„Mayer & Mayer”

Strada Tirului era cam pe la periferia orașului înapropierea grajdurilor primăriei. O mahala, cum îi spuneau cetățenii din partea locului. La drept vorbind pe acolo nu întîlneai clădiri cu etaj și nici magazine. În colțul străzii era pe vremuri o cîrciumă a coanei ,,Surche”. O bătrînă care moștenise vadul dela tatăl ei. Ea vindea făină de popușoi, zahăr ?cu suta de grame-, drojdie, sare, ulei. De la un timp, nu mai avea ce vinde căci alimentele se găseau doar la cooperativă, iar vin sau țuică nu avea de unde să mai procure. Chiar și dugheana era cocoșită, pereții scorojiți și geamurile prăfuite. Surche stătea uneori în prag la o vorbă cu femeile din cartier.

Mayer era ca un intrus. Nu cunoștea mai pe nimeni dintre locatari. Avea el un prieten, încă de pe vremea cînd erau tovarăși de zdup, un maistru care lucrase la fabrica de postav a lui Singer. Ambii au fost colegi de suferință la Jilava. Maistrul, odată cu răsturnarea ,,căruței”, a fost ridicat în muncă, mai întîi a fost trimis la ,,Școala de Partid”, apoi i s-a dat un post la Partid din regiune. Cînd venea pe acasă, era obosit și nu prea ieșea pe stradă. Mayer, la început, numai ce se mutase, l-a căutat, ba chiar îi lăsase vorbă c-ar vrea să-l vadă.

Cioranu, că așa îi spunea maistrului, în una din zile, trecuse pe lîngă o pereche care pășeau alene. După vreo cîțiva metri, rămase pe loc, apoi își sucise capul spre cei doi bătrînei pe lîngă care trecuse.

Mayer avea ochii micșorați, iar în jurul lor cearcăne adînci. Privirea lui vioaie de odinioară dispăru. Dacă n-ar fi fost însoțit de Eva, nevastă-sa, mai mult ca sigur că Cioranu ar fi trecut pe lîngă el fără să-și dea seama cine e.

Omul era o epavă. O oboseală psihică. În ultima perioadă căpătase și un tic nervos. Învîrtea capul de două ori spre dreapta. Avea o înfățișare de om bătrîn cu toate că mai avea un an sau doi pînă să împlinească cinzeci.

          Cioranu își grăbii pașii pînă ce-i ajunse. Schimbară cîteva cuvinte și fiecare plecă în drumul lui. Mayerii au pornit-o agale spre strada Bălții, de parcă erau în căutarea cuiva. Maistrul se opri și-i privii din spate. Ambii erau cocoșați de tolba grea a suferințelor.

Mayer a avut pe vremuri o prăvălie de manufactură. Ușa din spatele locuinței sale dădea într-o curte unde mai locuia Burăh-croitorul și Caldararu-cel cu articole de piele.

În prăvălia lui Mayer nu prea se înghesuiau clienții, cu toate că era în rînd cu ceilalți negustori de postavuri țărănești. E drept că el avea marfă mai de soi, așa că și prețurile erau mai piperate. În schimb o sumedenie de prieteni îl vizitau peste zi. Pe tejgheaua lungă erau întotdeauna una sau chiar două cutii de Șah, pe care se aflau piesele aranjate, gata de joc.De statură mijlocie, cu o chelie din care țîșneau cîteva fire de păr roșu pe care le trecea cu degetele palmei mici, dintr-o parte în alta. Era veșnic într-o mișcare aproape neîntreruptă. Scara cu trei trepte o urca în viteză ca să de-a jos un val de marfă la care nu ajungea în mod firesc.

Spre deosebire de colegii săi de breaslă, comercianții care aveau obiceiul de a sta în fața prăvăliei și a agăța clienții, el, Meyer nici măcar nu deschidea ambele uși. După ce trăgea obloanele, privea la marfa expusă și se retrăgea după tejghea. Citea un ziar sau o carte pe care o scotea dintr-un colț sa altul al unui raft, se așeza pe colțul tejghelei pentru scurt timp și iar o pornea undeva pe vreun raft, cu foile desfăcute larg.

Din cînd în cînd intra cîte un prieten cu care se întreținea. Uneori în tip ce discutau, mișcau piesele de șah. Alteori cîte unul rămînea cu piesa între degete, în tip ce discutau, discret.

În dimineața lui 19 decembrie 1943 obloanele prăvăliei lui Mayer erau trase. Se făcuse aproape de orele prînzului. Nici o mișcare. Mayer era burlac. Dacă-l întrebai de însurătoare, zîmbea, clipea din pleoape de cîteva ori și pomeții i se înroșeau și mai tare. Apoi,după o pauză, schimba conversația povestind cîte ceva dintr-o carte pe care o citise și care se refera la cîte un eveniment istoric.

Spre amiază se răspîndi zvonul că doctorul Manase, Lazarovici dela Banca de Credit, Finkelstein și desigur Mayer au fost ridicați în cursul nopții. Beciul poliției le era cunoscut acestor bănuiți de a fi o celulă comunistă cît și lui Cioranu. De cîte ori treburile pe frontul de est mergeau prost, – și ele mergeau din ce în ce mai rău ??bănuiții” erau ,,reținuți” și ,,potcoviți”. Finkelstein era contabil la fabrica lui Singer. Era un tip plin de umor. De cum îl  întîlneai te bătea pe umăr și-ți plasa un banc, două. Avea mulți prieteni printre muncitorii dela fabrică. Cu fiecare avea cîte ceva de vorbit, de povestit. Cioranu devenise omul său de casă. De cum era arestat, o puteai vedea pe nevastă-sa, la orele serii, că-și lua broboada peste cap și trecea cu pași grăbiți spre strada unde locuia familia Cioranu.

De data asta Jana Finkelstein rămăsese acasă. La fel și Ileana Cioranu. Băiatul Cioranilor trecuse pe Strada mare, se opri pe trotuarul de vis-a-vis de prăvălia lui Mayer apoi își grăbi pașii spre locuința lui Finkelstein.                                              

Tot orașul era în fierbere. Aceștia și încă vreo doi dela Singer erau arestați și ținuți în beciul poliției. Erau bănuiți că fac propagandă comunistă, că ar fii partizani.

În una din nopți s-a auzit zgomotul obloanelor dela Mayer. De îndată, de după ferestrele ușilor s-au putut zării capetele vecinilor. Doi polițiști l-au coborît dintr-o mașină pe Mayer. Au intrat în prăvălie, apoi în locuința acestuia. Cînd au ieșit, purtau în brațe cîteva cărți, niște hîrtii și o geantă. Mayer și tovarășii lui au zăcut în beciul întunecat zile și nopți. Apoi s-a zvonit c-au fost duși la o închisoare, undeva prin Oltenia.

Odată cu încheiera celui deal doilea război mondial și eliberarea României, Mayer se întoarse acasă. Prăvălia avea rafturile golite de marfă. Cel care fusese pus în locul său, că așa era legea ,,romanizării”, îi goli rafturile și cu banii adunați plecă ,,în refugiu”. De fapt își luă tălpășița…

Mayer o luă dela capăt. Nu mult după ce se întoarse, rafturile se umpluseră cu postavuri, pînză dela Fabrica din Buhuși, iar voiajorii se abăteau din cînd în cînd promițîndu-i credite.

Negustorii îl vizitau unul după altul. În una din seri o gospodină din apropiere îi aduse de-ale mîncării, alta veni cu o tortă și nenumărate prăjituri. Cînd era aprope de închidere veni Jana, Niță Cioranu și feciorii. Pe tîjghea erau înșirate cîteva sticle cu vin, farfurii cu scrumbie și pîine proaspătă. În toiul ,,petrecerii” de bun venit, intră Finkelstein. Se făcu tăcere.Toți erau numai urechi la bancurile picante .

Trecură cîteva săptămîni și într-o bună zi Mayer trase obloanele din nou. Negustorii, rînd pe rînd, au început să lichideze mărfurile. Nu mai aveau de unde să se aprovizioneze căci fabricile au fost naționalizate. Mayer fusese numit de Partid directorul magazinului de stat. Unii dintre negustori au intrat ca vînzători, alții erau recepționeri și lucrau la depozitul central. Mayer devenise figura centrală a orașului. Mai mult era la Partid decît la birou. Colegii de suferință primiră funcții  în oraș, precum doctorul Manase ? acum Șeful Spitalului. Pe Cioranu l-au trimis cei dela Partid la o școală în capitală, iar unul din băieții lui era ofițer la Securitate.

Timpurile s-au schimbat și cine era la Stat sau la vreo cooperativă avea din ce trăi. Finkelstein își schimbă numele în Fink și primii o funcție importantă altundeva. Lazarovici, după ce se eliberă din închisoare, se învîrtii cîtăva vreme prin oraș, iar apoi dispăru cu tînăra lui nevastă, care era profesoară, și un prunc de vre-o cîțiva anișori. Iar svonuri, bănuieli. Pînă într-o zi cînd sosi o  scrisoare la una din fostele ei colege. Scrisoarea stîrnise mare vîlvă la școală. Lazarovicii se aflau în Israel. Fotografia familiei trecea din mînă în mînă. Țicu Lazarovici purta uniformă militară, iar ea era acum profesoară la un kibuț.

Mayer care pînă nu de mult era holtei, își găsise o nevastă. Eva, de îndată ce s-a mutat în locuința acestuia din spatele prăvăliei se făcu cunoscută printre vecine. Vara aceea era călduroasă. Spre seară femeile ieșeau în curte și așezate pe cîte un scaun adus din casă clămpăneau pînă tîrziu. Cetățenii începură de voie, de nevoie să se obișnuiască cu regimul, cu noul trai. Unii dintre vecini s-au mutat, alții au venit în locul acestora. Croitorul Burăh rămăsese văduv și s-a mutat la copii. În locuință a venit un milițian cu tînăra lui femeie. Lenuța avea fața deschisă și cît ținea ziua de mare se auzeau hohotele ei de rîs.

În una din seri Eva Mayer nu ieși, ca de obicei, la taclale. O fi plecată la vreo vizită, spunea una din vecine. O alta, mai guralivă își dădu cu părerea: ba să mă ierți mata, directorul Mayer, ștabul de la Partid a primit o funcție principală și i s-a dat mașină…așa că și Evei i s-o fi urcat la cap! Și uite așa fiecare din vecine trăncănea pe contul…Mayerilor.

Unul din vecini, care avusese și el o dugheană în piață și acum era funcționar la depozitul de haine al magazinului de stat, îi șopti lui  nevastă-sa, în una din seri: ,,Am auzit că Mayer a fost dat jos din directorat. Rebeca plasă știrea proaspătă altei vecine și uite așa, cît ai zice ,,pește”, cu toți comentau și o deplîngeau pe Eva. Lenuța, nevasta milițianului, se făcu că nu știe despre ce e vorba. Auzea comentariile,dar tăcea. Ceea ce nu prea era în firea ei.

Mayer se afla din nou în beciul miliției. Eva află că bărbatul ei va fi judecat la tribunalul orașului, dar nimeni nu o anunțase cînd.

La orele cînd vecinele se retraseră fiecare la locuința ei, Eva în papuci de casă și cu un halat din pînză albastră bătu discret la ușa Lenuței. Se vede treaba că tînăra femeie știa ceva, de vreme ce fața i se lungise și ochii îi lăcrămau. Eva se așeză, bău cîteva înghițituri de apă dintr-o cană de tuci. Femeile se priveau și tăceau. Cînd din nou se deschise ușa, Eva văzu în prag pe Teacu, tînărul milițian, bărbatul Lenuței. El îi aduse vestea Evei că Mayer a fost acuzat de ,,trădare a cauzei comuniste”, de protecție a negustorilor și de nereguli financiare.

Teacu îl vizitase pe Mayer în celula din beciul miliție și în felul acesta făcu legătura cu Eva. Mulți dintre noi n-au putut înțelege ce se petrecea în zilele acelea. Noi legi, noi capete urcau la tribună și altele coborau plecate în beciurile miliției și securității.

Mayer a fost condamnat și a zăcut un timp la închisoarea orașului. Apoi, a fost mutat. Eva a părăsit locuința de pe Strada mare și s-a mutat cu chirie altundeva. Nimeni din vecini nu știa unde. Teacu, în una din vizitele lui în celula lui Mayer dela poliție, zări pe un perete o zgîrietură ,,Mayer -1943”.

Au tecut vre-o doi, trei ani și Mayer din nou era văzut prin mahalaua orașului. Era fără slujbă, iar de  pensie nici vorbă. Mayerii trăiau din ce vindeau din casă și din ajutoarele primite dela prieteni. Fink nu mai era jucător de șah… Doctorul Manase era singurul care-i mai trimitea cîte un ajutor.

Ochii aceea vioi se întunecaseră, șuvița de păr roșu se albise cu totul…Cioranu, după ce i-a întîlnit, o trimise pe nevastă-sa la Mayer…

Teacu era acum ofițer superior la miliție. În una din zile coborî în interes de serviciu spre celula unde zăcuse Mayer, de două ori…veni acasă și puse pe masa din  sufragerie o fotografie. Lenuța o privi lung…lung..apoi îl privi întrebătoare: ce înseamnă?

-Mayer & Mayer.

După cîtva timp, cînd Teacu mergea în costum civil și era doar funcționar pe undeva, îi spuse Lenuței: ,,Așa-i viața …unul din băieți m-a turnat c-am fotografiat scrisul din celulă…îți amintești… Lenuța scoase fotografia din dulapul cu rufe.. ambii au privit-o lung..lung …și într-o respirație lungă se întrebară: ?Ehei …unde o mai fi Mayer !?