Parisul in 1946
Era un oras convalescent, unde experienta recenta a ultimului razboi readucea în memorie, obsedant, ca pe un blestem al aceleiasi generatii, "revarsarea de sânge si de vitejie" din timpul primului razboi mondial. Pentru observatorul strain, chiar cel familiarizat de o viata cu Orasul Lumina, dorinta unanima de redresare, de vindecare cât mai grabnica a ranilor morale si materiale ale razboiului era evidenta. Dar ce urma sa fie redresat? Franta de la Vichy ori cea a Rezistentei? Sub acest semn dihotomic se cerea privit întregul efort de iesire din cosmarul recentei conflagratii.
Dincolo de strategia diferitelor guverne succedate la cârma Frantei, de charisma generalului de Gaulle, de încercarea de revenire printre marile natiuni ale lumii – si organizarea la Paris a forumului mondial de pace era o dovada în acest sens -, francezii participau individual la curatirea, primenirea si înfrumusetarea capitalei lor, cu o daruire, tenacitate si inventivitate uimitoare. Aceasta însumare de fapte personale si rezultatul lor final – redresarea -, dirijate de o administratie ambitioasa si trufasa, dornica sa redea cât mai repede Frantei stralucirea de odinioara, era limpede perceptibila la nivelul strazii pentru privitorul strain.
Bucatarul si diplomatul
Rationalizarea produselor vitale traiului, contingentarea productiei interne si orientarea ei în cvasitotalitate pentru export, practicata în întreaga Europa, inclusiv în spatiul sud-est european, dar cu destinatie diferita, e primita de francezul de rând cu o resemnare robusta, plina de speranta. Ratia de tigari, de un pachet pe saptamâna, e suportata cu stoicism si îndulcirea ei prin piata neagra nu s-a generalizat. Dimpotriva, tot mai multi parizieni priveau cu suspiciune automobilele spaniole înscrise cu numere de corp diplomatic, CD, numindu-i rautacios pe proprietari "Contrabandisti Distinsi"!
Elena Vacarescu, aceasta ambasadoare neacreditata a României la Paris, dar poate tocmai de aceea mai cunoscuta si respectata de gazde, spusese în repetate rânduri: "Parisul n-a dezamagit pe nimeni." Si în adevar, strabatând în lung si în lat strazile Parisului, vizitând hoteluri, mâncând în restaurante, bistrouri sau cafenele, constatai mizeria, saracia, penibilul. In hoteluri lipseau lenjeria, vesela, tacâmurile (erai poftit sa-ti bei ceaiul în viteza încât ceasca sa fie trecuta clientului urmator). In restaurante se practica un menu fix foarte strict: zarzavat, o bucata mica de peste, doi cartofi, "un diminutiv de cotlet", un mar si o "cafea" (adica o fiertura de naut inferior). In restaurantele de categoria a III-a menu-ul era ceva "misterios", ca o ciorba de burta ori "ca resturile vândute odinioara în macelariile pentru pisici". In fine, vinul, nelipsit la masa oricarui francez, era cartelat si era o posirca (un litru pe saptamâna dintr-o licoare adusa din Algeria, "Entre deux mers").
Dar…
Trecând peste un timp prin aceleasi locuri, lucrurile se îmbunatatisera vizibil: produse noi, proaspete, gustoase, galantare atragatoare marturiseau grija permanenta a francezului pentru a reintra în normal, pentru a nu ceda. Acest optimism constructiv era întretinut în ceea ce priveste marile restaurante ori hoteluri (Ritz, Meurice, Prince de Galles, Georges V), destinate exclusiv strainilor aducatori de valuta si unde Franta îsi demonstra în continuare inegalabilele talente culinare, deoarece în opinia guvernului Léon Blum, de pilda, "bucatarul e mai bun diplomat decât ambasadorul". Aceeasi preocupare pentru înfatisarea orasului, a strazilor, a mijloacelor de transport. Un mare necaz, atunci, în toamna anului 1946, era greutatea tunderii pomilor de pe Champs-Élysées fiindca nemtii, în retragere, furasera scarile municipale folosite în acest scop.
Statiile de metrou se curatau, se redau circulatiei; într-o înfatisare placuta, vechile taxiuri Renault, beneficiind doar de o ratie lunara de 25 l de benzina, erau dublate voiniceste de birje, trasuri, echipaje. Parizienii erau constienti ca asemenea mijloace de locomotie nu puteau dura, dar se mobilizau, îndurau si… stateau câte o zi întreaga la coada la Grand Palais, ca sa admire standul cu automobile destinate exportului. Era mândria Frantei în joc.
Baba cenzura
Vitrinele, reparate, vopsite, luminate erau puse la punct mai putin pentru a-si atrage cumparatori (marfurile fiind înca putine, modeste, surogate, rationalizate), cât pentru ridicarea moralului. Arborarea în mii de feluri a trandafirului (natural, din pânza, hârtie, plastic, fibre s.a.) voia sa dovedeasca lasarea în urma a ororilor razboiului: parizienii priveau acum "la vie en rose". Aceasta vointa de a nu se descuraja a aparut si în moda. Saracia, putinatatea materialelor, raritatea nasturilor, a capselor, a cataramelor – toate rationalizate ori îndreptate spre export – n-au împiedicat-o pe parizianca, în încercarea patetica de a fi cocheta, sa-si întretina în acest fel voia buna, nadejdea, moralul. S-au lansat gentile cu curea pe umar pentru a lasa mâinile libere la carat sacose. Acasa se inventeaza, se copiaza modele, se prefac rochii vechi, se retuseaza. Un volan, un cordon, o garnitura de dantela fac sicul pariziencelor. Sa mai amintim ca spalatoriile chimice, din cauza absentei detergentilor, livrau marfa în doua luni!
Autoritatile sprijineau marile case de moda cu comertul lor adiacent, în care au vazut mereu o carte de vizita indestructibila.
Aceasta configuratie a strazii e data, desigur, de Franta majoritara, de acea fire mândra, ironica, creatoare, de mare mobilitate, proprie temperamentului galic. Dar ocupatia germana, cu mizeriile ei, a scos la suprafata si reziduuri morale. Ele generau specula, piata neagra, comertul ilicit, dosirea produselor, intermedierea oneroasa. Exasperarea era atât de mare încât, la un moment dat, ministrul Aprovizionarii, Yves Farge, a propus "spânzuratoarea pentru contravenienti". Doar redresarea economica, echilibrul între cerere si oferta, atenuarea disparitatilor sociale aveau sa diminueze, pâna la disparitie, piata neagra.
Intre timp însa, apar tot mai multe institutii, altele se perfectioneaza, înlesnind viata cotidiana. In rastimpul celor sapte luni petrecute la Paris, Micaela Catargi are prilejul sa constate sincronizarea circulatiei cu trenul, autobuzul, avionul, modernizarea aeroporturilor, utilizarea serviciului S.V.P. (Sâil vous plaît). Acesta oferea informatii privind adrese, internari în spitale, retineri de locuri la spectacole, materiale documentare pentru lucrari în orice domeniu, sfaturi pentru înscrieri la scoala, gasirea unui partener de bridge ori a unei baby sitter.
Nevoile spirituale sunt împlinite într-un fel ce da de gândit ziaristei românce. Printr-o ciudatenie, filmul e marea distractie a francezului de rând, dar el e putin pretentios. Ceea ce la Bucuresti se vazuse de mult si fara prea mare entuziasm, la Paris era foarte gustat! Teatrul pastreaza în mare masura repertoriul traditional, unde stralucesc Jean Marais, Edwige Feuillere, Michel Simon sau Jean Louis Barrault. Si aici observatoarei noastre i se pare ca Bucurestiul e în avangarda, jucând deja piesele americanului OâNeill. Un fenomen interesant e cel al teatrului antic de la Sorbona, ori teofilenii ce transpuneau texte medievale. Se adauga spectacolele în strada, ca farsa Balul spalatoreselor, o receptie la Versailles, la curtea Regelui Soare, organizata de Expansiunea artistica franceza, Noptile de gala consacrate dragostei (uriasa manifestare în aer liber reconstituind atmosfera pariziana din anii 1900-1912, cu apasi, muzica argentiniana, tiganeasca si jazz Barrelli, bâlci, circ, parada modei 1900, balul Tabanin etc.).
Productia de carte, în ciuda restrictiilor la hârtie si a obsesiei librarilor de a avea pe tarabe doar "ce se vinde", e abundenta si expresiva, dar scumpa. Tema predilecta e Rezistenta. Apoi romanele fluviu, calatoriile, jurnalele (între care cele 10 000 de pagini ale jurnalului fratilor Goncourt, fresca unica a vietii franceze din a doua jumatate a secolului al XIX-lea). Foarte cautate sunt traducerile. Henry Miller, interzis în Statele Unite cu trilogia Tropicul Cancerului, Tropicul Capricornului, Primavara neagra, e publicat la Paris, caci francezii nu suporta "îndaratnica baba" care e cenzura.
Noi si ei
Primenirea cea mai spectaculara e sesizabila la muzee si expozitii. Au loc permanent vernisaje: al tezaurului recuperat din Germania, 100 de capodopere ale Scolii din Paris, Zece ani de pictura, Câtiva artisti figurativi, Negrul este o culoare, Trei secole de desen parizian, Opere necunoscute ale bisericilor din Paris, Vitraliul, 3 000 de tapiserii. Se face o noua catalogare a operelor de arta, dupa aducerea lor din diverse colturi ale Frantei, unde fusesera adapostite în timpul razboiului. (Ultima înregistrare de acest fel data din 1880). Au fost reexpertizate multime de pânze (asa s-a gasit un Tintoretto si un Brueghel). Concomitent se restaureaza, rapid si eficient, zece biserici pariziene, caci – motivau autoritatile municipale – "nu doar Notre Dame era importanta".
Existau la Paris o serie de institutii ce facusera gloria Frantei. Modernizarea, laxismul, descatusarea sesizabila la nivelul presei, radioului, spectacolelor, modei, conditiei femeii, scolarizarii le vor atinge prea putin. Una din ele era Academia Franceza. "Totul trece, Academia ramâne", obisnuiau sa spuna parizienii. Dar spectacolul ca atare de primire de noi membri (prin reînnoirea numarului constant de 40) era extraordinar. Aici totdeauna s-a facut coada, înaintea celei proletare pentru mâncare.
In schimb salonul, aceasta "bursa a valorilor sociale si intelectuale", e în pas cu vremea. Literati, artisti, politicieni, "originali", straini în trecere se aduna în aceste locuri, unde trebuie în primul rând sa fii original, sa te remarci si, daca se poate, sa te impui. Un astfel de salon, unde s-a înghesuit tot Parisul, a fost, vreme de 60 de ani, cel al Elenei Vacarescu. De Max, Ventura, Yonnel (artisti francezi de origine româna), oameni politici români ca Ionel Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu erau obisnuiti ai casei. Aici lui Herriot, Paul Boncour, Raymond Poincaré, Painlevé, El. Venizelos, Politis, Benes li se spunea pe nume.
Dar nu era singurul loc din Paris unde românii îsi faceau simtita prezenta. Franta oficiala era indiferenta la soarta României, dar omul de pe strada (soferi, mici negustori, meseriasi, tarani) erau categorici: De braves types les roumains. Et puis qoui, on est alliés! [Grozavi oameni, românii! Si apoi, nu, suntem aliati!]. Isi aminteau doar fratietatea din timpul primului razboi mondial, nu si nefericirea celui din urma, când românii si francezii s-au aflat, pâna la 23 august 1944, în tabere diferite.
La salonul de pictura, Eustatiu Stoenescu e omagiat pentru "forta, energia si sensul materiei picturale". La fel se bucura de succes expozitia lui Scortescu. Brâncusi, din motive doar de el stiute, refuza sa-si prezinte opera. Ar fi fost "o mustrare mândra" în pledoaria românilor pentru statutul lor postbelic, dar maestrul a ramas claustrat în universul sau.
Si totusi, în acest Paris ce se pregatea febril pentru conferinta internationala, un lobby pentru România era cu putinta. In Paris Matin Elena Vacarescu scrisese ca românii din Paris sunt nemultumiti sa li se spuna "sateliti". In sprijinul lor, cu vorba si condeiul, vin o suita întreaga de voci autorizate: Genevieve Tabouis, Donald Hall, care petrecuse luni întregi în Maramures, Harold Nicolson, reprezentant britanic la Societatea Natiunilor, Ivor Mac Donald de la Times, Th. Greenwood, casatorit cu o românca, C.L. Sulzberger de la New York Times, cunoscuta figura bucuresteana, ambasadorul d’Ormesson si multi altii.
Comitetul de colaborare franco-român adauga pledoaria sa în favoarea României (era vorba de prieteni personali ai celor ramasi în tara, studenti, naturalizati, intelectuali de marca, simpli muncitori). Dar partida era pierduta.
Incercând sa explice caderea Frantei în 1940, cineva scrisese ca a fost "o tragedie shakesperiana de intriga si de neputinta, de ambitie si de moarte". Acelasi sentiment aveau sa-l încerce si românii, victime ale Conferintei de Pace din Orasul Lumina, oras al visurilor lor de mai bine de 200 de ani. Si poate pentru ca lucrurile se petrecusera acolo, de unde hraneau cele mai mari sperante, ziarista Micaela Catargi a putut încheia cu amara ironie: "Noi îi iubim pe francezi si francezilor le place sa fie iubiti!"