Sever Frentiu sau despre durerea dominata

Rasfoiesc de cateva saptamani un superb album Sever Frentiu publicat in anul 2000 de Dorana Cosoveanu la Editura Fundatiei Culturale Romane. Pictorul acesta meditativ, nascut in Bihor, la Sacueni, in anul 1931 si disparut de curand, la Faenza, in anul 1997, a privit de-a lungul prea scurtei si discretei sale vieti sate bihorene, oaze din sudan, peisajul norvegian sau laguna venetiana, a conceput, pentru biserica luterana sau palatul Cotroceni din Bucuresti vitralii regesti, a intarziat cu succes si perfectionism inalt in "jocul sentimental" al scenografiei, a imaginat cu voiosie tinereasca "obiecte cantatoare" si s-a lasat prins, in Italia, la Murano, de truda fara seaman a realizarii ? impreuna cu altii ? a unei catedrale de sticla.

Anii ?50 si ?60 ai inceputului la Cluj si apoi Arad sunt ani in care Sever Frentiu picteaza afectuos sau deseneaza elegant cotidianul: o lampa de gatit cu gaz care troneaza pe soba din Bucataria de acasa (1954), amintind de gadgeturile sarace de dupa razboi celor care le-au apucat; truda, intr-o curte din spatele unei case de sat, a spalatoresei (1957); ograda creionata aerian a unei gospodarii marginase (In spatele casei, 1961); Tulcea veche, Un mal la Jurilovca si niste proaspat prinse Platici (1962?1963); autoportrete si portrete ale celor apropiati, rude, prieteni, actori sau pictori; un Peisaj pe Mures (1964) si altul, Inainte de ploaie (1967); naturi moarte cu galbenele, carciumarese sau floarea soarelui. In paralel, activitatea de scenograf de exceptie il deprinde cu dispunerea intr-un spatiu fictiv a elementelor menite sa evoce interioritati alimentand indrazneala actorilor si deriva vizata a publicului. Prin transfigurarea "teatrala" a experientei descriptiv-impresioniste ? in maniera Grigorescu, Luchian, Degas sau Van Gogh ? tablourile lui Sever Frentiu vor ajunge astfel, in anii ?70 sau ?80 ai maturitatii bucurestene a artistului, sa capteze (sau sa propuna) publicului romanesc o viziune inseninata a durerii dupa reflectie. In acest aspect credem ca rezida unicitatea raspunsului dat de pictor epocii incetosate in care a trait si binele pe care ni-l poate face in continuare pictura lui in anii ce se anunta.

Dintre multele simboluri menite sa depeizeze fertil privirea, cateva se impun prin recurenta, insolit, sau modalitatile in care se asociaza. E vorba de masti, catifea, perle-lacrimi, stergare, melci si flori salbatice.

Masti

Masca vanitatii (1974) inchipuie un cap masca incununat cu lauri intre care se dispun perle. Cununa e croita pentru un cap mult mai mare decat masca abstrasa pe care o impodobeste. O perla si un ciucure alb atarna de guler a podoabe naive, in timp ce coarnele melcului care urca pe rama unei usi (pe rama tabloului pictat?) par a viza deja incursiuni pe vesmantul somptuos sau barba roscat-aurie a cavalerului. In prag sau langa rama, fara privire dar cu o miscare tinereasca inca a gurii pline, acesta sugereaza o intelegere de dincolo de nadejdi, deschiderea fara iluzii catre viitorul orb pe care ar parea ca-l sugereaza melcul. Visarea intarzie cathartic asupra absentei suferintei, faptura e de altfel poate si deja pe jumatate stafie, distrusa in ce avea viu si proaspat, dar parand a fi uitat lucrul, prinsa intr-o fantoma de gand zambit.

seria numeroasa a portretelor-masti cuprinde multe tablouri: Masca cu soim (1974), Portret masca (olandeza) (1974), Mariana! Mariana! (1975), Omagiu (1975), Pygmalion (1978), Buna dimineata, dimineata! (1978), Masca somnului (1979), Portret in oglinda (1979) si, deja virand spre alt ciclu, Cuibul perlei rosii (1982). Imi raman clare pe mereu in minte ultimele patru. In Buna dimineata, dimineata!, tabloul prezinta o scena cu munti care se etajeaza compact pana departe, in mijlocul careia, pe dale aducand a tabla de sah, o faptura imbracata in brocart verde deschis, verde inchis si aur, cu o bluza bogata de culoarea lujerului, potriveste atent, la distanta cuvenita, o masca alba deasupra vidului ce se casca peste incheietura de la gat a bluzei. In spatele personajului acefal se afla o rama (de usa sau de tablou), care decupeaza magrittian o portiune din peisaj, dandu-i statutul ambiguu de realitate si de scena reprezentata. Cerul din peisaj se stravede prin deschizaturile pentru ochi ale mastii. Masca e potrivita in dreptul unei fete inexistente, cum au fost, poate, potrivite hainele pe un corp care nu exista nici el. singurul de netagaduit ramane gestul celor doua maini: stanga sustinand masca si dreapta, apropiata usor, a asteptare, de sold. Proferat de pictor, titlul sugereaza ca aparitia feminina care se incheaga din tonuri de verde, galben si alb este dimineata insasi, proaspata, curata, plina de promisiuni. Asumat de personajul pictat, care devine in acest caz un alter ego al fiecaruia dintre privitori, gestul pictat marcheaza intrarea acceptata intr-o noua zi.

O zi din Romania diminetilor fara viitor de la sfarsitul anilor ?70, o zi din orice tara la urma urmei, caci diminetile, oriunde am trai, ni le construim, ajustandu-ne curajul, rabdarea, sau indraznelile pentru intervalul activ care sta sa inceapa si depinde, intotdeauna, si de noi.

Taiata in doua de tulpina uscata incununata de o capsula de mac pe care o tine intre degete, faptura mascata din Masca somnului (1979) pare a fi pandantul nocturn al Buna diminetii. Masca e moale, nasul pare a fi usor deformat de presiunea tijei de mac, pleoapele sunt abia intredeschise pe un gol inanimat. Doamna somnului si odihnei are capul invelit si amplificat pe lateral cu panze si margele, in timp ce in aer bulele albe ? ale unor perle, ale unor lacrimi solidificate prefacute in frumusete ? evolueaza usor, ca bulele de sapun ale copilariei. Ziua va fi fost grea, dar raul a fost gandit, domolit, lasat in urma. se deschide din nou o noapte de uitare, tacere si podoaba, somnu-i rupt din rai.

In Portret in oglinda, doua aripi de catifea ocru-aurie, incretite gofrat, se dispun de o parte si de alta a ovalului perfect al unui cap masca, cu pleoapele lasate, din deschizaturile pentru ochi ale caruia apar si cad in plutire usoara perlele-lacrimi. Catifelei ii raspunde culoarea geamana a trei melci care aluneca pe oglinda in care se rasfrange diafan masca pistruiata a fapturii de plans si impacari visate. Unul dintre ei, cel din stanga, a carmit-o spre obrazul oglindit. Fondul cenusiu ne retrimite spre buzele pline ale acestui sfinx dedublat care pare a spune, aidoma unei mari clepsidre, perindarea nesfarsita a zilelor si noptilor, a elanurilor si istovirilor.

Catifea

Catifeaua insoteste frecvent mastile ? de la Doina (1975) la Portret in oglinda si pana la gratios enigmatica aparitie din Cuibul perlei rosii (1982). Ea devine insa centrala si de neuitat in Padurea de catifea (1978). Falduri si noduri ocru-aurii par trase in sus de fire nevazute, serpuite, spre dreapta ca si spre stanga, de pale de vant care sufla impartial si deodata in ambele directii. Jos, la stanga, dintr-un ou crapat, au iesit doi pui slabanogi si sta sa razbeasca un al treilea. Pietre-oua al caror oval se prelinge ca ceasurile lui Dali puncteaza nisipul alb ? sau solul nins. Un ou (o margea sau o piatra) s-a culcusit increzator undeva sus intre crengile si boltile de catifea in timp ce fundalul cenusiu-verzui opreste miscarea ochiului intorcand privirea spre incalcirea inalta a fastuoasei scene moi.

O draperie somptuoasa de catifea visinie se afla si in Ultima vanatoare (nedatata), prelingandu-se vertical de pe o stanca-ruina spre a se intinde apoi pe dalele albe si negre acoperite de oase si vanat si strajuite de flori salbatice caligrafiate pretios si vioi ca in tapiserii.

Perle-lacrimi

Perlele lacrimi apar in mai toate tablourile importante ale anilor ?70 si in multe dintre cele ale anilor ?80. Le intalnim prinse in coroana de lauri sau de gulerul hainei in Masca vanitatii (1974); insirate la distanta pe o ata care se incolaceste cu de la sine putere prin aer in Masca cu soim (1974), intra neasteptat intr-o cutie incrustata in Pygmalion (1978), mentine in zbor ? sau impiedica sa zboare? ? un fluture rosu in Peisaj de insectar (1978) ori trage in jos pagina pictata lasand sa se vada un petec de cer si un melc vagabond in Infinitul (1978). Le vedem plutind in aer sub forma de sir, de ciorchine sau de palc in Noaptea cameleonului (1970), Omagiu (1975), Mariana! Mariana! (1975), Masca somnului (1979), sau Portret in oglinda (1979). Tronand in varful unui turban, perla si-a schimbat culoarea in Cuibul perlei rosii (1982). Perle albastre infasurate in valuri albastre atarna de ramurile unui copac uscat in Ultima vanatoare. Trei perle se dispun echidistant pe fruntea femeii drapate din Omagiu lui Klimt (1988). Un pietris de perle apare in Fiecare la locul sau (1969?1970), un unghi de perle parand a veni dinspre ? sau a merge inspre ? o luna albastra, inchide intre laturile lui corpul rigid intins pe latul tabloului in Recviem (1989). Doua perle stau in varful unor ace prelungi de palarie in Amintire norvegiana (1978).

Perlele acestea, a caror umbra puncteaza obrajii plini ai mastilor, apar, la inceput, ca elemente pur decorative, menite sa desfaca in alveole suprafata tabloului intarziind descifrarea si stimuland reflectia estetica. Treptat, ele se vor converti intai in semnale de irealitate, iar mai tarziu in hieroglife picturale cu un continut aparte, de durere virand spre frumusete si vor tinde sa apara din ce in ce mai mult in tablourile de sinteza dedicate trecutului sau prezentului romanesc. Le vom vedea astfel plutind galactic in jurul Victoriei din samotrache si cumpanindu-se cu boabele sangerii din cununa de lauri a taranului rasculat in Bunilor si strabunilor mei (1977).

Stergare

In Plimbare de iarna (1974) un stergar flutura larg deasupra mantiei rosii a personajului acefal care plimba un caine radiografiat (patruns pana la oase de frig?). Din caine au ramas sa fie pictate doar increngaturile albe ale scheletului, care raspund increngaturilor brune ale copacului. Ranjetul unei jivine pe care e greu sa pui nume, pasari si ierburi inalte intregesc Dali-an tabloul inghetat cu fundal galben.

In Amintire norvegiana (1978), patru stergare infipte savant in ace lungi de palarie cu, in varf, cate o perla, strajuiesc bogat la stanga si la dreapta unui cap masca ai carui ochi te atintesc cu seninatate austera. Rochia rosie cu maneci largi si guler de dantela pune teatral in valoare privirea scrutatoare a fetei ovale, neincadrate de par.

In Cuibul perlei rosii (1982), un stergar rasucit in turban poarta in varf margeaua care recapituleaza rosul fastuos al rochiei de catifea si rimeaza cu un fluture visiniu-brun-negru poposit pe mana stanga a personajului. In loc de fata, deasupra horbotei dantelate ca la Hals, pluteste o masca cu trasaturi delicate, ale carei deschizaturi pentru ochi imprumuta culoarea brun aramie a fundalului. sarbatoarea perlelor albe, care se rotesc asemenea unor planete pe fondul rosu al hainei, intalneste expresia fin meditativa a mastii. Iar turbanul cuib, care nu ar putea fi nicicand prelungirea fireasca a rochiei in viata reala, accentueaza, la fel cu stolurile de margele albe plutind in dreptul mainilor ridicate spr el, caracterul ireal al imaginii.

Melci, parul din flori, haina de flori si fluturi

Hieroglifelor picturale de mai sus le putem adauga multe altele. Melcul, spunand pipait timpul, in prelingerea lui moale peste toate, intruchipeaza, la reflectie, prin incetineala pe care o conoteaza, truda mesterului niciodata multumit. sa nu uitam ca Sever Frentiu ajungea deseori la cinci straturi suprapuse de pictura si urmarea cu rabdare culoarea discret distilata in timp. Floarea salbatica aminteste, in forme mereu noi, de pictura prerenasterii flamande sau germane, dar si de un capriciu bucuros al pictorului, care a ales-o ca pe o semnatura in plus. Un par din flori inconjoara fabulos capul marmorean al fapturii albe fara privire din Toamna violeta (1971), capul din Portret masca (olandeza) (1974), pe cel din Mariana! Mariana! (1975) sau Flora (1988). Haina si parul de flori si fluturi din Primavara Republicii (1972) sau Primavara trandafirului (1988) ne duc cu mintea nu numai la traditii ale picturii occidentale, ci si la imaginea superlativa a frumusetii feminine in descantecele noastre. In ultima lucrare, florile par a intra in tablou printr-o spartura pictata pe care aceasta il dezvaluie.

Sinteze luminoase

Toate simbolurile prezentate participa hieratic la sinteze menite sa arate partea inalta a unor institutii, evenimente sau concepte uzate ? primele ? printr-o istorie care a curs, sadind neincredere, ? ultimele ? prin repetare vida, neasumata creator.

In Primavara Republicii (1972), panoul purtand insemnele regalitatii (care evoca trecutul apropiat) si coloanele care evoca romanitatea indepartata au fost, primul sfasiat, iar celelalte frante. Din spate, lumineaza pal un soare alb si intra in tablou nebuloasa de flori mici ? de cires, de albastrele sau trandafiri salbatici ? care imbraca fabulos o faptura stravezie, cu privire grava si dreapta. In mana ei stanga odihneste un cuc. stofa scumpa a unei prelungi esarfe rosii e aruncata pe dalele, ca de tabla de sah, din care, in dreapta, a rasarit o floare rosie.

Raspunzand unei comenzi de circumstanta, tabloul lui Sever Frentiu depaseste vertiginos gandirea comanditarilor. Caci chiar daca, in Romania, Republica nu a stimulat inca o imagine de incredere inalta ca cea din tablou, pictura lui Frentiu ne arata ca ea poate ? va putea ? si trebuie sa se realizeze candva. Departe asadar de a considera ca titlul a fost dat de oficialitati unei compozitii centrate pe primavara, mi se pare ca simbolurile istorice la care m-am referit mai sus atesta cu claritate caracterul de suma politica a nadejdilor republicane romanesti ? inca nerealizate ? al tabloului, pentru autorul sau.

Doina (1975) alatura iei regale brodate in verde de brad o coafura medievala de catifea verde care acopera cu desavarsire parul tinerei grave si treze. Pe fondul de brocart verde deschis si aur mana prelunga in care fata inalta un ciulin se iveste dintr-o inflorare de broderie. Doua margele-perle au poposit aerian in preajma. sus, in stanga, iluzia se destrama si un colt, ca de batista dantelata mic pe margini, demasca natura de decor imaginar a brocartului, dandu-se laoparte spre a face vazuti munti stancosi sub clar de luna (sau de margea) galben verzuie. Fata nobil concentrata a doinei, ca si brocartul dublat de o simpla batista, ascunde o taina presimtita. Gaza de pe floarea de ciulin pare a se odihni pentru o clipa, perlele albe raspund unei perle albastre pe capul invelit cu catifeaua codrilor.

Dupa ani de ideologizare a folclorului culminand, in momentul crearii tabloului, cu "Cantarea Romaniei", doina aceasta medievala fara neaosisme era de natura sa aline din adanc un public ai carui ochi obosisera sa se deschida amortit asupra platitudinii comandate.

In Omagiu (1975), deasupra unei armuri acoperite de o zeghe neagra mitoasa, pluteste fara gat un cap feminin cu pleoapele coborate drapat in faldurile fildesii ale unui stergar tesut din panza fina cu franjuri. Capetele stergarului par trase simultan la stanga si la dreapta de pale de vant rivale. Mana cu degete prelungi, a carei incheietura fina e mulata de o maneca rosie terminata printr-un strop de dantela alba, tine o sageata. Din varful sagetii tasnesc simetric doua crengi inflorite. In fundal se zareste o multime, in departare o cetate, iar curioasa aparitie ar putea inchipui fantasma unei Jeanne d?Arc a locului. s-ar putea insa, tot atat de bine, ca ea sa intruchipeze intr-o imagine unica ? feminina si masculina ? amintirea pacificata a luptelor de odinioara. Trei perle intarzie, una in josul obrazului drept, a doua in vidul care se casca in locul gatului, amenintand sa intre plutitoare sub platosa lucioasa; ultima pare atrasa de zeghea paroasa. Fondul primavaros, care preface armele in frunzis si flori, aduce cu unele eruptii de bucurie verde ale lui Van Gogh.

Monumentale intr-un mod mai aproape de conventiile genului sunt Radacinile Moldovei (1994). Un personaj masiv cu fata lata de moldovean, sabie si coif e asezat pe trunchiul unui copac ale carui radacini se presimt din miscarea puternica spre adanc a tentaculelor vanjoase care le preced, la suprafata. Tabloul aminteste de studiul de platan (1983) sugerand, odata mai mult, ca pictura descriptiva a fost, la Sever Frentiu, de cele mai multe ori presimtirea unei transfigurari viitoare a obiectului decupat simultan de privire, de suflet si de gand.

Vitraliile cu Menestreli sau Portrete de domnitori de la Palatul Cotroceni (1986?1988) sunt de asemenea sinteze impacate ale unor momente din istoria romaneasca, innobiland auster modul in care ne percepem folclorul si trecutul. In primele, un cuc bine ascuns intre ramuri implineste in raport cu cantecul popular functia aluziva a perlelor sau mastilor de care am vorbit anterior.

Sinteze sumbre

Pe masura ce inainteaza intunecandu-se, anii ?70 si ?80 aduc cu sine o adancire critica a privirii de ansamblu pe care Sever Frentiu o arunca asupra vietii romanesti.

Libertatea limitata (1974) e infatisata printr-o femeie drapata intr-un vesmant de un galben solar. Faldurile ample ale hainei, dispuse in cerc pe pamant, au fost batute in cuie, tintuite ciu carlige de metal, cu o tepusa de lemn, cu ce pare a fi o gheara de pasare. Pe tepusa se afla un soim despre care nu e clar daca e solidar sau dusman. Femeia tine in mana o pasare moarta (a nadejdii? a sufletului?) Din ceasul baroc cu ingeri si vulturi de deasupra capului ei cad in sir plutit perle-lacrimi-clipe care intalnesc fara noima doua zaruri, iar in coltul din dreapta jos, "la rampa" cum ar spune Dorana Cosoveanu, flori salbatice se ramuresc cu precizie fina. simtim ca spatiul de libertate inca harazit personajului e cel al locului pe care-l poate cuprinde cu faldurile intinse ale mantiei. Ca, in plus, femeia care ne intruchipeaza pe fiecare dintre cei care am trait in Romania acelor ani ? sau pe altii care au traversat experiente de inchidere similara a existentelor ? nu se mai poate misca, nu il poate parasi, ca e imobilizata fara perspectiva de rezolvare pe petecul de pamant care o tine prizoniera.

Evocarea rascoalelor din 1907 in tabloul Bunilor si strabunilor mei (1977) se adanceste in nenorociri trecute. Tabloul e dominat de un cap de taran (a carui privire aduce tulburator cu cea dintr-o fotografie tarzie a pictorului) care a vazut prapadul si il stie adanc. In fundal strajuiesc munti intunecati, padurile sunt in flacari. O cruce pe un mormant ca o coliva inconjurata de bomboane colorate, perle mari care plutesc langa ea si, in aer, o Victorie de la samotrache lumineaza pe cat intuneca scena durerii trecute. Cojocul rupt al taranului care rememoreaza e carpit cu impunsaturi stangace. Un plugar ara, undeva departe. scena nu sugereaza vindecari.

In Iarna nebunului (1979), calare pe un lemn petrecut inalt intre doi copaci, cu pantaloni rosii, camasa taraneasca de panza si un pieptar jumulit, protagonistul inghetat al tabloului tine strans haturile unor cai inexistenti (ca sa nu mai vorbim de trasura), in timp ce un guzgan atinteste bruma de graunte din cateva ulcele rasturnate sau sparte. Ascuns sub palaria mulata de ploi si ani, indaratul barbii si a mustatilor, omul invinetit de frig priveste nu se stie bine ce, impacat cu sine si cu iarna, intorcand spatele unei case ninse care se stravede printre pomi. Casa l-ar fi putut adaposti, bucatele care se imprastie in zapada l-ar fi putut hrani pe o vreme. Dar omul calareste pe loc spre nicaieri, zapacit bland, fara dorinte sau nadejdi si-mi pare a inchipui, ca putine alte reprezentari de care dispunem, tonalitatea interioara a vietilor noastre in acea perioada.

In Iarna singuratica (1988), un copac care aduce a mana sau a trup devastat de varsta intinde intre noi si orizont o horbota de crengi fine, in timp ce, pe jos si la mica distanta de pamant, perle mari ? lacrimi slefuite de inghet ? dau peisajului podoaba insolita a durerii, care-l umanizeaza, gravandu-l in memorie.

Ajungem astfel la ciclul "Distrugerea satului romanesc", pictat febril la sfarsitul anilor ?80.

In Iarna sufletului (1989), copacii indoiti de vant indruma privirea spre o biserica de sat pierduta sub fulgi intr-o lume incetosata pe care o strajuieste inca. Imaginea pictata se desprinde ca o fila, fondul pe care a fost fixata lasand sa se vada, in stanga sus si in dreapta jos, foaia neagra de dedesubt, pe care sunt trasate inginereste linii inchipuind un plan invizibil. Din spatiul intre stratul de proiect si stratul pe care pictorul si-a dispus tabloul cad plutind fulguit aceleasi margele albe, perlate care marcheaza grav eludarea jeluirii.

Peisaj interzis (1989) ne aduce sub priviri panza sfasiata la dreapta si la stanga unei case taranesti care se stravede, pictata cald printre mesteceni aburosi. Casa e cea pe care Sever Frentiu o tot picteaza din tinerete, casa copilariei din sacueni si Ucuris sau a bunicilor din Varsad, iar spatiul se reduce arghezian, anuland o parte din batatura. Distrugerea a avansat in Insula (1989). O casa, aceeasi, cu cei cativa pomi de-a dreapta si de-a stanga si aproape fara curte, pluteste de acum inalta pe ape. stratul de pamant care o sustine e gros. La margine, cu picioarele atarnand in vid si umerii lasati, sta un taran imbracat in alb.

In Furtuna (1989), doua sfasieturi pictate in forma de stea pe un cer negru domina tabloul. Prin una dintre ele, fulgerul pipaie inainte de a lovi turla inalta a unei biserici de tip maramuresean. Apa sticleste translucid in asteptarea nenorocirii.

Pe alt ton, Ambitie desarta (1989), prezinta naivitatea proiectului: o vrabie cloceste din rasputeri un ou de strut. Un presedinte a incetat sa vada realitatea tarii pe care o conduce.

Nu cunosc un pictor care sa fi prezentat cu mai mult talent sau mai demn istoria grea pe care o lasam in urma. Sever Frentiu se va numara pentru noi printre "cei mari si buni" pe care i-a evocat cu respect nu odata.

Un tablou neterminat, o bucurie sudaneza

In volumul sau, Dorana Cosoveanu citeaza o frantura de conversatie in care pictorul ii istoriseste o bucurie sudaneza: "Una din aceste oaze mi-a ramas in minte, ca o imagine de basm: avea doar cativa copaci seculari care erau incarcati cu papagali mici, albastri. Pentru ca nu exista in jur alta vegetatie, perusii se adunasera acolo. Erau ca niste fructe colorate, zburatoare. O imagine stranie, fantastica, pe care nu pot sa o uit" (p. 77).

Iata ca in Vanatoare cu soim, pictat in anul 1997, cu putin timp inainte de a muri, ne apare in fata un drum dalat larg (ca cel care duce spre Acropole) strajuit de o parte si alta de verdele plin al unui camp de la noi. Cavalerul inalt, imbracat in rosu, cu cizme prelungi, tine pe mana stanga un soim. Deasupra lui, ramurile a patru copaci dispusi simetric la stanga si la dreapta incheie ogive. Pe crengile ogive, in catedrala aceasta aeriana, se afla cuci albastri. Sever Frentiu inainteaza spre noi, de departe, cu o viata implinita intreg, vanator calm de imagini pe care le-a dorit lecuitoare si care I-au izbandit astfel.