Povesti ale intelegerii

Cu Monica Bratulescu am impartit ani tineri la Institutul de Folclor din Bucuresti. Spre deosebire de cei mai multi dintre noi, Monica nu avea obsesia terenului. Se pasiona in schimb pentru cate o specie literara, urmarea cu tenacitate vie atingerea punctului de fierbere si redacta volume, antologii, articole ? despre colinde, despre ghicitori ? puse o vreme, cu trainicie, sub semnul scriiturii agere a lui H. H. Stahl, pe care il admira cu deosebire. Citea si recitea cu egal nedomolita pasiune "In cautarea timpului pierdut".

Emigrata in Israel pe la mijlocul anilor optzeci, Monica Bratulescu a traversat, ca noi toti, mutatiile neasteptate care insotesc plecarile in general si, cu atat mai mult, plecarile tarzii. Un post de folclorist nu s-a gasit si e clar ca, prin aceasta, noua ei tara a pierdut prilejul de a se mandri cu un specialist de exceptie. Dar ocupatiile, multiple si temporare, pe care le-a traversat Monica Bratulescu, din nou aidoma fiecaruia dintre noi, au fost traite novator, ca un "teren" urban neasteptat, inter-etnic, major, de suflet, pentru surprinderea tainelor caruia antene de cercetator inascut s-au atintit tinereste in toate directiile. Ceea ce se imbia ascultarii ? "cu urechile si cu inima" ? erau de asta data povesti vii si grele, neseparate si neseparabile de vietile celor care le contineau chircindu-se sub povara. Unele dintre ele, cum e povestea de dragoste a georgiencei Mzia, se cereau spuse vorbind ca de sub o piatra, inainte ca lava din miezul lor cald inca sa impietreasca, inainte ca, prin inaintarea arida in durere, sa-si piarda fluiditatea, devenind nepovestibile. Altele, cum e povestea Leei din Smirna, se cern neasteptat, parcimonios si cu intermitente. Caci Lea cea bolnava de schizofrenie este alternativ vie si letargica, bucuroasa de aerul curat al inserarilor sau ferecata in sine. Cu povestiile care ii ies astfel in intampinare in cea de a doua viata, naratoarea aduce in ecou istorisiri incredintate de oameni pe care ii cunoscuse candva, in adolescenta, in Romania. La Sighisoara, bunaoara, unde sobra domnisoara Breitenhofer ii dezvaluise cutremurul interior provocat de moartea copilei adoptive Helga. Alteori, intamplari incepute in Romania, la Sinaia sau la Bucuresti, sunt descifrate, gratie repetitiilor edificatoare ? oferite intotdeauna cui traieste atent ? din desertul Sinai sau de la Ierusalim. Asa se intampla cu fasia de zapada suspendata mirific intre cer si pamant pe care naratoarea o vede prentru totdeauna la Sinaia; pe care, mergand pe urmele manastirii Sfanta Caterina din desertul Sinai, careia ii fusese inchinata manastirea romaneasca din Sinaia, o revede intr-o clipa de asceza buna, cand isi infrange patima de colectionar, asumand simplu o bucurie inalta; pe care, in sfarsit, o dimineata miraculoasa de Ierusalim troienit sub ninsoare ii permite s-o fixeze in intelegere povestibila.

Trei dintre povestiri vibreaza in jurul unor tragedii ale maternitatii. In "Rasunete din Caucaz", Mzia, care s-a casatorit cu crestinul Amiran, are un fiu, pe Rezo, cu care emigreaza in Israel dupa moartea sotului. Rezo cel nascut din crestin si evreu a prins din aer, pe nestiute, ura impotriva celuilalt, care mocnise intre georgienii crestini si evrei, legati prin legaminte de fratie si prietenie in clipe obisnuite, dezbinati adanc insa, atunci cand imprejurarile ii radicalizeaza. In Israel, criza filiala se ascute. El va ajunge sa-si urasca mama evreica, insultand-o, sfasiindu-se pe sine, secatuind puterile sfarsite ale amandurora. Mzia istoriseste frant naratoarei neputinta de a alina sufletul fiului fragil si indusmanit: "Cand a venit, a intins mainile spre mine, ca si cum ar fi vrut sa ma imbratiseze, dar mainile i-au cazut in laturi. A strigat prelung ?Doamne?, apoi si-a acoperit ochii cu mana. Mai tot timpul a stat cu capul prabusit pe masa. ?i noaptea a stat asa. Uite, mi-am spus eu priveghindu-l, uite bietul meu dusman care a aruncat spre mine cuvinte taioase. Uite-l! N-are pumnale la brau. N-are. Cuvintele lui nu m-au spintecat. Deznadejdea lui insa imi patrunde pana in plasele in maruntaie" (p. 79).

Mzia a facut totul pentru Rezo. I-a dorit o viata mai buna decat a ei. L-a impins la moarte pe Amiran, si nu si-o iarta, atunci cand i-a cerut sa duca baiatul la o tamaduitoare dinspre Daghestan, pe drumul care, pentru tata, s-a vadit a fi fara intoarcere. A emigrat apoi in Israel pentru a-i asigura lui Rezo scoli mai bune si un trai protejat de fluctuatiile care apasau Georgia dominata de rusi. Poate ca iubirea ei pentru fiu, prea aprinsa, nu e cea care i-ar fi priit acestuia. Rememorata peste ani, povestea-ghicitoare pe care i-o spusese in copilarie cecena Kherimat, isi vadeste cu intarziere un talc posibil. Pe vremea imamului Shamyl, spunea povestea, un cecen chipes si bogat, pe nume Halil, s-a casatorit din dragoste cu o circazianca rupta din soare. S-au iubit, fara copii, pana la adanci batraneti cand, indemnat de nevasta, Halil s-a dus in zori la capat de drum si a cules o lighioana pricajita aducand a catelandru. De aici inainte preluam cuvintele cartii: "Baba nu-si mai incapea in piele de bucurie: ai fi spus ca primise in dar un cocon imparatesc! Puiul a crescut si mosul a bagat de seama ca ceea ce i se paruse a fi un catel era de fapt un sacal. A incercat Halil sa-i deschida ochii babii, dar degeaba! Circazianca era ca si oarba, a deprins puiul sa mearga pe labele dinapoi, i-a cumparat haine scumpe, l-a ras in cap si l-a silit sa invete Coranul./ Cat a fost puiandru, sacalul s-a straduit sa-i faca maica-sii pe plac. Doar mosul il lasa noaptea, pe furis, sa dea o raita prin padure, ca sa-si faca mendrele.

Cand a ajuns flacau, sacalul a inceput sa scrasneasca din dinti la mama lui iubitoare./ ? Pana la urma ce s-a ales de el?/ ? ?acalului nici in padure, nici intre oameni nu i-a priit./ Halil a inchis curand ochii. A trecut, fara a se clatina, peste ?irat, asta este o punte mai subtire decat varful ascutit al unei sabii, si a ajuns drept in rai. Acolo, arhanghelul Jibril l-a asezat alaturi de ceilalti drepti, sub Tuba, Pomul fericirii./ Cand i-a sunat ceasul, circazianca a vrut si ea sa-si faca loc in rai langa mos, la umbra Pomului fericirii. Dar abia de a pus piciorul pe ?irat, ca Iblis a si inhatat-o. A azvarlit-o in imparatia lui, iadul. Acolo arde si acuma, in focul Gheenei./ ? De ce? / Ghici, ghicitoarea mea!, spunea Kherimat chicotind scurt din gat./ M-a fugerat atunci gandul ca si eu, ca si circazianca, in loc de a iubi silnicisem" (p. 47). Este oare, pana si dragostea materna, o dragoste care cere prea mult? Manata de hybrisul de a construi fericirea altcuiva? O dragoste care nu e atat de neconditionata pe cat ar trebui pentru fragilitatea esentiala a copiilor? Sau sunt sacrificiul si infinita ezitare materna, oricat de neconditionate, inca apasatoare pentru cei nepregatiti sa onoreze datorii afective atat de consistente, pentru copiii pe veci incapabili de reciprocitate?

In povestirea "Broasca testoasa", relatia mama?copil e explorata din perspectiva inversa. Tanara Lea o acuza pe mama ei pentru schizofrenia care o macina: "Mama-i de vina! A asteptat prea mult de la mine! M-a iubit prea mult, prea putin sau altfel decat as fi vrut eu. ?i acum vegheaza tot timpul asupra mea" (p. 126). Ca si in cazul Mziei, povestea trece incolo de (auto)acuzarea mamelor, devenita loc comun de la Freud incoace. Mama Leei, gandeste naratoarea, este un "sarman atlet" care sustine agonic schelaria subreda a unei existente firave. Exista alternative?

Problematizarea maternitatii se intregeste printr-o a treia povestire ? "Folcloristul din Sighisoara". Ajunsa din intamplare in casa unei sasoaice, domnisoara Breitenhofer, naratoarea dezleaga, printr-un concurs de imprejurari, durerea care palpaie indaratul dereticatului irepresibil al acesteia. Domnisoara Breitenhofer a crescut intr-o familie in care parintii isi mangaiau copiii doar in somn. Nu pentru ca nu i-ar fi iubit, ci in virtutea unor principii care trecusera nechestionate de la o generatie la alta. Necasatorita, domnisoara Breitenhofer o va infia, in urma unui accident, pe micuta Helga. Pe Helga, domnisoara Breitenhofer o iubeste, asa cum a deprins, fara a i-o arata. Se trezeste de mai multe ori pe noapte spre a o inveli. Dar o creste in atmosfera cumpatata si severa pe care a mostenit-o. Cand Helga ii cere o rochie brodata bogat, domnisoara Breitenhofer ii daruieste o haina sobra, cu un guler de dantela discret. Helga va muri la scurt timp dupa aceasta, in timpul unei excursii in munti. Iar domnisoara Breitenhofer va trai toata viata "sub bolta unui doliu adanc", cu sentimentul de a nu-i fi aratat, cat ar fi trebuit, dragostea calda pe care o simtise pentru ea, Helgai; surpand clipa de clipa, pe puntea primejdioasa a existentei insolubil neancorate afectiv, principiile prin care familia ei si ea insasi isi definisera identitatea si continuitatea.

Cartea Monicai Bratulescu imbina inovator tema emigrarii cu motive ale maternitatii care abia incep sa fie abordate. Privita de un subiect feminin, maternitatea isi dezvaluie fatete epice nebanuite. Intersubiectivitatea mama?copil, minata de filoane arhaice de respingere inter-rasiala, inter-sexe sau inter-generatii se dovedeste grevata din adanc de dragostea prea mare si prea responsabila a mamelor inexorabil specializate. Autoarea pare a reflecta la distantele salutare, nu prea mari, caci ar deveni primejdioase, dar nu conchide, cum nu conchid nici povestitoarele carora le-a dat cuvantul. Cum nu putem conchide nici noi, la lectura.

Personalitatea pe care i-o confera autoarea Naratoarei volumului de fata este la randul ei inedita. Trecand vertiginos de la vocea arsa a anilor tarzii la cea de adolescenta voinica si increzatoare, de la pretentia de a descifra fara gres fizionomiile la ezitarea infinita in fata semenilor, naiva si lucida, Naratoarea este inainte de toate o Ascultatoare incalzita tinereste de bucuria pe care i-o prilejuieste intalnirea cu frumusetea morala sau fizica, umana sau naturala. Prin deschiderea aceasta bucuroasa, Naratoarea capteaza de fapt povestile. Unele dintre povestitoarele secunde o urmaresc spre a i se spune. Pe altele, le urmareste la randu-i, scotandu-le din tacere si marginalitate prin umanitate solidara. Vocile care se povestesc sunt voci de obicei neauzite si neascultate. Cadrul e un Israel multietnic in care se intalnesc frontal in gesturile cotidiene ale supravietuirii evrei de pretutindeni: din Romania, Polonia, sau Ucraina, din Georgia, Kurdistan, sau Irac. Simpla, directa, istorisirea e intrerupta pe alocuri de notatii care ne raman in amintire dupa ce am inchis cartea. Notatii liric exotice, ca in cazul evreicelor cu ochi albastri din Mingrelia, al prietenelor aducand cu suratele de la noi, numite demobili in Georgia, al sarutarii cu ecouri pe care o primeste Mzia de la Amiran in Muntii Caucaz, a mierii salbatice tapli care, diluata in apa, imbata mai abitir ca vinul cel mai tare, a copilului Rezo care incearca sa plece in zbor cu cocorii, a hamsinului care sufla necrutator peste Ierusalim, cumpanit undeva departe de apele senine ale Marii Moarte.

 Notatii intelept umane, ca atunci cand cate o povestitoare se intrerupe spre a spune ca nu e ingaduit sa-l privesti pe cel ce se roaga, in clipa aceea sfanta care e numai a lui; ca ultimul gand al celor care mor ramane pe veci o taina; ca aripa ocrotitoare a mamelor falfaie nu odata dincolo de mormant deasupra copiilor. Notatii realiste, atunci cand e infatisata dialectic intrepatrunderea dintre laxismul afacerilor ilicite si un cod local al onoarei respectat cu strictete in Georgia; cand se distinge intre emigrarea in America a evreilor rusi si in Israel a evreilor georgieni; cand o persoana curioasa e prezentata ca privind "cu intregul ei trup" (p. 14) iar placerea ei rea se transforma neasteptat sub ochii Naratoarei in "pofta satisfacuta a unei pisici, care devora clefaind un cap de peste aruncat la gunoi" (p. 82); cand se noteaza ca, de acum, cortina de fier e mentinuta de Occident, asa cum fusese odinioara de Uniunea Sovietica (89), tarile bogate temandu-se astazi, mai presus de orice, de navala saracilor.

Cartea Monicai Bratulescu e o carte calda, deschisa larg catre vietile la limita ale celor pe care nu-i stim din oficiu: emigranti, minoritari, mame si copii prinsi in inclestarea rea a unor relatii minate spiritual de societatile in care traim. Acceptand prefacerile, folclorista convertita in scriitoare ne ajuta sa ne intelegem vietile departate, singulare, nu intru totul dezarmate dar nici prea usor de carmit "rational", sa credem ca le putem pune in cuvinte, cel putin pe durata lecturii.