Ritualul primăverii sau Despre vrăji, strigoi și lupi în Munții Poiana Ruscăi

             Mai trăiesc  puțini  din cei care  și-ar mai putea aminti de chipul Mariei Sârbu din Poeni, de înfățișarea ei dinainte de ziua în care soarta i-a scos în cale ultimul lup care-a mai fost  văzut  prin pădurile de la poalele munților Poiana Ruscăi. Poate să fie  doar vreo două sau trei femei  mai bătrâne care -și amintesc de ochii  negri  și de mersul sprințar al femeii a cărei întâmplare, de-acum mai bine de  cincizeci de ani, a îngrozit toate satele așezate de-a lungul Begăi. Poate că a fost primăvară și dimineață în ziua aceea,  ori poate că era vară și soarele zvânta  noroaiele de pe drum, sau poate că  picături mari de apă cădeau cu răpăit de gloanțe deasupra  copacilor goi, ca acuma, când cohorte de nori aleargă dezlănțuite într-o lumină sură ce se prelinge odată cu ceața, coborând dinspre munte.

               Sunt în Poeni și văd cum vine  anevoie primăvara. Sunt aici pe urma unor povești  ciudate despre Caii lui Sântoader, strigoi și pricolici, despre blesteme și oameni care se transformă în lup. Povești stranii despre  întâmplări ce nu se pot  uita ușor. Vreau să-i cunosc pe oamenii care le-au trăit, însă nu e nimeni pe ulițele pustii, iar  niște femei  care au stat lângă un izvor, ca  să-și umple gălețile, au dispărut fără urmă într-o curte, până să ajung la ele, lăsându-mi doar   amintirea unor broboade sau  năfrămi  legate ciudat, una peste alta, cu capetele ridicate în sus, către cerul din ce în ce mai cenușiu.

                                  Blesteme, strâgoni și lupi                                                                                

                   Satul e risipit pe ulițe înguste care coboară toate către albia noroioasă a râului Bega. Totul mustește de apă, pământul e jilav și zăpada mai stăruie prin colțurile umbrite. Ca să ajung în cerdacul celei mai bătrâne femei din sat, după sfatul preotului, urmez drumul de  pe malul apei și mă opresc la penultima casă, ascunsă după o poartă mare de lemn. Ana Lăpugean e în bucătărie, stă pe un scăunel cu spatele către o sobă mare ce acoperă jumătate de perete. E obișnuită cu întrebările și curiozitatea celor veniți de departe s-o asculte. A văzut multe la viața ei, mai are doar ?cinci ani până la nouăzeci??, a fost   ? fată isteață și descurcăreață tare??și-i pare bine când  vine primăvara, că-i place  să vadă cum înflorește toată lumea. Știe de neamul mușcat de lup, toată lumea de aici, de pe vale,  vorbește că acolo, în neamul acela trebuie să fie un mare blestem, sau, mai zice ea gânditoare, ”poate, femeile acelea mușcate, căci au fost mai multe,  n-au ținut Săptămâna Cailor, care-i cea mai rea pentru blesteme, din  tot Postul Mare”.

                ”Poate că sora mea, care-i mai tânără știe mai multe să vă povestească??, mai zice mătușa Ana, văzând că se deschide ușa și două femei intră în bucătărie cu sfială și curiozitate amestecate.

               Femeile s-au așezat pe o laiță de lemn, una lângă alta. Se vede că sunt rude, au ochii la fel, sunt mamă și fiică și le cheamă Raveca pe amândouă. Le spun și lor de ce-am venit și ele încep să  povestească de parcă ne-am cunoaște de când lumea.  Aflu astfel, ca o amenințare de început, că cea mai mare grijă a oamenilor din aceste locuri era să intre curați sufletește în Postul Mare, că se spovedeau și se lepădau de păcate înainte de marea sărbătoare a Paștilor.  Pentru că altfel, ?cine nu ținea legile astea, cine nu se leapădă de păcate, cine rămâne neîmpăcat, cu greșeala în suflet,  e pedepsit și blestemat să nu-și afle hodină pe lumea asta și nici pe aialaltă și să umble ca un lup, ca un strâgoni,  ori ca un câne fără stăpân.?  ”Blestemat ca și Caii lui Sântoader”,  spune femeia mai tânără,”Caii aceia care  au fost feciori faini cândva, dar au înșelat fetele și  au fost pedepsiți pentru asta”. Ea, Raveca, știe că au fost în satul lor și-n altele de la poalele muntelui și  de pe valea Begăi multe întâmplări ciudate care i-au pus pe oameni pe gânduri. Le-a auzit și ea de la alții, căci cei bătrâni   le știu și le povestesc. Mi le spune și mie și așa aflu  cum o femeie ?vigană?, sănătoasă adică, a murit încetul cu încetul, s-a stins, pentru că o alta, care i-a luat apoi bărbatul, a vrăjit-o și ? i-a tăiat salca?. Mai de-a dreptul, mai pe ocolite, cu oarece teamă totuși, femeile îmi spun cum au auzit ele de la alții că se taie salca. Cea care face vrăji alegea o salcie care era pereche cu femeia pe care voia s-o farmece. Apoi în fiecare zi tăia cu toporul  câte puțin din salcia aceea care se usca și zicea acolo  niște vorbe. Și după cum se usca salcia, așa se stingea și femeia, oricât de veselă și ”vigană” ar fi fost înainte. Sigur, mi se mai spune, asta nu puteau s-o facă decât ?alea care umblau cu necuratul?. De-aceea crede ea, Raveca,  crede că e bine să intri în primăvară împăcat  cu toți și să nu rămâi dator lui Dumnezeu. Îmi povestește apoi despre un bărbat tare păcătos și  blestemat, care locuia în satul vecin, Crivina. Îmi  spune despre el că, după ce-a murit, ar fi apărut ca ?? strâgoni??, lângă un pod ce duce  către casa lui. Că i-ar fi dat cineva ?Bună dimineața?, dar că el n-a scos nici o vorbă. ??Stătea așa pupurez lângă pod și când or ajuns lângă el oamenii, care l-or văzut, el s-a făcut în cal și a plecat tropotind pe cale în sus. Și-apoi s-o întors și s-o luat în galop, cu coama vânătă fluturând, s-o luat  după oamenii aceia și ei s-o temut și o luat-o la fugă către casă, că le-o fost frică la toți. Și s-o băgat într-o curte, ca să scape de el și calul  o trecut fugind  pe drum mai departe. Și când s-o uitat după el, n-o mai văzut decât un câne  negru  ori un lup care mergea așa aplecat  într-o lăture către pădure.??

               ??Ie, ie, intră în vorbă și Raveca mai bătrână, ăla trebe că o fost lup de ăia blestemați, nu câne. Io am pățât una și mai și! N-aș fi crezut, dacă mi-ar fi povestit cineva, da? am pățât-o io și atunci n-are nimeni ce zice. Am venit într-o sară cu moșul meu de la joc și cum mergeam noi pe malul apii, numai ce-am auzit în spatele nostru??ciup, ciup, ciup??, așa ca și cum ar merge o găină. Ne-am uitat înapoi, dar nu se vedea nimica și atunci m-au luat așa niște fiori și m-am prins de bărbatu-meu. Apoi am auzit pe drum așa ca și cum ar merge un cal împiedicat, ?? clop, clop??, și tot nu se vedea nimica pe uliță. Io m-am băgat cu tătu? în moșu? meu, de spaimă și el m-o prins de mână și și-o făcut sămnul crucii. Și ce să vezi? Când am ajuns acasă, am deschis poarta și era la noi în ocol un cânioc mare, negru și când a zis moșul meu?? Dumnezeu îi cu noi!??, numai ce-o dispărut câniocul, ca și cum nici  n-ar fi fost. Acuma, io stau și mă întreb dacă ăla era un câne ca toți cânii, el nu putea să dispară așa fără să-l mai vezi, nu? Cred că mai degrabă o fost lup,  lup de ăla trimes de oarecine, că lupu-i cel mai tare în blestemății și în lup se fac toți ăia care n-au liniște pe ceia lume.??

               Mai aflu de la bătrânele, care nu se mai pot opri din povestit, că ?strâgonii? se fac din oameni care au murit neîmpăcați, din cei care s-au spânzurat ori care și-au făcut singuri moartea pe care n-a vrut-o Dumnezeu.  Că cei care sunt bănuiți că ar putea deveni strigoi sunt legați de mâini și de picioare cu ață sau cu ?drod?(sârmă), că se pune în sicriu, la picioarele lor, praf de pușcă și că se înconjoară casa și gospodăria cu   lumânarea mortului aprinsă, ca ei să nu mai aibă putere să se întoarcă. Mai aflu că în ciuda acestor preparative, mulți din cei blestemați s-au întors  totuși, că au fost auziți ? zdupăind? prin pod sau prin casă, ziua sau noaptea, că mulți ? s-o suit lângă nevestele lor în pat? , că pe alții i-ar fi văzut lumea urcați în frăgar sau mergând pe drum fără să scoată o vorbă dacă erau întrebați de ceva. Mai aflu că ? săraca Ruja Strâmbă? mi-ar putea povesti cât a chinuit-o ca ?strâgoni? bărbatul ei care se întorcea noapte de noapte la ea în pat, multă vreme după ce-a murit. ?Doamne feri!? mai zice bătrâna, ?Doamne feri!? zic și eu și tăcerea se lasă odată cu înserarea în bucătăria în care simt că, dintr-o dată, îmi este prea cald.

                      Traista cu drac

                 Nu mai trebuie să le întreb nimic, femeile povestesc de zor, își  iau una alteia vorba din gură, nici nu mă mai bagă în seamă.   Nu fac decât să notez  poveștile și istoriile, întâmplările, halucinante uneori, pe care și ele le-au trăit sau le-au auzit povestite de alții. Mă gândesc înfrigurată, în tot acest răstimp,  la  cât de departe suntem noi orășenii de realitatea satului  și  cât de superficială este uneori  imaginea pe care o avem despre  această lume.

                 ? Țin minte ca azi, zice Raveca cea tânără, că se povestea în sat cum că la puntea aia peste Bega, aia de la capătul satului, după cum spuneau femeile bătrâne, se puneau farmece. Adică se zicea că în ziua de marți, mai ales, fetele bătrâne nemăritate, femeile invidioase, cele rele la inimă, cele care-l aveau pe dracu aruncau blestemul pe punte și acela care trecea primul puntea, îl lua asupra lui, fără să știe. Se credea că asta le ajută pe ele să se mărite sau să-și aranjeze în vreun fel viața, să obțină ceva ce era al altuia, averea sau situația. Noi ne feream să trecem peste punte, ca să nu luăm asupra noastră blestemul acela. Că nici nu știi când ieși în lume pe unde calci, poate să fie răul la vreo scurtătură, la o răscruce, la un izvor. De aia e bine să fii cu  suflet curat și cu spaimă de Dumnezeu, ca să te ajute să te ferești de cel rău, că dacă ești curat nu se prinde nimica de tine. Totdeauna când ieși pe poartă, e bine să te gândești la cele sfinte.? Începe apoi o altă poveste și mie îmi este din ce în ce mai greu să cred că sunt numai la câțiva kilometri de un oraș european cum este Timișoara, pentru că ceea ce aud pare luat din  misterele medievale. ?Cică trăiau acum câțiva ani, într-un sat vecin,  două femei, mama și fata,  care s-au angajat cu ziua să sape la un gospodar și, când a  dat să se însereze,  zâce cea  bătrână  cătră fată: ? Du-te acasă și dă-i drumul!?  Aia o zis: ? Ba, du-te dumneata!, că dumneata l-ai cumpărat! ? Și tot așa s-au ciorovăit ele o vreme, până când alte femei, care erau și ele acolo la săpat, le-au tras de limbă și cea  bătrână le-ar fi spus, cu greu, e drept,  că a  cumpărat  un drac pe care l-a adus într-o traistă din Valea Bălească, de la cineva. ? Nu-i minciună, să știi, doamnă dragă!? îmi spune femeia văzând că mă uit cu ochii măriți la ea. Așa o fost, or cumpărat un drac și îl țineau legat și numai  noaptea îi dădeau drumul și-atunci  trebuia să-i dea de lucru, adică să-l trimită să facă ceva rău, pentru că altfel el le mânca pe ele, le mânca de obraz. Și dimineața, după ce făcea răutăți și blestemății, dracul se întorcea iară la ele și ele-l legau la loc până sara, când iară trăbuia să-l trimeată la lucru. Știe numai bunul Dumnezău care-i adevărul, că acuma-s moarte femeile alea, io nu v-am spus decât ce-am auzit de la alții. Femeia aia mai bătrână o murit tătă desfigurată de dracul ăla, cu capul în apa râului, înghețată, nu departe de puntea aceea de care ți-am spus. Și dracul ăla-i liber acuma, fugit prin lume, cine știe pe unde-și face veacul, cine știe în slujba cui stă… Și el poa? să vină în fața ta ca om necunoscut, ca un cal mare vânăt, negru, sau ca un  câne negru sau strâgoni, adică om care -a murit înainte, sau lup cum a fost cu femeile alea.?

Acolo trebuie să ajung, mi-e din ce în ce mai limpede,  și închid caietul de însemnări. La plecare, bătrâna Ana Lăpugean îmi cântă , ? ca să țin minte, să nu uit? ?verșul? pentru cei morți, pe care-l cântă ea și alte trei femei  bătrâne din sat pentru ca aceia să-și afle odihna veșnică și să nu se mai  întoarcă înapoi în lume ca  să facă rău: ?Rupe dragă și grăiește/ Și cu noi mai povestește/  Și-ți ie sănătate bună/ De la fini, de la veciniuuu, / De la copiii tăi buniii, / De la copilașii tăiuuu, / Că azi te duci de la eiuuuu/ Și-altu nu te mai întorciu…?

                            Băiatul Măresei

                   Drumul se îngustează și trece prin pădure, pe malul apei. Ici și colo gheața face dificilă înaintarea și, la hopuri, mașina se clatină greu. Mi s-a spus că în Poeni voi putea afla și mai multe despre  ”strâgoni și  pricolici”, oameni blestemați să se transforme în lup și să facă rău în jurul lor. Cătunul e mult mai izolat decât credeam și drumul urcă mult prin păduri până apar primele case.

 Elena Ursulescu, una dintre cele mai bătrâne femei din sat, a împlinit de curând 86 de ani, adică ?tot atâția ani ca aia mușcată?. Îmi spune că știe de strâgoni, că i-a văzut pe Floarea și pe Viorel, vecinii ei, care au murit mai demult, cum se plimbau pe dealuri, ca niște umbre, la o vreme după ce-au murit, cum mergeau  acolo către pădure, unul după altul.

 Cu puțin înainte să ajung eu  la ea, mi-a mărturisit mai târziu bătrâna,  a căzut și  s-a lovit rău, de aceea,  din când în când, în timp ce povestește,  oftează și vaietul ei, ca un refren  spus tot la câte două, trei vorbe,  mă urmărește și acuma  când scriu despre ceasurile petrecute împreună.  Mi-a cântat apoi  și un descântec de alungat strigoii ca să mă apere cât timp voi sta în satul ei: ? Voi strigoni, voi moroni,/ Voi răufăcători și ochitori/  Să vă duceți/ La nouă stâni părăsite/ Cu vasele neopărite,/ Pe vârful bradului/ La rotundul fagului,/ Acolo să vecuiți/ Acolo să sălășluiți/ Și pe care o vezi/ Să o  părăsiți/ Și să nu-i faceți nimic!? Știe ea că așa e bine când vine om de departe ? în văgăuna asta de lup?.   Tot în casa ei am aflat despre băiatul Măresei, contesa unguroaică, despre care se zice că ar fi botezat copiii lui Franz Josef. Contesa  avea conac  de vară  la Poeni. Băiatul ei  mai mic a fost omorât în duel pentru o fată și  Măreasa l-a îngropat lângă conacul din care azi n-au mai rămas decât câteva pietre potopite de ierburi. Nu se știe cine și de ce a batjocorit  mai demult mormântul băiatului  și l-a scurmat. Zice lumea că el s-ar fi făcut strigoni și  umblă  noaptea și acuma, neîmpăcat,  prin sat, pe la  Casa de piatră în care au stat turcii înainte de primul război, sau poate  prin galeriile subterane pe unde ei puteau merge până la Dealul Roșu. Oamenii au zidit cripta aceea unde e îngropat băiatul, ca să fie liniștiți, dar zic unii că dacă treci pe-acolo, te cuprinde așa o îndoială, căci poți să  vezi  uneori spânzurat cu capul în jos de-o creangă, deasupra mormântului,  un liliac mare, sur. Mi-a recitat bătrâna  și alte poezii și descîntece pe care le spuneau copiii care aduceau apa  de pomană în Săptămâna Cailor, și și-a  amintit  și despre trenulețul forestier ce trecea pe malul Begăi,  urmărit de femeia aceea care -i striga pe bărbați și care, după ce-a murit,  s-a făcut  strigoane și umblă  și acum tot pe malul apei, căutându-și iubiții, chiar dacă trenul nu mai trece pe acolo de multă vreme și iarba crește în voie pe unde erau altădată șinele înguste.

Când bătrâna  obosită se vaietă și face o pauză mai mare, șoferul cu care am venit îmi povestește  despre  bunica lui, Arzelia Anghel care a trăit în satul Crivina, de lângă Poeni și care-i spunea multe povești când era mic. De la ea știe că  un unchi de-al lui, Mătais din Pietroasa, se dezbrăca în pielea goală și se dădea de trei ori peste cap ca să se facă în priculici, în  lup și că apoi pleca în lume și nu se întorcea câteva zile  pe-acasă. Nu știa nimeni pe unde umbla și ce făcea  în răstimpul acela, dar  asta-l apuca așa dintr-o dată, ca pe un nebun.

Ioan Țif, cel care povestește, e un om tânăr. N-a împlinit patruzeci și șapte de ani, este un om serios, cu familie mare, are unsprezece copii și nu pare a fi omul care să spună povești de dragul poveștilor.  Tot el îmi povestește că unchiul acela, care era un om de treabă de altfel, s-ar fi făcut lup odată când lucra la fân și ar fi sărit s-o muște pe nevasta lui ce era urcată ?sus pe clanie?, dar ea s-ar fi apărat cu  brăcirea de lână. Ioan Țif crede în strigonii cu chip de câine sau lup care ies în lume ca să facă rău  și să pedepsească. Și ca să mă convingă, mă sfătuiește să merg  totuși s-o văd  și s-o ascult și pe femeia mușcată și abia apoi să mă uit la el cu neîncredere. Ba mai mult, îmi arată chiar și drumul până la căsuța mică, ascunsă în spatele unei porți vechi de lemn.

                               Neamul Lupului

                  Bătrâna e întinsă în pat. Nu doarme, dar are ochii închiși. Din când în când spune câteva vorbe bolborosite pe care   nu le înțeleg. Fata ei se apleacă, o învelește și îi răspunde în șoaptă. Apoi scoate alți doi cucuruzi dintr-un  coș și îi curăță de boabe în poală, frecându-i unul de altul. Când e gata, răstoarnă boabele, cu zgomot ascuțit, într-un lighean mare de aluminiu și în aer se ridică un praf auriu care plutește între noi o vreme. ”Și cum a fost în ziua aceea?”,  întreb. Femeia din pat parcă ar  vrea să-mi răspundă, dar vorbele se prefac într-un plâns smiorcăit și-atunci fata ei se apleacă iar peste pat, o ridică, îi pune la spate două perne, ca să stea rezemată și-i spune cu voce tare să-mi povestească despre ziua aceea în care a mușcat-o lupul. M-am  uitat  doar o clipă la chipul ei înjumătățit de mușcătura fiarei și mi-a fost de ajuns,  pentru ca apoi, cât timp a vorbit,  să caut sprijin și întărire în pomii care se vedeau pe geamul din spatele ei.      

 Îmi spune că era o dimineață  de vară și că  se întorcea de la fân, de pe dealul Curpenu, împreună cu mama ei și cu fata, Lenuța,  cea care acum are grijă de ea, dar care atunci n-avea decât doi ani. Ține bine minte ce s-a întâmplat, deși a trecut de atunci  mai bine de o jumătate de veac .?Era vreme bună și tare frumos afară. Era cald și nu bătea nici vântul. Un lup, un lup necurat, făcut din blestem,  a venit pe la  spate și  m-a mușcat de cap. Zic că era necurat pentru că lupii nu umblă prin sat. Apoi a sărit la mama și a mușcat-o tot de cap și de gât, iară pe fată s-a făcut numai că o zgârâie. Și-apoi a plecat așa, dintr-o dată, cum a și venit.”

În încăpere a intrat nepotul bătrânei. Se oprește lângă soba încinsă și-și întinde mâinile înspre foc. Bătrâna vorbește  mai departe fără să-l bage în seamă. Un câine pitic, furișat în încăpere o dată cu flăcăul, își face de lucru cu un os găsit  jos lângă sobă. Degeaba vor să-l scoată afară, se încăpățânează și se ascunde, cu os cu tot,  sub patul pe care stă bătrâna. De-acolo, din când în când, s-au auzit cât am stat în încăperea aceea, zgomotele osului frecat de podele.

  ”Am picat jos, n-am mai știut de mine o vreme, apoi când m-am dezmeticit, m-am târât  până la capătul părăului ca să mă spăl pe ochi. De-abia am venit până acasă, o țineam pe biata mama care era mai rău mușcată, o țineam de haine, așa am tras-o după mine cum am putut. Cu o mână țineam fata care plângea, cu alta, pe mama. Am ajuns acasă,  ne-au pus oamenii într-o cocie și ne-au dus la gară, la Făget, și de acolo,  la Timișoara. Doi ani și jumătate am stat în spital și tot nu-s om. Nu-s om de-atunci”…    Femeia îmi spune apoi că după o vreme, la vreo câteva săptămâni de la întâmplare,  a auzit în spital că, în aceeași zi, Lupul i-a atacat și pe bărbatul ei, care era la stână, la câțiva kilometri de casă, pe  sora lui și pe cumnatul ei, aflați și ei departe de casa lor. Toți  trei au fost mușcați rău de Lup și, cu mare greu s-au luptat cu el și l-au tăiat ” la grumaz, cu un cuțit pe care-l aveau la brăcire,  și apoi au  văzut că-i iese  sângele și se lasă pe labe nemișcat. La două zile după asta au murit  mama, cumnatul  și bărbatul meu. El era de la Luncani și acolo se știe că oamenii care se fac în lupi  sunt blestemați. Io ce să vă mai spun? Tot pe calea aia am umblat de când mă știu, n-am mai văzut niciodată lupi până atunci și nici de atunci încoace. Până acu vreun an a mai trăit și cumnata mea, mușcată de cap ca și mine, în satul Fărășești. Vorbea lumea de noi ca de o  minune. Acuma ea a murit și-am rămas numai eu ca să se sperie oamenii de mine, să povestească și să-și aducă aminte de căte-s pe lumea asta.?

Nu știu ce aș putea să-i spun femeii al cărei chip nu poate fi descris. Urmele fiarei sunt  atât de înspăimântătoare, încât mă gândesc, în timp ce o ascult, uitându-mă  mereu pe geam la pomii care sunt învăluiți în ceață și-n ploaie, mă gândesc  că femeia aceasta a împrumutat, fără să vrea, ceva din sălbăticia Lupului, a fiarei care a atacat-o.

 Simt că de data asta vorbele nu mă mai ajută. Vă spun totuși vouă, celor care citiți,  că în casa ei aparatul  meu de fotografiat n-a  vrut să funcționeze, reportofonul s-a blocat, iar mașina cu care am ajuns până acolo și care mă aștepta la poartă, a fost lovită de un camion care se întorcea cu lemne din pădure. Nu vreau să mă întreb  dacă acestea sunt semne care ar trebui să-mi dea de gândit. N-ar mai avea rost din moment ce tot am ajuns aici. Mă gândesc  doar la ce mi-a povestit, puțin mai târziu, Vasi Serafin, contabilul primăriei care m-a găzduit până când  a venit după mine o altă  mașină ce m-a scos din locurile acelea ciudate. El mi-a spus  că în Pietroasele, Poeni și Fărășești lupii adevărați sunt foarte rari și că, de când este el vânător, de ani buni, a auzit doar  o singură dată că ar fi   coborât,  acum vreun an, un lup bolnav  și slăbănog între casele de la Tomești. Tot el mi-a mai spus  însă că lumea știe și vorbește  că povestea  neamului mușcat de lup începe cu mai bine de  o sută de ani  în urmă, când  cineva din neamul acela ar fi făcut moarte de om pentru o armă de foc ce-avea podoabe mândre de oțel… 

 E noapte  și ceață când plec într-un târziu spre casă. Ploaia cade la fel ca la venire, cu răpăit de gloanțe. În urma mea norii se bulucesc, se înghesuie  precum coamele vinete, revărsate,  ale unor cai nebuni, ce aleargă nimicind totul sub copitele lor din care sare înflorind în scântei, după același ritual păstrat de când e lumea și pământul,  o nouă primăvară?

                                                             OTILIA ȚEPOSU