Patimile modernizarii – Pictorul Barabas Miklos prin Bucurestii veacului trecut

"Aceasta epoca era foarte curioasa la Bucuresti, unde lumea voind a se lingusi pe lânga muscali (rusi), a început sa se lase de obiceiurile turcesti, imitând si luând pe cele europene. Hainele turcesti erau purtate de boierime si de slugile ei, arnauti, pe când taranii si-au pastrat portul stramosesc, tot asa ca si cea mai mare parte a femeilor, însa cocoanele din înalta aristocratie purtau mai toate rochie dupa moda franceza. Tinerimea, fireste îsi schimba mai usor portul decât oamenii mai în vârsta, cari obisnuiti cu hainele turcesti se lasau numai cu încetul de ele, luând în locul turbanului o sapca asemanatoare sepcilor ofiterilor rusi, în loc de nadragii largi turcesti, pantaloni si în locul papucilor galbeni, cizme negre.

Obedeanu, un prieten al meu, care ajunsese sa poarte pantaloni, cizme si sapca în urma îndemnului prietenilor sai, voind sa se modernizeze cu totu si-a comandat un frac din stofa cea mai fina, iar cilindru i-am comandat eu din Sibiu, de la renumitul Bayer. Imbracându-se apoi de proba cu jobenul pe cap, s-a simtit atât de strain în costumul acesta modern în fata oglinzii, încât si-a trântit cilindrul la pamânt si nu s-a putut îndupleca sa-l poarte, asa ca l-a daruit tot unui prieten mai putin conservativ.

Trecerea aceasta de la portul vechi la cel nou european a fost mult înlesnita prin uniforma militara, prin care lumea s-a obisnuit cu noile forme ale vesmintelor… Tot modei europene a cazut jertfa si barba frumoasa neagra a lui Cantacuzino, cu care eram bine.

Acest boier avea un cap de o rara frumusete si ma durea sufletul, când a trebuit sa-si raza barba, care nu se potrivea deloc cu costumul sau francez. Apartinând si el înaltei aristocratii române se cerea sa imiteze moda europeana si deoarece casa sa era frecventata si de generalii rusi, si-a aranjat-o cu mobile moderne, caci portul european nu prea se potrivea cu divanele late, pe care oamenii se asezau fara papuci.

Vizitându-l o data dupa aceasta metamorfoza, de abia mi-am putut retine râsul intrând în odaia lui, unde am vazut vre-o zece boieri fumând din niste ciubucuri lungi, însa sezând fiecare turceste lânga câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap si cu aripile fracului tavalite pe dusumelele odaii! Cantacuzino însusi sedea pe canapea, însa celorlalti boieri le venea mai bine sa stea pe pamânt cu picioarele încrucisate dupa moda veche si fiindca pe atunci nici turbanul nu se lua de pe cap, uitasera sa-si ia jobenul. Aceasta scena era asa de ridicola, încât ar fi meritat sa o desenez".

Suntem în Bucurestii anului 1833 si aceasta relatare (publicata în 1930 de Andrei Veress) apartine unui pictor secui, Barabas Miklos (1810-1898), care se afla de aproape doi ani în orasul de pe Dâmbovita. Relatarile sale surprind pitorescul Bucurestilor într-o epoca de trecere de la moravurile si mentalitatile orientale la cele occidentale.

Câteva cuvinte despre acest artist a carui opera este strâns legata de viata româneasca.

Evocându-l, George Oprescu scris în 1937: "Se nascuse în Secuime, la Marcos (Markosfalva), jud. Trei Scaune, în 1810. Studiile si le începuse la Aiud, unde are ocazia sa învete româneste. Precoce, la vârsta de sapte ani el uimeste pe ai casei si pe profesori cu desenuri, pe care le executa cu o usurinta prodigioasa. Incepe sa ia lectii, în aceasta directie, cu unul dintre artistii francezi, pribegi în partile noastre, care nimerise în micul oras ardelean, un oarecare Lilleque.

Vacantele si le petrece la Sibiu, unde continua studiul desenului cu un artist german, Neuhauser, de care nu e tocmai multumit. In acelasi timp el ia contact cu arta mare a Apusului prin câteva din operele expuse în colectia Brukenthal, pe care o viziteaza adesea si cu profit. Cunostintele le prinsese deci ici si colo, la întâmplare, caci era în stare sa asimileze tot ce-i iesea înainte. Se perfectioneaza însa la Academia din Viena. …Barabas primeste ce i se ofera, fara prea multe ezitari".

A facut studii la Budapesta si Viena, calatorind, de asemenea, în Germania, Italia, Franta, tara Româneasca. Vorbea atât maghiara, cât si româna, italiana, germana, engleza.

A pictat mult în lunga sa viata, portretizând figuri de tarani ardeleni, munteni, boieri din protipendada bucuresteana, grofi, functionari austrieci s.a., fiind socotit de maghiari "pictorul natiunii".

In 1831 a sosit în Bucuresti. A pornit la 8 noiembrie din Sibiu, în caruta librarului Thierry, care avea o sucursala în capitala Munteniei. Fusese invitat de farmacistul Raimondi, care avea si el o spiterie în Bucuresti.

Calatoria decurge fara peripetii. Doar la vama are loc un incident, relatat astfel de artist: "La vama am zabovit multa vreme, asa ca numai spre seara am pornit înainte ca sa ajungem la întâia cârciuma pentru înnoptat. Carciuma aceasta nu avea decât doua odai, una mica si una mai mare, cu trei paturi si cu putine rufe pe pat, as ca eu îmi facusem culcusul cu primenelile mele de pat. Abia stinsesem lumânarea, fara sa fi adormit înca, când am auzit o drânganeala de vioara, amestecata din când în când cu niste glasuri ragusite cu cântec. Deodata au început sa-mi bata la usa, care fiind deschisa de catre cârciumareasa, cu lumânare în mâna, au intrat doi barbati, unul pitic de abia de patru picioare, îmbracat turceste, iar celalalt un popa român în anteriu, slabut si înalt de sase picioare, urmati de doi tigani, asa ca se prezentau ca îmblacitul cu hadaragul [unelte folosite la treierat n.n.] vara la treierat. Unul dintre tigani avea o vioara, celalalt un ciur de piele de forma unei tamburine, din care scotea cu degetul umezit cu scuipat niste glasuri de "rum, rum" asemanatoare aproape unui bas".

In Bucuresti va avea o încercare nereusita de "a lua odaie" la hanul lui Manuc, care era "atât de prost" întretinut, încât taia orice cutezanta. Saiterul Raimondi va oferi gazduire artistului în primele sale zile de sedere în capitala valaha.

Foarte interesante pentru studiul diversitatii etnice a societatii bucurestene moderne sunt o serie de amanunte pe care Barabas Miklos le abordeaza ca firesti, dearece ele se regaseau în Ardeal si Europa Centrala. Astfel, familia Raimondi ? una dintre multele de origine italiana stabilite în Bucuresti ? avea un rândas cazac casatorit cu o românca. Pe de alta parte, membrii familiei Raimondi cunosteau româna si greaca ? ultima fiind limba de salon la acea vreme ? si desigur italieneste, frantuzeste si englezeste. Barabas ramâne surprins ca fiicele spiterului vorbeau si putin ungureste, deoarece multe slujnice din tinutul secuiesc erau preferate celor din Valahia.

In acest cosmopolitism bucurestean Barabas descopera ? cel putin la nivelul elitei si al clasei mijlocii ? inexistenta formelor acute ale intolerantei, etnice, confesionale sau culturale.

Desi gaseste Bucurestii ca fiind un "oras de mare plictiseala", Barbaras Miklos participa la balul organizat în cinstea zilei onomasticii a tarului de catre generalul Kisseleff, iar apoi leaga foarte multe cunostinte în rândurile aristocratiei bucurestene, precum printesa Bagration sau Aga Iancu Filipescu. Familiile Cantacuzino si Obedeanu i-au fost adeseori gazde, pe Obedeanu numindu-l "un prieten al meu".

 Barabas leaga cunostinta cu o familie Bucureanu care avea un baiat "teapan, cum n-am mai vazut altul", cu un doctor neamt Wennert, de la spitalul Sfântul Pantelimon, si cu foarte interesantul doctor Breton, grec de origine, licentiat la Parus în medicina si casatorit cu o unguroaica din Brasov. Barabas îl aminteste în memoriile sale pe birtasul Andronache, care aranja adeseori prânzul "în mod francez cu chelneri îmbracati în uniforma" si pe foarte "bine educatul" ofiter rus Bialoskurski.

Evita sa manânce în casele boieresti, nefiind desprins cu obiceiurile acestora. "La Bucuresti am fost de mai multe ori invitat de boieri la masa, însa dupa prima masa nu m-am mai dus scuzându-ma de câte ceva, caci se gatea cu usturoi, ceea ce nu puteam suferi. Pe masa nu se afla nici vin, nici apa si nici pahare, însa în coltul sufrageriei statea un arnaut cu o sticla de vin si un pahar în mâini si cine dorea sa bea îi facea semn, dupa care servitorul mergând în fata lui îi dadea paharul umplut.

Daca însa ramânea ceva în pahar, nu se azvârlea nicaieri, ci paharul umplut plin se dadea musafirului care urma, asa ca toti obisnuiau sa bea din acelasi pahar. Tot asa se lua si dulceata, deoarece se întrebuinta numai o singura lingurita curata si un singur pahar, asa ca cine lua întâi primea lingurita curata, cel care însa venea dupa el trebuia sa linga si dulceata ramasa de la musafirul vecin… Acest fel curios de a servi dulceturi îmi era atât de dezgustator, încât nu luam nicaieri dulceata zicând ca nu-mi face bine si sunt oprit de doftori".

Barabas a parasit Bucurestii în iulie 1833. S-a stabilit, din 1840 la Budapesta.

In istoriografia moderna româneasca însemnarile lui Barabas Miklos sunt foarte putin cunoscute în comparatie cu scrierile similare ale altor artisti calatori care au vizitat Principatele Române. Din nefericire, este adesea omis si în lucrarile de specialitate dedicate artei românesti ? cu doua exceptii deja mentionate (Andrei Veress si Gheorghe Oprescu). Ca o curiozitate, într-un ghid bucurestean redactat în anii interbelici de doi ofiteri de politie este amintit si Barabas ca fiind un… "pictor sas".