Romanii lui Proust
Cornelia Stefanescu a publicat, la sfarsitul anului 2001, la Editura Elion, o carte intitulata Destinul unei întalniri. Marcel Proust si romanii, care se cere citita si continuata atent în multiplele si atat de actualele ei îndemnuri. Multiple, caci volumul de care vorbim îmbina viu pagini de sociologie a literaturii si a creatiei cu pagini de istorie si analiza literara, abordand convergent laboratorul de creatie al romancierului sau unele aspecte mai putin cunoscute ale canonului proustian si critica literara consacrata scriitorului în cadrul culturii romane din perioada interbelica. Actuale, caci studiile proustiene cunosc, în ultimii douazeci de ani, o înflorire neobisnuita determinata de cel putin patru factori majori: (1) studiile de genetica textuala care, pornind de la descoperirea unor noi manuscrise, au fost de natura sa înnoiasca radical si iconoclast imaginea textului proustian dovedind, între altele, ca, în conformitate cu ultima intentie auctoriala, În cautarea timpului pierdut ramane o opera neterminata, întrerupta de moarte imediat dupa o Albertine disparue redusa drastic la doua din cele patru capitole pe care i le stiusem si în a carei arhitectura Timpul regasit nu mai ocupa de acum un spatiu cert; (2) publicarea integrala, datorata lui Philip Kolb, a corespondentei proustiene care, totalizand 21 volume si peste 5 000 de scrisori, e de natura sa precizeze tulburator modul în care întelegem referentialitatea construita a operei literare, permitandu-ne sa localizam evenimente si personalitati etimon în raport cu situatiile si personajele proustiene; (3) asa-numitele Gender Studies care, pornind de la homosexualitatea lui Proust, au ridicat fascinante probleme de scriitura privind, îndeosebi, modul în care poate fi realizata "dinauntru", de un scriitor care nu a cunoscut iubirea pentru un partener de sex feminin, prezentarea complexa a acesteia, întotdeauna din punctul de vedere al unui personaj masculin, fie el Swann îndragostit de Odette, Naratorul visand la Albertine, Saint-Loup fascinat de Rachel etc.; si (4) studiile care abordeaza literatura nu prin prisma reprezentarii ci din punctul de vedere al emotiilor care duc la scris, pe care scrisul le constituie performativ sau pe care, în urma lecturii, cititorii ajung sa le traiasca în cheie proprie pornind de la cartea pretext.
În termeni de sociologie literara, Proust apartine tipului de scriitor care creeaza în legatura stransa si explicita cu oamenii printre care i-a fost dat sa traiasca. Grupul sau de referinta – arata Cornelia stefanescu – include un numar important de romani, cu care el întretine relatii privilegiate, ce vor dura pana la moarte, carora li se alatura cu devotament în întreprinderile lor si la care apeleaza pentru nevoile diverse ale operei. Este vorba de fratii Anton si Emmanuel Bibescu, primul, diplomat de cariera si autor dramatic, al doilea, membru al parlamentului roman si cunoscator pasionat al artei catedralelor; de surorile Anna de Noailles, scriitoare, si Hél?ne Caraman-Chimay si de fratele lor Constantin Brancoveanu, director al revistei La Renaissance latine; de mama celor trei, Rachel Raluca Brancoveanu, interpreta recunoscuta a lui Chopin, în a carei vila Bassaraba din Elvetia Proust începuse sa mearga înca din anul 1893; de Elena Kostachi-Epureanu, casatorita Bibescu, mama lui Anton si Emmanuel, al carei salon, celebru în epoca, era punct de întalnire pentru muzicieni ca Lizst, Wagner, Gounod, Debussy, Saint-Saëns, Fauré, scriitori ca Leconte de Lisle, Pierre Loti, Jules Lemaître, Maeterlinck, Porto-Riche sau pictori ca Bonnard, Vuillard, Odilon-Redon; de mai tarziu cunoscuta Hél?ne sutu si de nu multi altii.
Cornelia stefanescu a întregit figura plina de inedit a lui Anton Bibescu apeland, alaturi de volumul editat de el însusi – Lettres ? Bibesco si de scrisorile bogat adnotate publicate de Kolb, la însemnari din jurnalul lui Sebastian si din cel al scriitoarei americane Minna Curtis pe care Kolb nu le utilizase. Rasfoind volumul întelegem cat de adanc a fost contactul lui Proust cu familia si preocuparile prietenului sau roman. La moartea Elenei Kostachi-Epureanu, în 1903, Proust se zbate sa-si convinga prietenul îndoliat, pe care vrea sa-l consoleze, de oportunitatea venirii lui pana la Corcova, eventual pana la Strehaia în "Nehedinti" (Strehaia fiind pentru el, subliniaza Proust, un nume devenit nu mai putin familiar decat Senlis), poate "macar" la hotelul Bulevard din Bucuresti în lunile de primavara ale anului 1904. În momentul numirii lui Anton la Legatia romana din Londra, Proust va scrie impresionante si abile scrisori de recomandare lordului Fitz-Maurice, Presedintelui Academiei Regale si altor cunoscuti prestigiosi, insistand cu placere vadita asupra darurilor deosebite ale amicului sau. Alaturi de Anton Bibescu, Proust este membru în Comitetul pentru apararea raselor asuprite din Ungaria, se preocupa de rascoalele taranesti din 1907 sau de framantarile de la granita cu Bulgaria din 1913, îl convinge pe Bernard Grasset sa viziteze Romania în 1914, asteapta cu neliniste intrarea Romaniei în razboi în 1916.
Prietenia îi deschide prea-parizianului si prea-fragilului Proust nu numai societatea romanilor penduland între Bucuresti si Paris, ci si pe aceea din tara. Cele 200 de scrisori din corespondenta Proust-Anton Bibescu publicate de Kolb (carora, daca ar fi sa ne conducem dupa Martha Bibescu, le-ar trebui alaturate alte 200 prin cercetari viitoare) ni-l arata pe autorul francez interesandu-se pe îndelete si comentand în cunostinta de cauza fapte si incidente privindu-i pe Dr. Herescu (în 1898), Generalul Budisteanu, fostul ministru de razboi, Grigore I. Ghica, trimis extraordinar si plenipotentiar al Romaniei la Paris (în scrisorile din 1902), Ion Bratianu, presedintele Consiliului roman (în corespondenta din 1915), printul Dimitrie Ghica, Generalul Alexandru Averescu, Petre Carp, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Nicolae Grigore Filipescu (în scrisorile din 1916), moartea Margueritei Lahovary (sora Marthei Bibescu) sau a lui Paul Moruzi (varul Hél?nei Sutu) în corespondenta din 1918, printre multi altii. În acelasi timp, Proust deplora prieteneste sacrificarea talentului de autor dramatic al lui Anton Bibescu, chiar daca ea se produce în numele intereselor majore ale Romaniei, recomanda presant teatrelor Gymnase sau Athénée piesele acestuia La Lutte si Le Jaloux, le contacteaza cu succes, în vederea punerii în scena, pe Sarah Bernhardt si Réjane, care se vor decomanda ulterior. În momentul casatoriei lui Anton Bibescu cu Elizabeth Asquith, Proust va apara cu strasnicie documentata, împotriva celor care se grabisera sa vorbeasca de mezalianta, titlul si originea nobila a prietenului sau (cf., în volumul Pastiches et mélanges, textul L?Affaire Lemoine). Mai voalata, prietenia cu Emmanuel Bibescu (pe care Proust îl poreclise Almée si despre care Gauguin a scris la randu-i cu caldura în corespondenta sa), ni se conserva – arata Cornelia stefanescu – sub forma indirecta, în numeroasele scrisori adresate lui Anton dar vizandu-l de fapt pe enigmaticul sau frate, sinucis timpuriu. De Emmanuel, Proust este legat îndeosebi datorita pasiunii acestuia pentru vechile catedrale ale Frantei. La colectia de fotografii si la indicatiile sigure ale lui Emmanuel, autorul apeleaza ori de cate ori planuieste un drum de studiu. E greu de stiut la care dintre cei doi frati se gandea cu precadere Proust atunci cand îi asemana pe cei doi Bibesti fratilor Karamazov ai lui Dostoevski. E posibil însa ca firea discret neambitioasa a lui Emmanuel în raport cu mai vitalul lui frate (la fel cu cea a Hél?nei Caraman-Chimay în raport cu Anna de Noailles, la fel cu cea a lui Marcel Proust el însusi) sa-si fi spus cuvantul în afinitatile elective care par a-l fi unit adanc pe Proust cu unul si cu cealalta.
La randul lor, subliniaza autoarea, "romanii lui Proust" îsi pun influenta, deloc neglijabila, în slujba prietenului si a operei sale. Fratii Bibescu intervin la NRF pentru publicarea volumului O dragoste a lui Swann si organizeaza o întalnire a lui Marcel Proust cu Gide, Copeau si Schlumberger, în vederea aparitiei la Gallimard a romanului. Constantin Brancoveanu îi ofera lui Proust o rubrica în La Renaissance latine (unde urmase sa apara, de altfel, si traducerea Bibliei de la Amiens începuta de Dna Proust, verificata pentru transpunerea din engleza de Marie Nordlinger si, poate, si de Anton Bibescu, reluata în vederea "francizarii" de Proust, care intentionase initial sa le aiba drept cosemnatare pe cele doua colaboratoare). În timpul vietii lui Proust, Anton Bibescu, Martha Bibescu si Anna de Noailles citisera, trimise de acesta spre consultare, unele manuscrise ale lui Proust si îi încredintasera prietenului, într-un scop de conlucrare similara, manuscrisele lor. Dupa moartea lui Proust, Anton Bibescu scrie introducerea la traducerea în romana a volumului O dragoste a lui Swann facuta de Radu Cioculescu si publica, în Franta, în 1949, volumul Lettres ? Bibesco, prefatat de Thierry Maulnier în care e reunita pentru prima data o parte a corespondentei sale cu Proust. Chiar daca volumul a fost editat capricios, cu erori de datare si transcriere salutar precizate de Philip Kolb, el a pus în circulatie un material pretios pentru întelegerea vaselor comunicante care-l unisera pe scriitor cu oamenii epocii sale si cu cautarile lor. La randul ei, Martha Bibescu raspunde aceleiasi datorii morale publicand, sub titlul Au bal avec Marcel Proust, o colectie de scrisori primite de la acesta, iar Hél?ne Sutu cinsteste memoria prietenului, oferindu-i spre editare lui Paul Morand (în volumul intitulat Le Visiteur du soir) un numar de 45 de scrisori primite de la Proust.
Trasatura comuna care face ca romanii din preajma lui Marcel Proust sa se dispuna într-un grup sociologic compact, într-o minoritate privilegiata, este originea lor aristocratica. Prestigioase nu numai în Romania, titlurile de noblete ale celor amintiti îi pun în relatie, prin gramatica aliantelor, cu familiile înaltei aristocratii europene, în Franta cu familiile de Noailles, Montesquiou, Chimay, Beauffremont, de Guiche si de Gramont, prin care ajunge pana în contemporaneitate, insista Proust în L?Affaire Lemoine, sangele capetin. Originea nobila explica, în cazul celor ce scriu (Martha Bibescu, Anna de Noailles, Anton Bibescu) ca si în cazul celor care practica arta sau istoria artelor (Rachel Raluca Brancoveanu, Emmanuel Bibescu), atitudinea de amator luminat, situat în afara si deasupra "servitutilor breslei", la care pare sa fi fost sensibil, prin asemanare "temperamental-profesionala", Marcel Proust. Provenienta aceasta "rara" crease, în acelasi timp, exemplare umane pe cale de disparitie de care, traind în anii de dinamism si coruptie pe care ne-am deprins sa-i cuprindem sub numele de "Belle Époque", Proust se simtea irezistibil atras.
Alaturi de aristocratia franceza a epocii, arata Cornelia stefanescu, prietenii francezi ai lui Proust si cunostintele lor au fost asimilati, canibalizati, prefacuti treptat în personaje de roman sau în "rude prin alianta literara" ale acestora. Anna de Noailles a fost modelul vicontesei Gaspard de Revillon în Jean Santeuil. Hél?ne Caraman-Chimay este cumnata celebrei contese Greffuhle, pe care Proust a transfigurat-o în printesa de Guermantes. Rachel Raluca Brancoveanu este, prin ceea ce am putea numi un proces de "dezaristocratizare", unul dintre modelele apasator-neuitatei Doamne Verdurin. Apartamentul de la Ritz al Hél?nei Sutu, iluminat parsifalic de "boules de neige" dispuse în vase uriase, a fost transpus în salonul alb al Odettei Swann. În chihlimbarul sonatei lui Vinteuil e cuprins, ca interpret al sonatei lui Franck, George Enescu, pe care Charlus îl mentioneaza de altfel în volumul Prizoniera. O Maria Sturza devenita printesa Gorciacov se afla, ca model, îndaratul printesei serbatcev, contesa Odon de Montesquiou-Fezensac (nascuta Maria Bibescu si, ca atare, matusa a fratilor Bibescu) a patruns, în schimb, în mod "deschis" în romanul proustian, fara a-si schimba numele.
Alaturi de prietenii traitori la Paris sau penduland cu regularitate între mosiile din Romania si casele din Franta, Cornelia stefanescu îi include implicit printre "romanii lui Proust" si pe scriitorii sau criticii literari din Romania care au analizat si interpretat cu pasiune patrunzatoare opera romancierului în perioada interbelica, atunci cand aceasta nu fusese înca tradusa decat fragmentar, în revistele vremii. În capitolul Reactii romanesti fata de cosmogonia proustiana, pretios pentru oricine doreste sa urmareasca receptarea lui Proust în cultura noastra, autoarea discuta pe larg punctele de vedere exprimate, deseori în dialog, de Mihai Ralea, B. Fundoianu, Cora Irineu, Mia Frollo, Ovid Densusianu, F. Aderca, E. Lovinescu, G. Ibraileanu, Paul Zarifopol, I. D.-Gherea, Perpessicius, Liviu Rebreanu, C. Stere, Cezar Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Emil Gulian, Emil Botta, Dan Botta, Henriette Yvonne Stahl si G. Calinescu.
În finalul randurilor de fata, nu rezistam impresiei de lectura care ne determina s-o situam printre "romanii lui Proust" pe însasi Cornelia stefanescu. Fie ca este vorba de drumuri initiatice "în cautarea lui Marcel Proust" cum sunt cele la casa "matusei Léonie" din Illiers-Combray, la Martha Bibescu în insula Saint-Louis sau la Delft pe urmele întalnirilor luminoase dintre Proust-Vermeer si Dan Botta-Proust, fie ca reciteste texte mai mult sau mai putin uitate, nuvela Indiferentul, de exemplu, în care scrutarea subiectivitatii, abordata în În cautarea timpului pierdut exclusiv prin prisma si în favoarea unui Narator masculin se efectueaza înca, experimental, din punctul de vedere si interesul existential al personajului feminin (putem visa, pornind de aci, la cum ar fi aratat În cautarea timpului pierdut daca, în locul Naratorului, introspectia si povestirea ar fi fost încredintate unei Naratoare), fie, în sfarsit, urmarind în opera proustiana semnificatia adanca a cuceririlor tehnicii din Belle Epoque (de la termometru, calorifer cu apa, becul electric, cinematograf, telefon, la telegraf, imprimerie, fotografie, lift, tramvai, metrou, tren, automobil, aeroplan), cu transferurile mitice pe care ele le-au determinat sub pana proustiana.
Cartea Corneliei stefanescu ne face sa visam planuitor. Ce minunat ar fi ca în viitorul apropiat, acum ca dispunem, alaturi de traducerile lui Radu Cioculescu si Vladimir Strainu, de monumentala traducere a Irinei Mavrodin (1987-2000), sa dam în cultura romaneasca si în exegeza proustiana în general locul cuvenit "romanilor lui Proust". Ar fi vorba, întai, de o parcurgere atenta a celor 21 de volume de corespondenta proustiana publicate de Kolb pentru a vedea, pe larg, problematica, existentiala si estetica, a schimbului de scrisori dintre Proust si corespondentii sai romani. Apoi, de cercetarea arhivelor romanesti, franceze si americane, personale si publice, în cautarea a ce lipseste, pornind bunaoara de la afirmatia amintita a Marthei Bibescu, care dubla volumul corespondentei atestate dintre Anton Bibescu si Marcel Proust. Numai dupa un asemenea preambul, lectura din perspectiva romaneasca a Cautarii ar putea fi întreprinsa cu sanse maxime de detectare a modului sinuos în care întamplarile de gand, de vorba sau de fapta ale unora sau altora dintre partenerii romani ai vietii lui Proust au patruns în tesatura scrisa a unuia dintre romanele magistrale ale secolului XX. A modului în care au "comunicat" între ele prin capilare subiective de exceptie cultura franceza si cea romaneasca, la începutul unui secol de curand încheiat.