De la meterhanea la opera romana

Urechea fina a stilatei englezoaice Lady Elisabeth Craven, obisnuita cu menuetele cântate la spineta sau clavecin, a fost de-a dreptul ranita de talgerele, tobele si alamurile zgomotoase ale meterhanelei lui Nicolae Mavrogheni (1786-1790). Domnitorul o primise într-o audienta la Palat si, voind sa-i faca o cât mai buna impresie, când distinsa englezoaica se pregatea sa se retraga, fusese rugata sa mai zaboveasca putin, pentru a asculta muzica domneasca, chemata sa cânte în cinstea sa. "Când m-am ridicat sa plec – consemna în memorii – , unul dintre sambelani mi-a spus în soapta sa stau din nou jos si atunci urechile mele au fost izbite de cel mai diabolic zgomot pe care l-am auzit vreodata; la care, secretarul a spus cu glas tare si foarte grav <<Pentru dumneavoastra doamna, muzica voievodului>> [în franceza, în original], iar printul a voit ca eu sa ma uit afara, în curte. Acolo am vazut trompete de toate felurile, talgere de alama, nu mai mari decât o ceasca de ceai, izbite unele de altele; toate erau aliniate pe pamânt si cei care le mânuiau stateau pe vine pentru a lovi în ele. Fiecare muzicant se straduia sa acopere zgomotul vecinului sau facând unul si mai mare daca era posibil." Din fericire, la dineul oficial, evolutia meterhanelei avea sa fie "potolita din când în când de tigani, ale caror melodii erau absolut încântatoare […] Printul a vazut impresia pe care a facut-o aceasta muzica asupra mea si le-a poruncit sa cânte mai des decât turcii".

Lectii de dans la baluri cu zi fixa

Meterhaneaua si, mai târziu, chiar lautarii aveau sa fie înlocuiti de alti muzicanti. Cu toata obstinatia lor în pastrarea costumului fanariot, a barbilor si obiceiurilor vechi, tot mai multi parinti nu mai pot refuza progeniturilor lor educatia în spirit occidental, aceasta implicând în majoritatea cazurilor si studii muzicale. Trecerea spre muzica culta s-a facut prin piesele de divertisment, prin muzica de salon care oricând putea transforma o auditie într-un bal ad-hoc. Chiar si lautarii si-au schimbat repertoriul batrânesc si, cu un nai si o scripca sau o cobza, puteau sa faca o întreaga societate de târgoveti, mai putin pretentiosi la calitatea interpretarii, sa dantuiasca dupa ultimele "slagare". La un astfel de spectacol a asistat si pictorul Charles Doussault în mahalaua Stelea din Bucuresti, pe la începutul anilor â50 ai secolului XIX. "Pretextul acestui mic bal la zi fixa era o lectie de dans. Tinerele fete veneau în toalete obisnuite […] Orchestra se compunea dintr-un nai si o vioara, tinute de doi tigani negri si creti ca niste brahmani de pe malurile Gangelui, în timp ce un omulet, slab si ciupit de varsat, se zbuciuma în mijlocul contradansului, împingând pe unul, îndreptând pe altul si scandând fara încetare masura cu vesnicele cuvinte: una, do, trei, patru, cince – una, do, trei, patru, cince… si tinerii dansatori, slabi, uscativi, asa cum esti la optsprezece ani, tinându-se cu bratele întepenite si mâinile crispate de mânecile hainelor, transpirând cu picaturi mari, cu sprâncenele încruntate, ca oamenii ocupati cu o treaba importanta, faceau <<echappé>>, <<si-sol>> si <<assamble>> [figuri de dans] cu o serioasa preocupare care, în mintea mea, îndeparta orice idee de placere. Tinerele fete nu pareau sa simta multa bucurie si sa se abandoneze în aceasta ocupatie atât de draga vârstei tinere din tara noastra [Franta]."

Gustul pentru astfel de distractii fusese adus de ofiterii din armatele de ocupatie rusesti si austriece. Generalul conte Alexandre de Langeron relata ca, în 1790, dupa cucerirea Benderului, printul Potemkin transformase cartierul sau general de la Iasi într-o fastuoasa curte: dadea baluri si concerte, supeuri si reuniuni. Boierimea era uimita vazându-i pe ofiterii cei nobili cântând ei însisi la diferite instrumente sau jucând piese de teatru, caci în ochii lor meseriile de muzicant si comediant erau infamante.

Româncele însa, mult mai receptive la nou, au început si ele sa cânte si sa danseze dupa melodiile la moda. Acelasi general Langeron se afla din nou la Iasi, în 1806. "Noi – consemna el – gaseam înca destule doamne în costum oriental, casele lor fara mobila si sotii lor foarte gelosi. Dar revolutia care a avut loc la Iasi, apoi la Bucuresti si în provincie, a fost pe cât de rapida pe atât de completa: la capatul unui an, toate doamnele moldovence si valahe au adoptat costumul european […] Dansul a cunoscut de asemenea o revolutie. Jocurile nationale au fost proscrise sau cel putin dispretuite. Au fost deprinse polonezele, englezele, valsurile si toate doamnele, având o multime de aptitudini pentru tot ceea ce voiau sa învete, au ajuns într-un an sa danseze minunat".

Profesorii de vioara, de chitara, flaut sau pian au început si ei sa fie foarte cautati, chiar daca instrumentele – în special cele cu clape – erau înca o raritate în casele acelor timpuri. Din pacate, elevele se dovedeau superficiale si prea putin înclinate, deocamdata, studiilor serioase, cum remarca la 1821 F.G. Laurençon. Altui francez, Raoul Perrin, româncele i se pareau excelente interprete.

Oricare ar fi fost adevarul, cert este ca în casele boierilor se organizau serate muzicale. La un astfel de eveniment a participat si Sir Robert Ker Porter: "Concertul – nota el – era dat de violonisti profesionisti acompaniati uneori de interpreti amatori; dar, în genere, oaspetii dadeau foarte putina atentie acestei parti a spectacolului, retragându-se în camerele alaturate, jucând carti, fumându-si pipele si bând punch, lucruri pe care le faceau cu multa însufletire…"

Vremea fanfarelor

In aniiâ 40 ai secolului XIX, serile teatrale începeau cu scene din opere si se terminau cu vodeviluri. Contele Anatole de Demidoff, în trecerea sa prin Bucurestii anului 1837, asculta fragmente din Semiramida. Doi ani mai târziu, Edouard Thouvenel, tragând la hotelul unui grec – "om foarte onest, fapt atât de rar încât este de remarcat" – afla de la proprietar ca în Bucuresti exista un teatru:

" –  Ce! aveti un teatru aici?

–  Da, domnule, si luna trecuta niste actori francezi au jucat Le Mariage de Raison si alte vodeviluri. Asta seara este concert si iata programul. Iau hârtia care-mi era prezentata si, sub o lira tinuta de un geniu, am citit: Teatrul din Bucuresti. Paolo Cervati, tenor de la Opera italiana, în trecere prin acest oras, pentru a se duce la Milano pentru ceremonia încoronarii, are onoarea de a anunta înalta nobilime si amatorii de muzica etc., etc."

Existau si cântareti români de certa valoare. In 1836, Timotei Cipariu era entuziasmat de glasul cântaretelor românce: "…Sa fi auzit glasul actritelor române cântând cu orchestra asa de frumos si cu maiestrie, cât m-am jurat ca pâna voi petrece [ramâne] în Bucuresti, la opera frantuzeasca, fleacuri, nu ma mai duc. Mi-e scârba într-adevar de ticalosul si neghiobul glas al acelora; dar al româncelor noastre, tinere, frumoase, cu gust îmbracate, cât este de atragator, împreuna cu maiestria! Ah, nu pot sa-ti descriu! Si-apoi numai un an de când au început."

In scurt timp lucrurile au evoluat. In stagiunea 1853-1854, la teatru se prezentau opere italienesti, vodeviluri frantuzesti si balete românesti, cum relata un medic polonez din armata rusa.

Trupele straine ce au trecut pe la noi în anii razboiului Crimeei aduceau fiecare specificul lor. Se crease, de pilda, o adevarata concurenta între fanfarele turcesti, austriece si românesti, care cântau, cu schimbul, în fiecare seara si duminicile în Cismigiu. Ofiterii cezaro-craiesti aveau un cazinou al lor, într-o casa impozanta pusa la dispozitie de domnitorul Barbu Stirbey, si aici cânta muzica de doua ori pe saptamâna.

Reorganizarea militiei pamântene în 1830 a dus si la crearea unei fanfare. Pictorul August Raffet a surprins în schitele sale si uniformele specifice ale trompetilor, tobosarilor si tamburilor majori, cu surtucele lor pline de galoane. Albumul ostirii, litografiat de Andreas Bielz si Karl Danielis în 1852, a rezervat o plansa întreaga "muzicii stabului ostirii" (adica statului major). In câtiva ani, fiecare regiment îsi avea fanfara proprie. Când, în 1866, s-a înfiintat garda civica, Legiunea I din Bucuresti si-a înfiripat si o fanfara, cu uniforma distincta si care îsi facea reclama în ziare: "Muzica Legiunei I din guarda civica, compusa de 25 de artisti si având un repertoriu de tot ce este mai nou, se recomanda onor, public pentru nunti, baluri, gradini, banchete si altele, cu preturi fórte moderate. Doritorii sa se adreseze la cancelaria Legiunei I, casa Barcanescu, strada Dómnei, de la orele 9 de diminéta pâna la 2 ore dupa amedi."

Chiar daca Ion Ghica deplângea înlocuirea "ahturilor" levantine, ce aveau nevoie de clar de luna si lautari care ciupeau cu har strunele, cu marsuri precum Cizmele întâiului de carabinieri, ceea ce facuse ca "proza sa goneasca poezia din gradina Cismigiu", fanfarele se bucurau de succes la public, iar acestea aveau un repertoriu bogat si variat, începând cu cântecele populare si sfârsind cu valsurile si ariile din cele mai recente opere si operete. Ba, se cântau si compozitii originale.

La 1848, unter-ofitirul Pascu Purcarea, comandantul gornistilor Regimentului 2 infanterie, a compus "în numele guvernului" marsul revolutiei. Doi ani mai târziu, a fost remarcat de Barbu Stirbey si citat prin ordin de zi pentru un nou mars ce-l compusese între timp. Si tot Purcarea a obtinut premiul III pentru "marsul destinat la primirea oricarui sef de drept", piesa care se cânta si azi. Sa nu uitam apoi ca si Iosif Ivanovici – autorul celebrului vals Valurile Dunarii – a fost si el ofiter si dirijor de fanfara regimentala.

Alte orizonturi

Ludovic Wiest (1819-1889) a fost timp de peste trei decenii capelmaistrul cel mai îndragit al bucurestenilor, vara pe terasele si café-chantant-urile din gradina Cismigiu, iarna la Fialkowski sau pe scenele de concert. A compus piese pentru dans si lucrari camerale. Le Journal de Bucarest, într-un numar din decembrie 1873, ne prezinta programul unui concert sustinut de el: "Mâine, joi, se va da o reprezentatie absolut atragatoare, în beneficiul d-lui Wiest. Se va începe cu amuzanta comedie Cheea unui ginere si se va termina cu Amorul doctor al lui Moli?re si al doctorului Obedenaru. Ca intermediu, d. Wiest va cânta Vis din Italia si niste arii populare românesti recent compuse de d. Wiest si executate de el însusi pentru prima data."

Ultimele decenii ale secolului XIX reprezinta epoca marilor compozitori, interpreti, pedagogi si fondatori ai învatamântului muzical românesc. Alexandru Flechtenmacher (1823-1898), la Iasi, a compus muzica pentru vodevilurile si cânticelele comice ale lui Alecsandri. Mutat la Bucuresti, a întemeiat Conservatorul de muzica. Tot la Iasi a activat Eduard Caudella (1841-1924), violonist si compozitor, autor al mai multor concerte pentru vioara, al operei istorice Petru Rares si al cunoscutei uverturi Moldova.

Inca în 1868, la Bucuresti, Eduard Wachmann (1836-1908) fondase Societatea Filarmonica Româna si a detinut functia de director al acesteia timp de 36 ani. Profesor de pian, seful orchestrei Teatrului National si profesor de armonie la Conservatorul bucurestean, a fost initiatorul concertelor simfonice bucurestene, începând înca din 1866. A compus muzica pentru multe vodeviluri, piese corale si vocale si muzica de camera. Asa s-a facut ca în 1874, Le Journal de Bucarest se entuziasma la debutul unei trupe românesti de opereta. Era vorba despre Judith si Olopherne, libret tradus din frantuzeste, iar muzica compusa de Joan A. Wachmann. In aceasta reprezentatie si-au dat concursul cele mai importante personalitati muzicale românesti ale momentului: L. Wiest (dirijorul orchestrei), corul era format din elevi de la Conservator, iar rolurile principale au fost interpretate de George Bratianu, Ion Tanasescu, A. Verzeanu, D. Nicolescu si Anna Danescu. "Mica noastra trupa de opereta româna – scria ziarul amintit mai sus – a cules cele mai vii aplauze din partea publicului. Noi aplaudam initiativa cu adevarat româneasca a fondatorilor operetei nationale si îi uram de a merge înainte."

Nici opera nu ramasese mai prejos. George Stephanescu (1843-1925) a fost animatorul si initiatorul spectacolelor de opera în limba româna si fondatorul unor societati lirice premergatoare Operei Române. A compus muzica de opereta, a fost autorul unei drame lirice si al primei simfonii românesti. Dar mai ales a fost îndrumatorul unor talente de renume mondial: Elena Teodorini, H. Darclée, Grigore Gabrielescu, D. Popovici-Bayreuth.

Ce salt într-un interval atât de scurt! Ca si în multe alte domenii, receptivitatea la nou n-a ramas doar la faza de imitatie, ci a dat nastere unor contributii la cultura muzicala a lumii.

Un mare animator al muzicii din acele vremuri a fost Gheorghe Simonis (1820-1905). Nascut la Homorod, judetul Brasov, studiase pianul si orga de la 12 ani si avea serioase cunostinte de armonie, contrapunct si compozitie. Trecând muntii, fusese angajat ca profesor de clavir la Institutul frantuzesc de fete din Bucuresti. A fost repede remarcat si numit "pianist de curte al lui Bibescu Voda". In 1844, s-a mutat la Craiova, pentru a înfiinta o scoala de muzica pe lânga Teatrul National din acest oras. Aici a pus în scena operele Norma de Bellini si Robert Diavolul de Meyerbeer. A ramas la Craiova doar doi ani, perioada în care Gh. Simonis a compus mai multe valsuri, preludii, fugi, variatiuni si concerte pentru pian. In 1846 s-a întors la Bucuresti.

Din 1848 activitatea sa a devenit notorie, mai ales în timpul ocupatiei militare turcesti si rusesti, dând concerte pentru ofiterii imperiali. La una din seratele organizate, Omer Pasa, comandantul trupelor turcesti, a remarcat-o pe sora mai mica a muzicianului, Ana, s-a îndragostit de ea si a luat-o în casatorie (Magazin istoric, nr. 4/1968). La plecarea lui Omer Pasa, Simonis si-a însotit cumnatul la Stambul, unde, prin mijlocirea acestuia, a ajuns pianistul padisahului si profesor de muzica al sultanelor din harem. A primit si grad ofiteresc si a devenit aghiotantul lui Omer Pasa. A fost însarcinat cu reorganizarea muzicii turcesti si din aceasta epoca dateaza diferite studii si culegeri de folclor oriental. Simonis a primit titlul de bey (print).

In timpul razboiului Crimeei, Gh. Simonis a ajuns colonel si s-a distins pe câmpul de lupta, în cadrul ostirii otomane. Dar dupa terminarea ostilitatilor, mistuit de dorul de acasa, s-a întors în tara, renuntând la stralucita cariera ce i se deschidea în imperiul otoman. S-a stabilit la Craiova, unde a detinut, cu intermitente, postul de profesor de pian si canto la Scoala Centrala de Fete si la Scoala Normala de Baieti. In 1870 a organizat si un cor, în care l-a avut ca solist pe viitorul celebru tenor Grigore Gabrielescu. Dar invidia altor profesori mai tineri si ingratitudinea contemporanilor i-au umbrit batrânetele.