipui acelasi peisaj în lumina caldă, intimă a colinelor moldovenesti.
    
    11. Câteva dintre vechile clădiri poartă schele si au început să fie renovate pe dinafară. Prin gangurile către curtile interioare se mai întrezăresc încă ridurile adânci ale dărăpănării. Activitatea a fost declansată, pare-se, o dată cu întâlnirea de la Cernăuti dintre Emil Constantinescu si Leonid Kucima. De atunci municipalitatea nu s-a mai oprit si renovează încontinuu.
    Din două în două ziduri se pot citi plăcute comemorative cu nume ucrainene.
    
    12. Un soc pe care, într-o cronologie strictă, ar fi trebuit să-l consemnez chiar de la început. O neverosimilă întoarcere în timp. Uneori cu 25-30 de ani, sau chiar cu mai mult. Autobuzele de transport în comun care par că vin direct din anii ’60, masinile GAZ, masivele telefoane metalice, hainele străzii – toate acestea mă transportă înapoi în copilărie, ba uneori si mai departe. Experienta e, fără fason, miraculoasă, ireală. Declicul cel mai puternic se produce atunci când intru într-un fel de băcănie si observ 3 sau 4 vânzătoare în halate discutând relaxat, cu coatele sprijinite de tejghea. Arhetipuri ale copilăriei mele! Amabile cu clientii, dar fără să-i flateze, lejer nepăsătoare, cu un fel de egalitarism proletar în atitudine. Te servesc în timp util, numai să nu le ceri promptitudine – nu, serios, asta-i o constrângere atât de meschină! Oricare ti-ar putea fi dacă nu mătusă sau verisoară, atunci cu sigurantă o vecină cumsecade de scară. Una dintre ele, mai în vârstă si cu vocatie maternă, mă întreabă probabil ce doresc, eu îi explic în română, apoi în engleză, dar, evident, nu pricepe, se lămureste până la urmă trasând o proiectie a degetului meu întins către câteva rafturi. Produsele din majoritatea magazinelor sunt destul de putin diversificate. Ceea ce nu se poate spune despre gama cutiilor de ciocolată – mici, mijlocii, mari si enorme, colorate, stilizate, strălucitoare si, pentru localnici, destul de scumpe (între 5 si 30 de hrivne). Vânzătoarea scoate din raft o cutie cu o veverită jucăusă; în timp ce o plătesc, îmi istoriseste o întâmplare destul de lungă, care, judecând după zâmbetul însotitor, cred că mă include si pe mine si s-ar traduce cu: „Vezi, tu ai zis una, eu alta, dar până la urmă am reusit să ne întelegem.”
    O altă grijă a mea este să-mi cumpăr cvas – licoare despre care mi-am întocmit în ani o bibliografie sentimentală, mergând de la Cehov la Gaidar. Nu mă gândisem la asa ceva până să calc prin prăvălii, dar, odată pasul făcut, ideea nu mă mai părăseste. Cer cvasul care mi se pare mie cel mai apropiat de traditie (desi e împachetat, dezarmant, în plasticul buteliilor standard de cola), anume un soi zis „mănăstiresc”, cu o etichetă de pe care priveste hipnotic către client un călugăr bărbos care ar putea fi si Rasputin. Iau lichidul negru în camera de la hotel, cu gândul să am pe seară, după masă. Eroare fatală! Mai mult de câteva picături nu pot înghiti – iar setea creste, magazinele au închis deja. Ghidul nostru român mă consolează a doua zi cum că acesta nici nu ar fi cvas adevărat, că ar fi preparat de mântuială, industrial – ehei, cvasul autentic se tine, precum odată în tineretea sa, câteva zile la fermentat si se filtrează prin pâinea de secară, apoi… Din rafinamentele tehnice pe care mi le descrie deduc încăpătânat exact contrariul: nu există asadar deosebiri esentiale între cvasul de odinioară si cvasul contemporan, ci doar mofturi de degustător avizat. Nu sunt, în fond, chiar atât de pretentios, sunt doar un turist al cvasului. Însă si după aceste reflectii tot nu-l pot înghiti. Molipsiti, băietii si-au cumpărat si ei o butelie, iar acum mă privesc cu o chiorâsă melancolie de stepă. Operatorul nostru, om umblat pe la Paris, Maghreb si prin State, îl tot scoate în schimb de sub bancheta microbuzului pe drumul de întoarcere la Bucuresti si mai trage câte o duscă, pretinzând că are gust de mazagran. Acasă, taică-meu si o mătusă din Dobrogea se declară si ei partial de acord cu renumele literar al cvasului. Recunosc chiar gustul pâinii de secară – performantă remarcabilă, tinând cont că n-au mai băut niciodată înainte.
    A treia cumpărătură pe care o bifez după o „inspiratie” îndelung păstrată între paginile cărtilor este o cutie de papirosi „Zaporojic”, cu o feerică pictură cu cazaci pe capac, reproducere după Zaporojenii scriind o scrisoare sultanului Mohamed al IV-lea de Repin.
    
    13. În fine, apogeul curiozitătilor mele: descopăr în câteva magazine faimosul abac rusesc – si, ce-i mai uimitor, acesta stă lângă case de marcat mai moderne, fără să-l stingherească în vreun fel pe vânzător! Ba, dimpotrivă, ai zice că fără bilele de lemn nici nu se descurcă!
    
    14. Este incredibil cât de multe farmacii pot fi întâlnite în oras! Zeci si zeci de apteka, una lângă alta – în ruptul capului nu îmi pot da seama pentru ce si cum o asemenea densitate năucitoare!
    
    15. Într-a doua – si ultima – seară la Cernăuti iesim să bem câte o bere la una dintre mesele de pe trotuar, vizavi de hotel. Ceva mai încolo, un bazar si puzderie de dugheni-cârciumi care se întind pe sute de metri de-a lungul trotuarului. Privind aglomerarea pestrită, mă întreb dacă promiscuitatea dâmboviteană mai poate fi trecută exclusiv în contul balcanismului. Găsesc ceva mult mai adânc asiatic în toată această febră a străzii.
    Ca pentru a mă confirma, o bătrânică se preumblă încolo si-ncoace printre mese, cu un buchet de trei-patru pesti uscati în mână pe care îi vântură ademenitor către clientii de la mese. Obicei sumar – dar completându-se de minune cu berea. Ne abtinem totusi, prudenti, de la asemenea delicii.
    Aproape că s-a înnoptat, când o femeie în negru, înaltă si slabă se iveste dintr-odată lângă noi si ne întreabă pe româneste dacă n-am vrea să-i dăm ei sticlele golite. Privim reticenti spre local, de unde din când în când iese la mese fata în mini de la bar, apoi i le strecurăm pe toate într-o sacosă. Ca o umbră, femeia ne multumeste si dispare.
    
    16. Pe nesfârsita Stradă Principală, un bust al lui Paul Celan. Mă apropii pe întuneric (e zece seara, nedumerind un sărut rodinian, pe care îl observ doar cu putin înainte să ajung la soclu. Renunt, oricum nu mai pot citi nimic.
    
    17. Noaptea, pe străzile vechi cufundate în obscuritate, viata cernăuteană din vremea Imperiului poate fi imaginată după dorintă. Clădirile au rămas acum goale, evacuate de animatia de peste zi, si fac loc în tăcere trecutului.
    
    18. Epilog. La receptia hotelului Traian din Iasi, unde tragem în ultima etapă a călătoriei noastre, receptionera – extraordinar de zâmbitoare si de prietenoasă – mă întreabă dacă sticla de apă minerală pe care o port cu mine este străină. La scurtă vreme după ce-o lămuresc îmi asează alături, în glumă, ca într-o transcriere a lui Sevcenko, o altă butelie de apă minerală, pe care scrie de asemeni Bucovina, dar cu caractere latine.