Ninge de jos in sus… – pagini de jurnal (1993)

1 ianuarie

 O aud pe Domnita vorbind la telefon, in camera alaturata:

 – Nu e acasa. Abia peste un an. Exact. Lucreaza la o carte. In

provincie. Nici eu nu stiu exact unde.

 De fapt, stau ascuns aici, in Bucuresti, in apartamentul nostru

de pe Calea Mosilor. Ultimele saptamani ale anului 1992 le-am

petrecut explicand cunoscutilor de ce voi fi de negasit in 1993. Am

cochetat, am bravat, am sarjat, declarand ca ma retrag la o

manastire, ca am o iubita secreta s.a.m.d. Stupefactie, curiozitate,

dezaprobare, amuzament, complicitate, invidie.

 2 ianuarie

 Toata dimineata n-a fost apa. Am ramas nespalat si

nebarbierit. Mi-a venit ideea sa-mi las barba. Cu barba, voi putea sa

ies din cand in cand in oras, fara sa fiu recunoscut.

 Intr-un tarziu, a venit apa, tulbure si rosiatica. In momentul

cand am deschis robinetul, m-a scuipat drept in fata, ca o pisica

infuriata. I-am multumit cu glas tare lui Ion Iliescu.
 3 ianuarie

 In fizica exista o notiune: „oroarea de vid”. Ar merita sa ne

gandim o viata intreaga la ea. Explica multe.

 Ceva asemanator cu „oroarea de vid” functioneaza in

existenta noastra zilnica. Daca nu ni se intampla nimic remarcabil,

exageram importanta a ceea ce ni se intampla. Pana la urma, ziua tot

se umple cu „evenimente”.

 Pe vremea cand eram absorbit de „viata publica”, pripasirea

unui caine vagabond in curtea interioara a blocului nu numai ca n-as

fi remarcat-o, dar, daca mi-ar fi adus-o cineva la cunostinta, as fi

considerat-o obiect de preocupare exclusiv pentru pensionari. Iata

insa ca acum, stand toata ziua inchis in casa, fac exact ceea ce

altadata as fi dispretuit: urmaresc pe fereastra evolutia cainelui

aciuat pe langa blocul nostru. E slab, cu burta lipita de spinare, si

totusi vesel. Merge foarte hotarat in cate o directie, ca si cum ar sti

bine ce are de facut, apoi, pe neasteptate, isi schimba directia si

paseste in continuare cu aceeasi hotarare. Spre ce se indreapta? Spre

orice se indreapta, o face convins.

 Il strig de sus, de la etajul trei, unde locuiesc si cu greu ma

identifica (sunt atat de multe ferestre!). Se uita fix in ochii mei si da

din coada. Ii arunc o bucata de salam, pe care insa n-o gaseste.

Urmaresc cu emotie cercetarile pe care le face. Este gata-gata s-o

descopere, dar trece pe langa ea. Aproape ca mi se face rau, am in

orice caz palpitatii. Sa cobor si sa i-o arat? Uf, nu mai e nevoie. A

gasit-o!
 5 ianuarie

 Ninge. Rasuciti de vant, fulgii urca! In orice caz, in raza mea

de vizibilitate – delimitata de rama ferestrei – ninge de jos in sus.

 Barba imi creste – a devenit vizibila. Dar par mai degraba

neingrijit decat purtator de barba. Sper ca dupa ce va creste mai

mult… O surpriza neplacuta: am in barba numeroase fire de par

albe. In cap aproape nici unul, dar in barba – o multime.

 Tata se afla de ieri la mine si ma ajuta la gasirea si punerea in

ordine a datelor biografice despre poetii inclusi in Antologie. Pentru

ca este frig, l-am instalat in bucatarie, unde aragazul arde fara

intrerupere. Cand suna telefonul, raspunde el. Aceeasi formula:

 – Si-a luat concediu fara plata… Lipseste din Bucuresti… Nu

stiu nici eu exact unde… Abia peste un an… Daca vine intre timp,

am sa-i transmit…
 7 ianuarie

 Am iesit in oras si, ca un facut, la libraria „Mihail Sadoveanu”

m-a vazut si m-a recunoscut Andreea Deciu.

 – A, v-am prins, deci n-ati plecat din Bucuresti!

 – Ba am plecat, dar a intervenit ceva…

Barba inca nu mi-a crescut suficient ca sa ma faca de nerecunoscut.

Andreea e frumoasa si aranjata astfel incat sa se vada ca e frumoasa.

Ma simt gelos. Ii spun:

– De ce esti frumoasa in absenta mea? Ar trebui sa arati ca o

vaduva: cernita, smerita, cu urme de lacrimi pe obraji…

Rade.
10 ianuarie

Recluziunea nu inseamna deloc pentru mine un sacrificiu. Este o…

fericire.

Timp de un an trebuie sa citesc poeme – sute, mii, zeci de mii – si sa

le aleg pe cele mai frumoase. Bineinteles, am si alte obligatii: sa

adun date biografice si bibliografice, sa identific cele mai

semnificative referinte critice, sa procur material iconografic etc.

Dar, inainte de toate, trebuie sa citesc poezie. Exista ceva mai

atragator?

Cand eram adolescent, imi imaginam paradisul ca pe un loc in care

se poate asculta la nesfarsit poezie – pe intuneric, cu ochii inchisi, in

orice caz, fara a-i vedea pe recitatori. voiam ca pe recitatori sa nu-i

cunosc si nici sa nu aflu cum arata, iar vocile lor sa vina dintr-un loc

nedeterminat. Ca surogat de paradis foloseam emisiunea „Moment

poetic” de la radio, pe care o ascultam seara in dormitor, cu lumina

stinsa.

Anul pe care il am acum in fata este, din acest punct de vedere, un

an paradisiac. Chiar daca nu sunt intrunite toate conditiile tehnice,

chiar daca nu exista recitatori si eu trebuie sa citesc textele singur, in

gand, ceea ce imi doream in adolescenta se realizeaza – in linii mari.
11 ianuarie

Astazi am lucrat mai mult decat in zilele precedente (fiindca a

inceput o noua saptamana si mi-au ramas reflexele de salariat). Am

stat la masa de lucru zece ore (cu o singura intrerupere de o

jumatate de ora). Acum am mainile vinete de frig si ma doare

coloana vertebrala. Nu pot sa adorm, asa ca am sa stau in pat si am

sa citesc (am un pat si aici, in camera mea, „la umbra” uneia dintre

biblioteci; este inalt de 70 de centimetri: in soclul lui se afla doua

randuri de sertare, cu fise despre scriitorii romani; dorm pe literatura

romana!).
 14 ianuarie

 Nu pentru ca as fi un exaltat consider paradisiaca placerea la

care ajung citind poezie. O numesc astfel numai din dorinta de

exactitate. De fapt, in ce consta placerea? Intr-un fel de activare,

pana la paroxism, a vietii sufletesti. Este ca si cum sufletul mi-ar fi

format din miliarde de particule luminiscente si, dintr-odata, asupra

lor ar cadea un fascicul de lumina.
 15 ianuarie

 Ca sa-si produca starea de euforie, un toxicoman trebuie sa

treaca peste un moment neplacut: infigerea seringii in vena. Este

dureros, dar nu dureaza mult. Drogarea cu poezie pretinde

preparative mai complicate. Cand eram tanar, totul mergea usor.

Luam o carte de poezie in mana, ma intindeam in pat (sau in iarba)

si citeam. Imediat ma simteam transportat.

 Acum, insa, minte mea opune rezistenta la orice incercare de-

a o scoate din regimul de functionare obisnuit. Stau cu textul in fata

si il contemplu absent, fara sa-l citesc. Sau il citesc mecanic, fara sa

ma las patruns de iradierea lui lirica. Cu mare greutate, dupa un

efort de reglare a mintii (asemanator cu efortul de reglare a ochiului

pe care il face un miop cand vrea sa vada fara ochelari), reusesc sa

focalizez poeticitatea a ceea ce citesc.

 Mai sunt si dificultati de alt ordin: fizic. Corpul meu mare si

viguros are propria lui viata, pe care incearca sa si-o impuna. Cand

mi-e foame, mi-e o foame imperioasa, violenta, careia nu pot sa-i

rezist. Cand mi-e somn, somnul ma cuprinde cu o voluptate

coplesitoare (ma simt imbratisat de uriasa lui Baudelaire). Pana si

durerile pe care le am uneori sunt vehemente, imposibil de ignorat.

M-am nascut cu o vitalitate care imi amplifica – intr-un sens nedorit

– senzatiile.

 Toata dimineata am fost chinuit de o intensa – desi nedefinita –

dorinta erotica. Numai de poeziile lui Al. Philippide nu-mi ardea.

Oare cat de mult ar trebui sa-mi chinuiesc corpul, la ce reguli severe

de viata sa-l supun ca sa-l purific de forta lui excesiva si

perturbatoare?

 Imi aduc aminte ce s-a intamplat cu tatal meu (care este si mai

puternic decat mine) cand a trebuit sa se opereze de cataracta:

medicul nu reusea deloc sa-l anestezieze. I-a facut a doua injectie,

dar in zadar. I-a facut-o si pe a treia, apoi pe a patra, dar tot n-a

reusit sa-i amorteasca simturile complet. Iar o doza si mai mare de

anestezic i-ar fi fost poate fatala. Asa ca a trebuit sa suporte durerea,

ca pedeapsa pentru prea marea lui vitalitate.

 Tot atat de mult imi inabus eu trairile (neliterare!). Ziua de azi

a fost insorita si calda si mi-a rascolit instinctele. Doream, chinuitor

de mult, o femeie, o femeie generica. Dar nu in camera la mine, ci

undeva, pe dealurile din preajma Sucevei, in adierea primavaratica,

atat de nefireasca acum, in ianuarie. Am lasat cartile si m-am uitat

pe fereastra aproape doua ore. Jos, chiar in dreptul meu, astfel incat

il vad din crestet, este un copac tanar, plin de muguri. L-a pacalit

vremea calda si el a inmugurit. Seva pe care i-o banuiam urcand in

capilarele din ramurile lui mladioase ma innebunea. Mai incolo,

lipite cu spatele de zidul zgrunturos si insorit, stateau doua fete in

halate albastre – lucratoare la atelierul de lenjerie de la parterul

blocului – si fumau. Una isi indoise un picior in spate si il misca de

la stanga la dreapta, intr-un ritm sugestiv, desi involuntar.

 …Cu mare greutate m-am intors la carti.
 16 ianuarie

 Barba mi-a mai crescut. Va fi carliontata! N-am mai vazut-o

niciodata pana acum. Decenii la rand a stat ascunsa in obrajii mei!

 Domnita mi-a adus zilele trecute de la Fundatie (si abia azi am

citit) primul numar dintr-o noua revista, Dilema, facuta de Andrei

Plesu.

 Am fost dezamagit. Andrei Plesu, fermecatorul Andrei Plesu,

la care ma gandesc intotdeauna ca la un aristocrat al spiritului,

intangibil, necoruptibil, isi foloseste farmecul, cu o surprinzatoare

disponibilitate, pentru a face (el, tocmai el!) jocul indivizilor cu

constiinta incarcata aflati in momentul de fata la putere.

Relativizeaza binele si raul, persifleaza gravitatea justitiara, pretinde

sa se realizeze o conciliere intre calai si victime etc. etc. – si toate

acestea luand ca garant pe Caragiale.

 Si mai greu de inteles este Radu Cosasu care, in aceeasi

revista, ii indeamna pe romani sa revina la traditionalul lor spirit

balcanic, sa fraternizeze intr-o atmosfera de chermeza generala si sa

joace cu totii, la figurat vorbind, o imensa partida de table. Jucand

table – explica Radu Cosasu cu un cinism, sper, involuntar – ar lua

totul mai in usor: chiar si cuvantul gherla, existent si in terminologia

tablagiilor, s-ar goli de intelesul lui sumbru.
 18 ianuarie

 Obosit de lectura, in mijlocul catorva zeci de volume

deschise, am tresarit la un moment dat, ingrozit: mi s-a nazarit ca

trebuie sa predau Antologia pana maine. Este inca o dovada ca

gazetaria m-a traumatizat. Timp de aproape douazeci de ani a

trebuit mereu sa scriu ceva pana maine. Mi-a intrat in sange (si din

cauza punctualitatii mele incurabile) groaza ca pana maine nu voi

reusi sa fiu gata. Iar panica pe care am trait-o azi a fost cu atat mai

mare cu cat lucrarea pe care urma – potrivit subconstientului meu –

sa o termin pana maine are o anvergura iesita din comun.
 19 ianuarie

 Ies zilnic, pe la doua dupa-amiaza, sa cumpar paine. Asa am

facut si azi, dar, spre deosebire de zilele trecute, de data aceasta mi-

a fost… rusine. Afara era un freamat de viata activa: mai multi

muncitori trageau de un cablu gros si strigau, ca sa-si puna de acord

miscarile, un camion hodorogit trecea zdranganind din toate

incheieturile, oameni nerabdatori asteptau in statia de autobuze de la

Foisorul de Foc. M-am simtit in neregula cu felul meu de viata, cu

obiceiul de a sta ascuns in casa si de a iesi din cand in cand in lume

dezorientat si orbit de lumina ca o cucuvea. Vanzatoarea de la Paine

m-a privit patrunzator cand mi-a dat restul. Iar la intoarcere, femeia

de serviciu, care matura de zor prin curtea interioara a blocului, m-a

urmarit cu privirea dupa ce am trecut de ea. Nu am surprins-o

urmarindu-ma, dar am simtit-o.
 21 ianuarie

 Tata a plecat azi la Suceava. Impreuna cu Florin si cu Oltcit-ul

lui – poreclit de stapan „Clementina” – l-am condus la gara. Vagonul

in care l-am instalat era plin de calatori cu figuri de asasini. Am stat

toata ziua cu grija. Acum zece minute am vorbit cu tata la telefon: a

ajuns cu bine.
 22 ianuarie

 Tot ce fac fac pe fondul unei tristeti – vorba lui Topirceanu –

iremediabile. Sunt bucuros pe un fond de tristete. Sunt plictisit pe

un fond de tristete. Sunt revoltat pe un fond de tristete. Sunt trist pe

un fond de tristete.

 Nu ma pot impaca deloc cu ideea ca am pierdut mai mult de

douazeci de ani ocupandu-ma de altceva decat de realizarea

proiectelor literare din tinerete. De ce nu recuperez acum

intarzierea? Incerc. Dar o fac fara convingere. Nu mai am puterea

de altadata.
 23 ianuarie

 Recitesc ce am scris ieri si ma enerveaza tonul lipsit de

tragism, pe alocuri chiar voios. Nu stiu sa plang. Toata viata mi-am

ascuns suferintele si am arborat la fiecare iesire in lume o figura de

om senin, eficient, increzator in viitor. Am considerat ca nu e

pedagogic sa ma infatisez celor din jur nesigur sau deznadajduit. In

tot ce am scris  (bun sau prost) n-a ramas nici o urma din

momentele dramatice pe care le-am trait. Scrisul meu NU este un

document al existentei mele. Multa vreme m-am mandrit cu asta.

Am si declarat, intr-un interviu, ca seman cu un calator care, trecand

un rau, tine sus bagajele, astfel incat, de oricate varteje ar fi rasucit

si de ori cate ori ar fi gata-gata sa se inece, ajunge la mal cu ele

intacte, neatinse nici macar de un strop de apa.

 Pana la urma, acest optimism, nu simulat, dar, oricum,

construit, dintr-un fel de grija fata de semeni, a devenit a doua mea

natura, iar in prezent imi este profund antipatic. Il vad, acum, ca pe

un americanism caricatural. M-am instrainat de mine insumi din

amabilitate fata de cei din jur.
 26 ianuarie

 Ce repede l-a uitat lumea pe Ceausescu! Ar fi implinit, azi, 75

de ani. Daca aceasta aniversare ar fi trecuta sub tacere din dorinta de

a-l pedepsi postum pentru fastul delirant cu care obisnuia sa-si

celebreze ziua de nastere – ar fi de inteles. Dar nu, e vorba de

altceva: de o senzationala, neverosimila amnezie colectiva. Aerul

din Romania tiuie de absenta lui Ceausescu. Cum de n-o

inregistreaza nimeni cu stupefactie? Timp de un sfert de secol,

Ceausescu si-a afirmat si reafirmat prezenta cu mijloace

propagandistice pentru care l-ar fi putut invidia si un megastar.

Piedestalul existentei lui a fost intarit zi si noapte, inclusiv prin

contributia noastra, a milioanelor de supusi ai lui. Si deodata, si om,

si piedestal s-au evaporat, au disparut fara urma. Aproape nu exista

dovezi ca personajul a fost real. Iar acest formidabil act de magie

neagra nu mira pe nimeni.
 1 februarie

 Este in continuare nefiresc de cald. Si uscat. Se vorbeste de o

seceta mai mare decat cea din 1946.

 Ma gandesc la pamant ca un taran, desi am copilarit intr-un

oras. Pe masura ce inaintez in varsta simt tot mai intens deznadejdea

de a nu avea o bucata de pamant a mea. Pe aceasta planeta nici un

loc nu-mi apartine. Pana si suprafata de pamant corespunzand –

teoretic – apartamentului meu e a statului si platesc chirie pe ea.

Sunt, in acest univers, o haimana. Cand eram tanar, absenta

proprietatii ma facea sa ma gandesc la boema, la libertatea artistului,

la statutul lui de etern musafir al omenirii. Acum, insa, toata aceasta

ideologie romantica mi se pare infantila, dizgratioasa si stangista.
 2 februarie

 Descopar surprins, intr-una din cartile de dupa razboi ale lui

Tudor Arghezi, poemul Mi-e dor de tine. Traiam cu convingerea ca

versurile argheziene publicate in timpul regimului comunist

n-au nimic maret. Ca sunt fie elogii – demagogice – ale fiintei

umane, fie incantatoare opere minore, scrise cu grija de a nu atrage

atentia cenzurii. Si iata acest poem Mi-e dor de tine, de o mare

frumusete si, in acelasi timp, de un ametitor curaj artistic. Tudor

Arghezi l-a dedicat sotiei sale, Paraschiva, la scurta vreme dupa

moartea acesteia, la o varsta inaintata. Ne putem imagina batrana

scofalcita, cu parul alb, intinsa in racla cu mainile pergamentoase

incrucisate pe piept, iar la capataiul ei un poet care i se adreseaza

astfel:

 „Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,/ De gura ta de orhidee,/

De sanul tau cu bumbi de dude,/ De buzele-ti carnoase, dulci si

ude.”

 Batranul leu al cuvintelor isi ridica semet capul si scoate un

ultim raget prin care sfideaza timpul insusi: il sfideaza, il

infricoseaza, il face sa dea un pas inapoi.
 3 februarie

 Este… usor sa scrii versuri cand exista deja cuvintele. Daca n-

ar exista ar trebui sa faci un efort imens ca sa le nascocesti si sa le

impui. Sa numesti soarele „soare”si apoi sa convingi milioane de

oameni ca ori de cate ori vor auzi „soare” sa se gandeasca la soare.

Sa numesti marul „mar” si apoi sa convingi milioane de oameni ca

ori de cate ori vor auzi cuvantul „mar” sa se gandeasca la mar.

S.a.m.d. Mecanismul – extrem de complicat si in perfecta stare de

functionare – a fost pus la punct de altii inaintea ta si nu-ti ramane

decat sa-l folosesti. Ce jucarie minunata! Ce placere sa apesi pe

clape si sa obtii, de fiecare data, efectul scontat!

 Combinatiile fanteziste, pe care le faci ca poet, sunt mai nimic

pe langa complexitatea si perfectiunea sau, daca nu perfectiunea,

viabilitatea mecanismului. Multe dintre aceste combinatii iti sunt

sugerate, de altfel, chiar de clapele pe care apesi.
 8 februarie

 Mi s-a intamplat ceva alarmant. Pe scurt, lucrurile s-au

petrecut asa: Aproape toata noaptea am citit versuri, ca de obicei.

De data aceasta erau versuri de Ion Vinea. Am insemnat, cum fac

intotdeauna, cu A poemele in mod sigur valoroase, retinute pentru

Antologie, si cu a pe cele asupra carora urmeaza sa mai reflectez,

apoi m-am culcat. Dimineata am luat cartea si, dintr-un capriciu, am

recitit-o. Am descoperit, consternat, un poem foarte bun, Glasuri in

padure, in dreptul caruia nu scrisesem nici A, nici a. Si nu era o

simpla greseala grafica. Mi-am adus aminte cu claritate momentul in

care citisem poemul asta-noapte: mi se paruse incongruent,

nesemnificativ, un moloz de cuvinte abstracte. Pentru ca dimineata,

recitit, sa capete dintr-odata sens, sa existe, este adevarat, ca o fiinta

stravezie, misterioasa, dar sa existe. Nici un poet n-a mai reprezentat

atat de expresiv padurea, folosindu-se de alte elemente decat cele

consacrate si conventionale. Ideea ca prin padure circula glasuri

desprinse de multa vreme de stapanii lor este chiar tulburatoare.

 Daca a fost posibil sa nu vad un asemenea poem, inseamna ca

s-ar putea sa fi gresit si cu altele. Drept urmare,

m-am apucat sa recitesc autorii de care m-am ocupat pana acum…
 10 februarie

 De cate ori imi amintesc ca am 46 de ani, incremenesc de

durere, ca impuscat in inima. Si nu pentru ca mi-ar fi teama de

batranete, ci pentru ca nu suport ratarea. Ma scutur de ratare ca o

femeie de un gandac care i s-a suit pe gat. La 16 ani stiam foarte

bine cu ce scop traiesc. Aveam – in mod surprinzator pentru cineva

aflat la acea varsta – un plan de viata.  Planul de atunci a ramas

aproape complet nerealizat. Si au trecut treizeci de ani. Treizeci de

ani!

 Pe vremea cand faceam naveta Ploiesti-Bucuresti, m-am

operat, la un spital din Ploiesti, de o fistula aparuta in zona

inferioara a spatelui si mi-am petrecut cateva zile in spital. Intr-un

pat vecin cu al meu se afla un tanar de douazeci de ani, fara un

picior. Suferise, cu foarte putin timp in urma, un accident de munca.

La o banda transportoare din uzina unde lucra aparuse la un

moment dat o neregula si anume banda – din cauciuc masiv, greu ca

plumbul – facuse o bucla in jos, intre doi cilindri  purtatori, iar el,

incercand sa remedieze defectiunea, isi prinsese piciorul in acea

bucla. Si intrucat instalatia continua sa functioneze, nimeni din

tovarasii lui de munca neavand prezenta de spirit sa o scoata din

priza, piciorul ii fusese smuls din sold, incet, irevocabil, ca de o

ventuza monstruoasa. Ii fusese smuls in timp ce el se tinea cu

bratele, cu o incordare supraomeneasca, de cele doua balustrade ale

benzii transportoare, ca sa salveze ce se mai putea salva din trupul

lui.

 Tanarul, frumos si puternic (ar fi putut interpreta oricand,

inainte, un rol de zeu al tineretii), supravietuise durerii, hemoragiei,

interventiei chirurgiciale si, intins in patul de spital, vorbea mereu,

pe un ton surprinzator de firesc, uneori incurajandu-i tocmai el pe

ceilalti bolnavi din salon. Numai ca… Din cand in cand isi amintea,

brusc, ca nu mai are piciorul si incepea sa urle ingrozitor, sa refuze,

cu toata vigoarea lui de barbat tanar, realitatea.

 – Nu se poate! Nu vreau1 Nu-i adevarat!

 Din ce mai spunea (urland ragusit) reiesea ca vrea sa intoarca

timpul inapoi, pana in momentul dinaintea accidentului, si sa nu se

mai suie pe banda transportoare. Simteam cum timpul se curbeaza si

vibreaza ca o vergea de otel, fortat de vointa lui nebuneasca. Dar

simteam totodata, cu o acuitate insuportabila, ca nu va ceda.

 La fel ca acelui tanar, imi vine sa urlu ori de cate ori imi

amintesc. Am sa povestesc intr-o buna zi, poate chiar in acest jurnal,

cum mi-a fost amputata o atat de mare parte din viata. Azi nu ma

simt in stare. Sunt obosit.
 24 februarie

 Periodic, studiez de la fereastra curtea interioara a blocului.

Azi mi-a atras atentia o femeie care se repezea la copilul ei – de

numai cativa ani – cu aerul ca vrea sa-l stranga de gat. Mi-a trebuit

destul timp ca sa-mi dau seama ca era, de fapt, forma ei de a-l

alinta. Mi-am adus aminte, cu acest prilej, ca si doi indragostiti –

aflati cu cateva luni in urma in parculetul nostru, pe o banca – se

jucau prefacandu-se ca se stranguleaza reciproc.

 Ma obsedeaza aceasta brutalitate asociata, pana la confuzie,

cu afectiunea. Cum isi exprima un barbat bucuria de a-si revedea

prietenul? Ii da un pumn in burta. Cum o rasfata amantul pe femeia

deasupra careia se afla, in pat? O imobilizeaza, in gluma, cu bratele

in laturi, ca la lupte libere. Cum il lauda tatal pe pustiul care a recitat

fara greseala o poezie? Ii arde o palma dupa ceafa.

 Inregistrez cu acuitate – cu o dureroasa acuitate – toate formele

de violenta. Tresar cand cineva tranteste nervos telefonul in furca.

Ma cutremur la vederea unei maini delicate de femeie care trage de

fermoarul posetei ca si cum ar vrea s-o sfasie. Ma ingrozesc vazand,

la o masa festiva, cum danturi puternice smulg de pe oase bucati de

carne.

 Ca sa nu mai vorbesc de momentele atroce in care

mandibulele abstracte ale unor minti primitive prind intre ele si fac

sa trozneasca gingase texte literare.
 2 martie

 Dupa doua luni de pauza, ninge din nou (in chenarul ferestrei

mele, din cauza capriciilor vantului, de jos in sus – ca de obicei!).

Toate jurnalele intime cuprind – niciodata n-am inteles de ce – si

buletine meteorologice. Radeam candva de acest pacat si iata ca

acum cad si eu in el. Pe cine va interesa vreodata ca azi, 2 martie,

ninge? Si totusi, nu pot trece sub tacere faptul: ninge. Vreau sa stie

asta si generatiile viitoare!