Doina Cornea, Cluj, 2004: ”În democrație fiecare își găsește până la urmă locul”

Stimată doamnă Cornea, sunt câțiva ani de când ați dispărut oarecum din viața publică. Cărui fapt i se datorează retragerea dumneavoastră?

Răspunsul este foarte simplu. Nu mai am nici randamentul, nici energia pe care le aveam cu  câțiva ani înainte. Acesta este principalul motiv și cred că oferă o explicație completă a retragerii mele. Aș mai putea să amintesc și dorința de a-mi petrece timpul care mi-a mai rămas (n-aș vrea să sune egoist ce vă spun acum), ca să mă reculeg, să mă readun, pentru că am trăit o mare  risipire, în ultimii douăzeci de ani, pentru viața mea spirituală. Vreau să fac niște lucruri care să mă ajute să recuperez ceea ce am pierdut. Citesc, scriu, traduc din Monseniorul Ghica pentru un Institut francez. Mă întâlnesc cu prietenii, cu cunoștințele și trăiesc fără să am resentimente  pentru ceea ce mi s-a întâmplat de-a lungul acestor ani frământați.

Din perspectiva timpului care a trecut, cum vedeți acum evenimentele care au schimbat multe în România?

Exact așa cum le-am văzut și simțit atunci și cu aceeași atitudine critică. O privire asupra societății noastre și asupra calității oamenilor m-a făcut să intru în această acțiune de protest, ca să arat, să demonstrez că se poate face ceva. Ceea ce este trist e că în anii ?70 si ?80 românii n-au făcut ceea ce trebuia.

Ce anume credeți că ar fi trebuit să facă?

 Ce-au făcut și cehii, adică să nu mai ținem atât de mult la confortul nostru, la siguranță, la pașaport, la alte multe lucruri mărunte, la casă, avansare în post etc., etc. Ar fi trebuit să ne gândim că libertatea, demnitatea, celelalte valori democratice au un preț, care trebuie dat mereu. Chiar și în țările occidentale în care democrația s-a instaurat de multă vreme, aceste valori sunt apărate și susținute  tot timpul. Eu am considerat de la început că intelectualii au cea mai mare vină, că nu s-au implicat suficient în perioada aceea. Ei ar trebui să fie purtătorii de mesaj, de făclie, inițiatorii de programe, dacă vreți. Ori la noi, cei care au protestat la modul real au fost muncitorii din Valea Jiului și apoi cei din Brașov. Unde au fost  atunci , în ?77 și în ?87, intelectualii ca să preia ei acea energie uriașă? Mai ales la Brașov, despre care s-a aflat la două zile, când a anunțat Europa Liberă, căci despre Valea Jiului s-a aflat mult mai târziu. Deci unde eram noi? De aceea eu am spus tot timpul și spun și acuma, și să nu vă șocheze asta, am spus că vina pentru ceea ce s-a întâmplat n-o poartă numai Ceaușescu și clica lui care e, poate, chiar, mai vinovată decât el. Vina trebuie împărțită și 50% aparține societății civile și în primul rând intelectualilor. Se știe că de-a lungul timpului intelectualii români au fost în fruntea oamenilor în marile evenimente istorice. Poporul i-a urmat pe intelectuali atunci când a văzut că aceștia sunt oameni curați, inteligenți, destoinici, devotați unei cauze. Ori,  dacă în ? 70 și ?80 intelectualii români nu au preluat aceste mișcări  de opoziție inițiate de muncitori înseamnă că era vorba de o intelectualitate degradată în interior, în spirit. Textele mele de atunci sunt o dovadă că am gândit așa și  nu-mi refac istoria. La fel cred și acum. Primul text, din 1982, se adresa intelectualilor, ??celor care n-au încetat să gândească??. Lor m-am adresat, dar se vede că erau tare puțini, pentru că n-am primit nici un răspuns. Textul acesta a fost citit la Europa Liberă și este o dovadă că totuși se putea acționa, dacă voiai cu tot dinadinsul acest lucru. Textele meu au ajuns acolo pentru că eu am vrut asta. Nici eu, dacă știam că Ceaușescu m-ar fi omorât poate că nu făceam ce am făcut . Dar știam că dacă ajung să fiu cunoscută în Occident, el nu va da ordin să fiu omorâtă pentru că el nu era atât de prost, el avea o inteligență naturală și un simț politic bazat pe viclenie. Știa cum și până unde să întindă coarda. De aceea m-am adresat  în apelurile și protestele mele, încă de la început, intelectualilor. Mi-am dat seama cât eram de degradați și că nu ne îndeplineam misiunea în acele vremuri. Am fost dezamăgită și decepționată pentru că și după citirea la Europa Liberă a articolului ??Statutul de intelectual?? prea puțini au simțit nevoia să reacționeze pe față. I-aș aminti aici pe Dan Petrescu cu care am ținut legătura din inițiativa mea și pe  Dan Deșliu care mi-a luat apărarea într-un text superb,  text  ce  a avut o greutate cu atât mai mare cu cât venea din partea unui fost comunist. O mare susținere morală am avut și din partea regretatului N. Steinhardt care a venit la Cluj prin ?85 sau ?86 și m-a căutat și după ce am fost arestată, ca să vadă ce este cu mine. Chiar dacă a fost alungat de la poartă de milițienii ce păzeau casa,  a avut răbdarea să caute adresa fiului meu și să ceară astfel informații despre mine. Și Constantin Noica a venit prin ?87 , vara, la mine. M-a primit și la Păltiniș și am discutat cu el , dar nu avea o deschidere atât de mare în relațiile umane cum avea N. Steinhardt care m-a ajutat, prin cărțile lui, să-mi construiesc protestele  împotriva  comunismului.

Ați avut în acei ani vreun  moment  în care  vi s- a părut că luptați în van?

Da, mai ales în ultimii doi ani înainte de revoluție, când n-am mai fost primită la liturghie, când medicul a refuzat să vină la mama care era în agonie, când băiatul meu a fost dat afară de la serviciu. Atunci mi-am pus întrebarea dacă a meritat să-mi sacrific copilul pentru acești oameni care mi-au întors spatele la greu. Și atunci m-am dus la o fostă studentă a mea, Ana Hompot, profesoară de franceză, nevăzătoare care, în ciuda amenințărilor că va fi dată afară din serviciu, m-a primit de câte ori aveam nevoie de încurajare. Se-ntâmpla asta cu câteva luni înainte de revoluție, într-una din zilele în care eram mai disperată. Am intrat în cameră și cred că nici n-am salutat-o. M-am prăbușit pe pat în hohote de plâns. Biata de ea, s-a speriat de mine, m-a luat în brațe și m-a încurajat. M-au mai ajutat avocatul Vasilescu, doamna Ghimeși, colegă de la Filologie, Elvira Paian prin care țineam legătura cu doi foști studenți, Dan și Gina Sâmpălean din Blaj. Profesorul Mircea Zaciu vorbea cu mine pe stradă de câte ori ne întâlneam sau la telefon uneori, deși știa că sunt urmărită, Adrian Marino m-a susținut și a fost singurul care a venit la parastasul pe care l-am organizat după moartea lui Mircea Eliade. Am avut semne de susținere și din partea Sindicatului din Zărnești. Muncitorii Marin Lupan, Ioan Voicu, Mihai Torja, Marian Brâncoveanu, Monica și Bogdan Șerban au venit la Cluj și m-am întâlnit cu ei. Securitatea i-a arestat și i-a bătut bestial, au fost ținuți în picioarele goale trei zile și trei nopți pe ciment ud pentru că au fost de acord cu ceea ce spuneam eu în protestul meu împotriva dărâmării satelor și bisericilor. Un singur intelectual a semnat acel protest de apărare a satelor, un poet clujean, care după o săptămână și-a retras semnătura, acuzându-mă de fals. Nu-i spun numele pentru că-l cunoaște lumea, și nu merită.  Au mai fost gesturi mărunte care m-au ajutat să trec peste perioadele de disperare. Câteva buchețele de ghiocei pe care le-am găsit  aruncate în curtea casei, deși casa era păzită, precum și faptul că atunci când trecea autobuzul 46 pe stradă, toți călătorii întorceau automat capul spre casa mea. După revoluție am aflat că mi-au scris mulți  țărani din Timiș și din alte zone ale țării care ascultaseră protestul de la Europa Liberă. Scrisorile lor n-au mai ajuns la mine, dar se regăsesc în dosarele de la securitate și  vreau să le public în revista ??Memoria??, ca modele de adevărat patriotism.

Ce părere aveți despre implicarea intelectualilor în evenimentele postdecembriste? Au fost ei la înălțimea așteptărilor?

Vreți să spuneți poate ??neimplicarea??intelectualilor în tot ceea ce s-a întâmplat după 90. Neimplicarea lor a făcut ca evenimentele să se desfășoare așa cum știe toată lumea. Securitatea a pus mâna pe putere  sub o fațadă pe care eu am socotit-o așa de la început și oricât l-am întrebat eu pe dl. Brucan, în acele zile,  ce se află dedesubtul aisbergului pe care-l vedeam cu toții, pentru că era clar că șase oameni nu pot prelua puterea dacă n-au susținere, n-am primit  nici un răspuns clar. În două, trei săptămâni am fost măturată, lumea mă înjura din cauza calomniilor și a minciunilor. Ce trăim noi acum este consecința faptului că noi, intelectualii nu ne-am organizat dinainte, așa cum s-au organizat cehii, de exemplu. Acolo intelectuali mari, oameni de știință, filozofi, oameni de litere, elita, într-un cuvânt, au fost dați afară  din serviciu și închiși. La ieșire din închisoare au lucrat ca fochiști și în cele mai de jos munci și își continuau clandestin activitatea de profesori, educându-i pe tinerii interesați. Dacă erau prinși, stăteau la închisoare și apoi o luau de la capăt. Fiecare a plătit un preț.  Și Havel a stat cinci ani la închisoare. Dacă  noi ne organizam din timp, am fi avut un proiect, un guvern, un program economic, un proiect legat de drepturile omului. Poate că ar fi fost mai ușor să se organizeze societatea. Apoi am mai făcut și greșeala să nu intrăm în partidele politice imediat după revoluție. Mi-aduc aminte că în 26 decembrie ne-am adunat în casa domnului Pleșu și că acolo eu am susținut că e nevoie de  partide pentru că vin alegerile. Toți cei de acolo, influențați de domnul Mihnea Berindei, au spus că nu partidele sunt necesare pentru intelectuali, ci societatea civilă. Dar societatea civilă nu poate să preia puterea în caz de alegeri. Eu am cedat pentru că eram o voce absolut singulară. De altfel, în primul statut al Grupului pentru Dialog Social a fost specificat clar că nici un membru al Grupului nu poate face parte din vreun partid. Această neimplicare ne-a costat mult. S-a revenit apoi asupra statutului, mulți intelectuali au intrat în partide, dar era deja mult prea târziu.

Ce părere aveți despre viața politică din România de azi? S-au făcut și lucruri bune de-a lungul anilor?

 Da, s-au câștigat unele lucruri. Libertatea de a călători, libertatea presei, deși uneori relativă, libertatea cuvântului au fost câștigurile primei perioade. Din păcate, reformele esențiale, cele legate de proprietatea privată, de instituțiile statului  au întârziat și au schimbat prea puține. Multe  au fost doar rebotezate și au continuat cu aceeași oameni, dar n-ajunge să schimbi doar numele ca să faci un pas înainte. Între anii ?96  – 2000 s-au pus bazele unor instituții democratice, s-a gândit și s-a pus în practică o politică externă reușită,  s-a început reforma sanitară, cea a învățământului, a justiției. N-ajung însă doar normele, contează și oamenii care le aplică.

Cum credeți că ar trebui să înceapă această acțiune de îndreptare, de repunere în drepturi a adevăratelor valori democrate?

Toți suntem responsabili de lumea în care trăim. Când va începe fiecare să  înțeleagă că e dator să aducă un pic de bine în societatea în care trăiește, să nu fie indiferent la ceea ce se întâmplă, să nu trăiască cu ideea că schimbarea trebuie să vină dinafară, atunci balanța se va înclina sigur spre o lume mai bună. Pare utopic ceea ce spun, dar nu este așa. E nevoie de răbdare din partea tuturor și de perseverență. Altfel, dacă nu ne trezim la timp, din popor, din națiune vom deveni o populație, o turmă fără nici un căpătâi. A doua speranță, care e mai plauzibilă și mai logic de explicat este că  vom intra în structurile acestea europene și că, prin forța lucrurilor, guvernanții vor fi obligați să urmeze un anumit făgaș. Acest făgaș îi va obliga pe politicieni și pe industriași să renunțe la concurența neloială, la corupție, la înșelătorie și atunci va urma și omul obișnuit calea aceasta. Dacă nu ne schimbăm, dacă nu se schimbă viața politică, instituțiile, structurile, pe termen lung sunt pesimistă pentru neamul nostru, pentru existența lui în lume. Nu mă refer la existența comună, măruntă. Multă lume a spus despre mine că sunt o idealistă, eu cred că sunt mai realistă decât mulți dintre politicienii noștri. Sunt fricoasă, lașă, dar curajul se face, se cultivă în timp, ca și binele, care nu moare, ca o plantă în grădină pe care dacă n-o îngrijești, o năpădesc buruienile. Nu te naști cu virtuți, ci, eventual, cu o predispoziție. Dacă zilnic faci un gest de bine, de solidaritate, dacă ai milă de cei oropsiți, dacă ai sentimente din acestea pozitive, ajungi într-o bună zi să fii alt om și să înțelegi semnificația spirituală a gestului , a actului mărunt. La urma urmei totul, toată viața noastră nu este decât un lung proces de autoeducare spre ceva mai bun.Toți avem șansa la autodesăvârșire, și gunoierul și primul ministru, și măturătorul de stradă și președintele. Asta este democrația în care ar trebui ca fiecare  să-și găsească până la urmă locul.

Interviu realizat de Otilia Țeposu