Generalul Radescu s-a întors acasa

Când veti citi aceste rânduri, eu nu voi mai fi printre voi. Nu stiu când va veni acea zi. Cât timp inima mi-e puternica si mintea clara, moartea poate fi o chestiune de luni de zile, sau chiar de ore. Viata mea este în mâinile lui Dumnezeu…

La vârsta mea înaintata, nu mai sper sa traiesc ziua în care sa vad eliberarea tarii noastre. Unica mea speranta este aceea de a îndeplini obiectivul vital de a stabili baze solide pe care lupta pentru eliberare va putea fi condusa de altii. Pentru acest tel Dumnezeu m-a crutat pâna acum.

Va las, în Liga românilor liberi, organismul elprin care energiile vitale, talentele si geniul fortelor românesti din exil pot fi mobilizate într-o miscare de solidaritate nationala si unitate dedicata Cauzei. Astazi, Liga este o realitate care functioneaza, o retea de asociatii ale românilor exilati pretutindeni în Lumea Libera. Este democratic reprezentata în organizarea sa; este supusa controlului democratic; în fine, este animata de sentimentul unei misiuni sacre…

Sperantele conationalilor nostri în spatele Cortinei de Fier depind în mare masura de spiritul de integritate, solidaritate si sacrificiu cu care toti romînii din exil vor adera la Cauza. Aceasta este încrederea sacra pe care destinul a avut-o în ei. Suprema datorie a succesorilor mei la conducere va fi mentinerea acestui spirit ca principiu vital de actiune.

Nutresc speranta ca urmasul meu la conducerea Ligii va fi ales dintre patru vechi prieteni ai mei:

Grigore Gafencu, distinsul fost ministru de Externe al României;

General Gheorghe Ion, unul dintre cei mai straluciti soldati si oameni de stat;

Mihail Farcasanu, lider politic capabil si prevazator; si

Viorel V. Tilea, personalitate de frunte în viata publica din tara noastra…

Exista un gând solemn pe care as dori, mai presus de toate, sa-l împartasesc nu numai succesorilor mei, ci si tuturor compatriotilor. Anii dominatiei naziste si ai razboiului, urmati de înrobirea comunista a poporului nostru, au distrus imaginea tarii noastre natale, asa cum o stiam înainte de al doilea razboi mondial. Poporul nostru secular e obosit, îndurerat si lasat complet fara speranta de catre tiranie, privatiune si tradare. Barbatii de vârsta medie au fost decimati de razboi. Multi crutati de razboi au pierit în lagare de concentrare si în camere de tortura.

Tineretul nostru este acela care trebuie sa tina sus stindardul libertatii române. Succesorii mei la conducere trebuie sa realizeze ca reprezinta doar girantii sperantelor si aspiratiilor de viitor ale noii generatii…

Este rugamintea mea ca persoanele mai în vârsta din Cauza sa înceapa cârmuirea viitoare, înca din prima clipa, sub egida tineretului nostru. Nutresc speranta si dorinta cea mai draga pentru tara noastra ca tinerii sai patrioti cu realizari dovedite în Miscarea de Rezistenta sa-si asume un rol major în conducerea Cauzei. Ma adresez în special lui Barbu Niculescu, Leontin Constantinescu, Vasile Dumitrescu, Adriana Georgescu – si altor tineri si tinere românce la fel de curajosi nutrind aceleasi conceptii. De astfel de oameni depinde viitorul tarii noastre de bastina…

Si acum, un batrân soldat a carui viata s-a scurs în serviciul tarii si al poporului sau, îsi ia la revedere de la pamântul pe care îl iubeste si pe care nu îl va mai vedea niciodata. La revedere si Speranta – compatriotilor sai înrobiti dincolo de Cortina de Fier. La revedere si Curaj pentru toti aceia care au luptat alaturi de el împotriva tiraniei naziste si comuniste si care vor continua lupta pentru Eliberare.

Pentru cei de care ma despart, în special Tinerilor nostri, exista promisiunea unei zile de mâine mai stralucitoare – un "mâine" când tara noastra si poporul sau vor fi eliberate de Fortele întunericului. Acesta este un ideal pentru care merita sa traiesti si sa lupti. Voua va las sperantele mele neîmplinite, visele si rugaciunile de reusita.

Le revedere! Dumnezeu sa fie cu voi si sa va calauzeasca în lupta pe care (acum) trebuie sa o parasesc!

(Fragmente din Testamentul politic al lui Nicolae Radescu)

Cristian Paunescu: Am aflat pentru prima oara despre intentia de a readuce în tara osemintele generalului Radescu dintr-o interventie în Parlament a deputatului Serban Radulescu-Zoner, cu care am fost ani de zile coleg la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti. Si senatorul Constantin Ticu Dumitrescu a sustinut aceasta idee. De asemenea, doctorul Stefan Issarescu, unul dintre liderii emigratiei române din Statele Unite ale Americii, – care nu are nici o legatura de rudenie cu premierul Mugur Isarescu -, mi-a trimis o cerere pentru reînhumarea în tara a generalului, mort în exil.

Trebuie spus ca actul se înscrie în linia initiata înca de Alexandru Ioan Cuza. La scurta vreme dupa dubla sa alegere, mai precis la 12 octombrie 1850, domnitorul Principatelor Unite promulga un decret – tiparit în Monitorul Oficial al Tarii Românesti la 15 octombrie -, în care se spunea: "Oamenii ce se jertfesc pentru o idee mareata si folositoare omenirei, acei ce-si dau viata pentru binele si gloria patriei lor, merita recunostinta si respect. Dorinta noastra este dar ca cenusele lui Nicolae Balcescu si ale lui Ion Voinescu, morti amândoi în amarul exilului, unul la Palermo si celalalt la Paris, sa fie aduse în sânul Tarei Românesti. Va invit domnilor ministri a lua masurile cuvenite pentru îndeplinirea acestei sfinte datorii catre memoria celor doi vrednici români, precum si pentru adunarea si publicarea manuscriptelor lui Nicolae Balcescu".

Preocuparea lui Cuza s-a extins apoi pentru readucerea în tara si a ramasitelor altor revolutionari de la 1848: Ioan Negulici, mort la Constantinopol, Grigore Iscovescu, parintele Atanasie Lusin, Grigore Ipatescu, îngropat la Brusa.

Dupa primirea scrisorii lui Stefan Issarescu, primul ministru a luat decizia readucerii osemintelor generalului Radescu acasa si a urmarit îndeaproape derularea operatiunii.

Primul pas concret a fost gasirea mostenitorului legal al fostului prim-ministru, care sa fie în posesia actelor legale necesare pentru aprobarea exhumarii de la New York si readucerea la Bucuresti. Sunt o serie de formalitati de îndeplinit în asemenea situatii, extrem de stricte.

De partea externa a operatiunii a raspuns domnul consisilier de stat Victor Chiujdea. Alaturi de noi s-a angajat cu toata energia domnul profesor Alexandru Serbanescu, un eminent neurolog, o personalitate a medicinei românesti, mostenitorul generalului Radescu. Domnia sa a si plecat în S.U.A. pentru rezolvarea tuturor problemelor împreuna cu domnul consilier Victor Chiujdea, caruia îi cedez în continuare cuvântul, pentru a ne relata partea americana a actiunii.

Victor Chiujdea: Repatrierea ramasitelor pamântesti ale unei personalitati presupune un complex de masuri, care trebuie foarte bine coordonate. Sunt o multime de detalii, de amanunte aparent nesemnificative, dar care pot da totul peste cap.

In primul rând, trebuia sa cunoastem foarte bine legislatia americana, practica în domeniu. In cazul particular al S.U.A., cadrul legislativ difera de la un stat la altul. Pe noi ne interesau legile si practica din statul New York. Au mai fost doua tentative de readucere a osemintelor generalului: prima în 1991 – de care am aflat si noi atunci când am ajuns în S.U.A. – si alta în urma cu doi ani. Nu cunosc motivele pentru care nu s-au putut realiza.

Am constatat ca legislatia statului New York este destul de simpla, dar foarte precisa. Orice operatiune de exhumare trebuie sa îndeplineasca ad-litteram toate conditiile. Statul se implica foarte putin. Esentiala este identificarea proprietarului mormântului.

In catzul nostru, proprietarul era domnul Barbu Niculescu, fostul secretar al generalului Radescu. Au plecat împreuna din tara si apoi l-a însotit pâna la sfârsitul vietii. Domnul Barbu Niculescu s-a ocupat de înmormântarea fostului prim-ministru, i-a îngrijit mormântul. Tot el i-a pastrat testamentul politic si pe cel catre familie.

Testamentul generalului precizeaza foarte clar dorinta lui de a fi înmormântat în pamântul tarii, alaturi de membrii familiei, dar numai dupa ce România va fi din nou libera. Pentru a-l readuce în tara, era nevoie de acordul si semnatura domnului Barbu Niculescu. Dupa obtinerea lor, împreuna cu consulul general al României la New York, Eugen Serbanescu, cu alti diplomati din cadrul Misiunii României la O.N.U. cu domnul Cornel Visoiu, directorul Directiei Consulare, am trecut la îndeplinirea celorlalte formalitati. Dispuneam de un interval de timp extrem de scurt, în care trebuia sa rezolvam o multitudine de probleme. S-au ivit si dificultati tehnice. A fost greu sa scoatem sicriul din blocul de beton în care fusese depus. De altfel, la deschiderea sicriului, toti am suferit un soc: arata ca si cum ar fi fost îngropat în urma cu doua-trei zile.

Trebuie sa subliniez înca o data sprijinul pe care ni l-a acordat doctorul Stefan Issarescu. Cu prilejul vizitei pe care a efectuat-o primul ministru în S.U.A., domnul Stefan Issarescu i-a adresat, la 21 mai 2000, rugamintea diasporei românesti din S.U.A. ca ramasitele pamântesti sa fie reînhumate în tara.

Am fost foarte impresionat de solidaritatea de care au dat dovada toti românii din Statele Unite cu acest prilej. Stim cu totii ca, în general, diaspora româneasca este divizata. De data aceasta, am actionat la unison, si cei de acasa si cei din S.U.A.

In seara zilei de 21 noiembrie a avut loc o ceremonie religioasa la capela cimitirului Cypress Hills din Queens. Au fost prezenti oameni de toate orientarile. S-au primit telefoane de la Paris, de la Londra, pe numele doctorului Stefan Issarescu si al lui Justin Liuba, corespondentul postului de radio Vocea Americii, iar oamenii plângeau la telefon.

Alexandru Serbanescu: A sunat si Adriana Georgescu, de la Londra, secretara generalului, care nu a putut merge la New York. Când venea la noi, în Clopotarii Vechi, era o tânara de 20 ani.

Victor Chiujdea: Trebuie sa va spun ca atunci când s-a încercat readucerea osemintelor lui George Enescu, se obtinuse inclusiv acordul scris al sefului statului francez. Totul a fost blocat din cauza opozitiei unuia dintre urmasi.

In cazul generalului Radescu cred ca a fost ultima sansa. Domnul Barbu Niculescu este o persoana foarte în vârsta, are 90 ani. Este su-ferind si oricând se poate întâmpla o nenorocire. Or, fara acordul domniei sale, dat în deplinatatea tuturor facultatilor, nu se putea face nimic. A doua zi, 22 noiembrie, era o mare sarbatoare americana, Thanksgiving Day, urmau alegerile prezidentiale în S.U.A. Deci, daca nu ne-am fi miscat repede, riscam sa pierdem momentul extrem de prielnic. Domnul Barbu Niculescu ne-a încredintat si testamentul politic al generalului Radescu.

Eu cred ca asemenea actiuni trebuie continuate. Imi aduc aminte ca în perioada în care eram director în Ministerul Afacerilor Externe, în 1997, a sosit o delegatie din S.U.A., care mai fusese aici. Venisera sa identifice pe voluntarii români în Vietnam – noi am avut un corp sanitar acolo în timpul razboiului – pentru a descoperi locurile unde fu-sesera înmormântati toti militarii americani. Au cercetat arhivele de la Ministerul Apararii, au discutat cu martori oculari, cu speranta ca vor putea afla amanunte care sa le permita sa readuca acasa cât mai multi militari americani disparuti în Vietnam.

Iata un alt exemplu. Cu prilejul vizitei presedintelui austriac, am discutat cu consilierul diplomatic prezidential, care mi-a povestit ca mama lui nu poate sa moara pâna nu afla locul unde a fost înmormântat fratele ei, cazut la Marasesti în timpul primului razboi mondial. Cu ajutorul specialistilor de la Ministerul Apararii Nationale, am aflat ca în perioada interbelica Germania finantase o serie de cercetari pentru a identifica mormintele soldatilor nemti morti pe teritoriul României. Dupa alte trei luni, a fost identificat si mormântul cautat, într-o comuna din zona frontului.

Trebuie deci sa continuam actiunea de readucere în tara a personalitatilor istoriei noastre, care, din diverse motive, au murit si au fost înmormântate în cele patru zari ale lumii.

Alexandru Serbanescu: Generalul Radescu mi-a fost un model în viata. L-am cunoscut si m-am apropiat de el în împrejurari deosebite. Venise în vizita la vila pe care o aveau parintii mei la Predeal. La un moment dat, cineva a adus vestea ca au patruns niste cai în curte si pot lovi masina. Toata lumea a alergat afara, cu exceptia generalului si a mea. "De ce nu te duci cu ei?" m-a întrebat. I-am spus ca vroiam sa stau cu el. Nu ne-am mai despartit pâna la plecarea lui.

M-a supus unui regim aspru, militaresc. M-a pus sa citesc din biblioteca lui splendida, desi aveam doar sase ani. Apoi, trebuia sa îi povestesc ceea ce citisem.

Vorbea foarte bine limbile engleza, franceza, germana si se descurca în spaniola. Incet-încet, am realizat diferenta dintre el si ceilalti din jurul meu. Toti erau oameni buni, dar el era deosebit. Si era incoruptibil. Practic, nimeni nu ar fi îndraznit sa îsi închipuie ca putea fi corupt. Era un om de o cultura deosebita, nu numai politica. Era si bi-bliofil.

Ma impresiona foarte mult modul cum vorbea cu oamenii. Discuta cu aceeasi naturalete si cu soferul si cu cel mai distins demnitar. L-am ascultat conversând cu Winston Churchill si Eisenhower.

Eu cred ca generalul Radescu a fost una dintre persoanele care fac cinste României si este bine ca a revenit în pamântul tarii, pentru ca este al nostru, nu al americanilor. Poate fi un model, modelul care ne lipseste. A muncit o viata întreaga.

Cristian Paunescu: Dupa demisie, ce a facut generalul Radescu?

Alexandru Serbanescu: El nu vroia sa plece. Dupa ce i-a prezentat regelui demisia, a locuit în casa din Clopotarii Vechi. La trei-patru zile îl vizitau generalul Schuyler, reprezentantul S.U.A. în Comisia Aliata de Control, si vicemaresalul aerului Donald Stevenson, reprezentantul Marii Britanii.

Intr-o zi, Stevenson l-a anuntat ca trebuie sa se refugieze la Legatia britanica, pentru ca autoritatile comuniste vor sa îl aresteze. El a refuzat initial. La staruintele tatalui meu, a acceptat. Nu-mi amintesc exact data când s-a dus. Tata îl vizita la fiecare sfârsit de saptamâna. In perioada aceea, noi nu am patit nimic.

A intervenit apoi un acord între sovietici si anglo-americani, prin care casa din Clopotarii Vechi capata statut de extra-teritorialitate. Ni s-a instalat o ghereta în fata portii si generalul Radescu a revenit acasa. Practic, avea domiciliu fortat. Ne mai bateau în burlane, ne amenintau ca furia poporului ne va ajunge pâna la urma. Generalul îsi facea însa plimbarile lui îndelungate prin gradina, imperturbabil. Secretara lui, Adriana Georgescu, a venit zilnic, pâna când au arestat-o.

Dupa câtva timp, a sosit Barbu Niculescu si i-a spus ca i se pregatea condamnarea la moarte. El i-a pregatit fuga.

Generalul Radescu capatase dreptul de a iesi din curte, o data pe saptamâna, pentru a merge cu o masina, sub escorta, la matusa mea, Aurelia Sachelarie, în strada Oitelor. La 17 iunie – 1946 – era ziua de casatorie a parintilor mei. Matusa era la noi. Generalul a plecat catre casa ei, avea cheile, a intrat pe usa din fata si a iesit prin spate, unde îl astepta Barbu Niculescu. De acolo au mers în Cotroceni.

Pe dealul Cotrocenilor se afla un atelier de reparat avioane. Aici fusese adus un avion bimotor, Savoia-Marchetti, pentru reparatii. Apa-ratul trebuia sa se întoarca pe aerodromul de la Baneasa. A decolat, dar a aterizat în Cipru, dupa un zbor lung, la vârful copacilor.

La o jumatate de ora dupa plecarea generalului din Clopotarii Vechi, au venit sa îl aresteze. Imi pare rau ca nu mai tin minte numele ofiterului care a intrat peste noi în casa. Eram strânsi cu totii în jurul mesei de sarbatoare. Când am primit telefon din Cipru ca a ajuns cu bine, ofiterul a zvârlit sapca în tavan.

Cristian Paunescu: De suparare!

Alexandru Serbanescu: Nu, de bucurie ca scapase. Am aflat apoi ca aterizarea fusese cu peripetii. Avionul ajunsese la limita de benzina si nu a mai putut cauta aeroportul. A aterizat fortat pe o plaja.

Generalul Radescu alesese un teritoriu britanic, Cipru, pentru ca el conta pe sprijinul lui Winston Churchill. Dar sovieticii au facut mari presiuni pentru a obtine extradarea lui. Britanicii l-au internat vreme de noua luni. Unchiul meu a fost atât de suparat din cauza acestui tratament, încât a refuzat sa mai plece în Marea Britanie si a ales Statele Unite ale Americii. Astfel s-a încheiat odiseea începuta în ziua de 24 februarie 1945, când generalul Radescu a avut de facut fata demonstratiei organizate de comunisti. La acel eveniment a fost martor ocular domnul Florea Olteanu.

Florea Olteanu: In perioada 23 august 1944-6 martie 1945 au îndeplinit, având gradul de locotenent, functia de procuror la Curtea Martiala a Comandamentului Militar al Capitalei.

In luna februarie 1945, din cauza evenimentelor din tara, ne-am aflat mai tot timpul în stare de alarma.

Pentru ziua de 24 februarie se anuntase o mare manifestatie comunista, contra guvernului condus de generalul Radescu. Potrivit regulamentelor, la toate institutiile publice carora li se asigura paza militara a fost trimis câte un procuror militar, pentru a supraveghea legalitatea masurilor luate de comandanti, pentru a face fata manifestantilor.

In cladirea Ministerului de Interne functiona si Pre-sedintia Consiliului de Ministri. Cum primul ministru preluase si conducerea Internelor, îsi stabilise sediul în cladirea noua, înca neterminata. In dimineata zilei de 24 februarie, la ora 06.00, m-am prezentat la generalul Radescu si i-am raportat scopul misiunii mele. Fata de mirarea generalului ca îi fusese trimis un ofiter magistrat atât de tânar i-am aratat ca luptasem pe front si fusesem grav ranit la Stalingrad.

Am mers apoi la comandantul unitatii de jandarmi si am facut instructajul tuturor ofiterilor. Ofiterii de jandarmi erau toti licentiati în drept. Am examinat dispozitivul de aparare. In fata cladirii era un gard înalt, al santierului înca în lucru. Moralul soldatilor era foarte bun.

La Curtea Martiala ni se prezentasera informatii obtinute si din care rezulta ca demonstrantii urmareau sa dea un asalt asupra cladirii, dupa modelul asaltului asupra Palatului de Iarna, din 7 noiembrie 1917. Cu 24 ore înainte instalasera tragatori în toate cladirile din jur.

Alexandru Serbanescu: Stiti cumva daca au fost amestecati si sovieticii? Adriana Georgescu mi-a povestit ca s-au tras salve de catre ofiterii sovietici aflati la etajele superioare ale Palatului Regal. Este ceva adevarat în povestea aceasta?

Florea Olteanu: Nu sovieticii au tras. In cladirile din jur erau oamenii colonelului Precup. Alaturi de noi s-au aflat vreo sase ofiteri britanici si americani, care ne-au venit în ajutor pentru a-i respinge pe demonstranti, lovindu-i peste cap cu pistoletele.

In momentul în care liderii comunisti, aflati pe o tribuna lânga gardul Palatului Regal, au început cuvântarile, s-au tras si primele salve din blocuri. Primul atac asupra noastra a pornit din strada Wilson. Au navalit în curtea ministerului. Ofiterii care supravegheau intrarea respectiva m-au chemat si m-au întrebat: "Ce facem?!" Am iesit în fata manifestantilor si am facut somatiile legale. Evident, nu s-au oprit. Am cerut sa se execute salve de intimidare. S-au speriat si au dat înapoi.

Dupa o jumatate de ora au reluat iuresul, cu strigate de "Jos Radescu! Moarte asasinilor!" In curte se aflau doua companii de jandarmi, iar pe cladire înca una. Eram 200 de oameni în fata câtorva zeci de mii. Când au patruns din nou în curte, tirurile din blocurile din jur au încetat. Impreuna cu maiorul Georgescu si cu doi capitani am încercat sa blocam patrunderea lor prin spartura facuta în gard, dar veneau val dupa val. Când au ajuns la cinci metri de zidul cladirii, am facut somatiile legale, apoi am cerut, prin semnale convenite dinainte, sa se execute noi salve de intimidare. Rapaiala i-a alungat din nou. Am refacut gardul si ne-am retras în minister.

M-am dus la generalul Radescu si i-am raportat ca nu mai puteam sa fac fata cu soldatii pe care îi aveam la dispozitie si ca eram pus în situatia de a deschide foc la picioarele manifestantilor. Mi-a raspuns ca el dispune, în spatele demonstrantilor, de trupe sprijinite de tancuri. Dar în afara orasului se gaseau sase divizii sovietice, care abia asteptau sa se produca un macel pentru a ne ocupa complet, sub motiv ca nu pot tolera un razboi civil în spatele liniilor frontului.

Am telefonat imediat primului procuror de la Curtea Martiala si l-am rugat sa trimita trei procurori cu trupe, care sa controleze cladirile din jur, din care se tragea în noi. A sosit imediat un detasament condus de locotenent-colonelul Oreste Dobrotescu, care a început sa îi împrastie pe manifestanti.

Eu am iesit în mijlocul demonstrantilor, însotit de o patrula de doi soldati. Am cerut sa vorbesc cu unul dintre liderii comunisti. Dupa cinci minute s-a prezentat Constantin Agiu. A început sa tipe la mine ca sunt morti si raniti. I-am reprosat ca au transformat o manifestatie pasnica într-un atac contra institutiilor publice. Am cerut sa vad mortii si ranitii. Mi-a raspuns ca solidaritatea clasei muncitoare i-a ridicat si i-a trimis la spital. I-am atras atentia ca daca vor continua actiunea, nu îmi asum raspunderea pentru evolutia evenimentelor.

Peste o jumatate de ora s-a produs un alt moment grav. Pe strada Ministerului se grupasera manifestanti, care au observat la una dintre ferestrele deschise – desi era luna februarie, vremea era calda – o mitraliera asezata pe un trepied. Au încercat sa o apuce de teava si sa o traga afara. Soldatii au intervenit si i-au gonit cu lovituri cu patul armei. Incercarii lor de a lua cu asalt intrarea din acea parte li s-a raspuns cu salve de intimidare.

M-am întors la generalul Radescu si i-am raportat ca am solicitat sprijin de la Curtea Martiala. Se întunecase si lucrurile începusera sa se linisteasca. Pe la ora opt seara, un grup de câteva sute de studenti s-au strâns pentru a manifesta în sprijinul guvernului Radescu. Si împotriva lor s-a tras, au fost morti si raniti.

La încheierea misiunii, mi-am facut raportul si l-am predat primului procuror. Cercetarile urma sa le faca, asa cum era si firesc, o alta persoana.

Am fost arestat în anul 1951. Cu un an înainte fusesera arestati ofiterii de jandarmi care participasera la misiunea din ziua de 24 februarie 1945, de la Ministerul de Interne. Ancheta a durat cinci ani. Mie mi-au adus si acuzatia ca am savârsit crime de razboi, pentru ca luptasem pe Frontul de Est. Apoi, au vrut sa ne acuze de crime contra umanitatii. Nu au reusit sa aduca dovezi pentru a ne încadra la aceste infractiuni. Ne-au trimis la Procuratura militara. Dupa sase luni si cei de aici au clasat dosarul pentru inexistenta faptelor incriminate. In anul 1956 ne-au eliberat din închisoarea Jilava. Aveam atunci 40 ani.

A consemnat Dorin Matei