Rudiger Wischenbart – Un austriac la Bucuresti
In acelasi timp, autorul nu e un „spontan”. El a pregatit calatoria nu numai prin alegerea deloc intamplatoare a traseului, ci si prin consultarea a (cum se vede dintr-o ampla bibliografie) numeroase izvoare istorice, carti de referinta, monumente si cladiri de seama, sonor rezonante din punct de vedere istoric; ba chiar si prin cercetarea celor mai raspandite mituri, legende, snoave.
Itinerariul romanesc, cel mai amplu descris, incepe cu Maramuresul (mai mult satul Hoteni), continua cu nordul Moldovei, evoca unele localitati din Bucovina (azi ucrainiana), coboara spre Galati, Braila, Bucuresti si se termina cu Giurgiu.
Considerandu-se aproape in mod emfatic „un european” (pornit in aventura!), Rudiger Wischenbart judeca uneori „de sus”, necrutator, mentalitatile locale, asa-zicand ingust nationale, face eforturi sa gaseasca mai ales ceea ce le uneste si le ridica la puterea „general- umanului”, „europenismului”.
Am ales pentru „Romania literara” fragmente din plimbarea tanarului austriac prin Bucuresti – spre norocul sau, a fost insotit de „ghizi” straluciti precum Catrinel Plesu, Neagu Djuvara, Mihai Oroveanu, care i-au oferit trasee cultural-artistice si de rezonanta istorica, informatii despre drama sistematizarii ceausiste, carti de istorie si antropologie romaneasca. In carte sunt uneori ironizate aproape deopotriva marturiile centrului istoric si „ctitoriile epocii de aur” ale Bucurestilor. Iar izvoarele scrise sunt consultate uneori in graba si dintr-un punct de vedere programatic. Insa chiar si o lentila usor deformata poate fi utila pentru corectarea imaginii, daca „privitii” stiu sa reactioneze european.
Interesanta ramane „expeditia in subconstientul Europei” mai ales pentru reliefarea legaturilor, asemanarilor si nu diferentelor din lumea parcursa: gesturi omenesti simple dar fundamentale si convingatoare, la intelegerea oricui, aici barierele lingvistice ale autorului neimpiedicandu-l sa „inteleaga”, sa „observe”, sa „comunice”. Atitudinea lui Wischenbart depaseste in asemenea cazuri vizualul imediat – cel constand din hoteluri insalubre, drumuri aproape impracticabile, multimea cersetorilor, teama de a nu i se fura bagajele din autoturism.
„Psihologia practica”, functia religioasa si subconstientul, arhetipurile exprimand un inconstient „colectiv”, care reprezinta stratificarea experientelor milenare ale umanitatii (satul – ca fond comun ce determina la oameni judecati de valoare in contact cu naturalul), granitele si vamile – devenite elemente de trecere iar nu de separatie, umanismul unificator al celor mai luminati intelectuali – toate acestea pot fi vazute in „urmele lui Canetti” ca in mici oglinzi de apa presarate de-a-lungul unui drum in curs de transformare.
Intalnirea cu indrumatorul meu prin labirint parea sa confirme acest mod de intelegere a complicatei situatii. Citisem zile intregi o carte despre Tarile Romane intre Orient si Occident, al carei autor, pasionat de detalii, povesti, documente, rapoarte diplomatice si vechi descrieri de calatorie, sprijinindu-se pe statistici si povestiri, reconstruia istoria Romaniei. Anii de la 1800, la care facea referire cartea, au insemnat, pentru toate lumile intreteserii de la marginile Europei, prologul unui timp al transformarilor revolutionare care mai dureaza si astazi. Aventura in care se prinsesera protagonistii era raspandirea modernitatii in intreaga lume. Se povestea despre un corn al abundentei cu fructe devenite autonome inainte ca zeii care il adusesera in lume sa banuiasca macar ce se intampla.
Cartea din care citeam se referea la partea romaneasca a acestei istorii. Din ea am aflat despre teatrul francez din Iasi, in ea am gasit cifre referitoare la numarul oilor manate de ciobani peste Carpati si am descoperit propozitia pe care mi-a spus-o si repetat-o mai tarziu chiar autorul:
„Europenii, mai ales francezii, nu mai stiu demult ce prestigiu au avut candva in aceste tinuturi”.
Adauga naratorul:
– Uimitor cat de mult se pastreaza el inca.
Asupra cartii imi atrasesera atentia prieteni bucuresteni. La mai mult de un an dupa aceea mi s-a dat numarul de telefon al lui Neagu Djuvara. Doar el, nimeni altcineva, ar fi capabil sa-mi povesteasca totul despre Bucuresti. N-am inteles prea bine numele, insa am avut incredere in sfat. Amabilul domn mi-a propus sa ne intalnim in fata muzeului din fostul Palat. Galeria mare, spunea, mai e inca inchisa. Dar intr-o sala alaturata ar fi de vazut niste tablouri interesante s…t
– Tablourile provin din locuintele unor activisti comunisti sus- pusi, spunea Neagu Djuvara.
Nu toti aveau mizerabilul gust al conducatorului lor. Iar expozitia pentru care fusesera eliberate doua mici incaperi din spatele schelelor o vizitau mai multi decat ma asteptasem.
Dupa alungarea, in fine, a dictatorului, bunul gust iesise din nou la iveala. Multe lucruri fusesera ca ingropate. Tablourile, de pilda, se gaseau in depozite, ascunse, sau, furate fiind, in casele unor profitori; altele se mai gaseau inca in casele pentru care fusesera achizitionate cu o generatie sau doua in urma. Doar ca aceste colectii erau frecventate de foarte putini. Geamurile se murdareau, totul decadea, chiar si numai pentru ca in acest fel privirile trecatorilor puteau fi indepartate de case.
Insulele lecturii si ale culturii emfatice, al caror mit inflorise in socialism, erau atoluri. Nu dadeau regula. Era o cultura teapana, in pozitie de aparare, nu indeajuns de mladioasa pentru implinirea de sine.
Ar fi prefacatorie sa sarbatoresti dintr-odata, in gura mare, acest surogat de burghezie incaruntita in saracie pentru a o opune comertului si kitsch-ului „de la noi”. Ramasese insa, cu toate acestea, o arta vrajita a contradictiei, ca un tremur usor.
– Stii, eu eram impotriva regimului din cauza prostului gust, mi-a spus odata prietena care ma sfatuise sa citesc cartea lui Neagu Djuvara.
N-am vrut sa iau de buna asemenea explicatie.
Intre timp am inteles. Cred ca era adevarata, valabila pentru multi. Erau gesturile unei asigurari necesare, chiar daca faptele carora le corespundeau astfel de fraze trebuiau intai inventate, de fiecare data.
Istoria distrugerii vechiului Bucuresti e indeobste descrisa ca o legendara lupta intre fortele binelui si ale raului; poate si pentru ca faptele ironizeaza jignitor aceasta versiune. Nenorocirea a inceput pe 4 martie 1977, la cutremurul care a zguduit orasul, amintind locuitorilor subrezenia existentei. Conducatorul si sinistra-i sotie au simtit, in treacat, aripa mortii. S-au prabusit cladiri. La inlaturarea daramaturilor, printre ruine n-au aparut doar valuta si bijuterii straine, ci si numeroase semne ale unei intimitati „burgheze”. In schimb, cladirile modeste din cea mai veche parte a orasului ramasesera in buna parte neatinse. Se spune ca abia aceasta priveliste i-a dat sotiei dictatorului ideea fatala a unui oras pe de-a-ntregul innoit.
Planurile centrului s-au facut haotic. Cea mai mare parte a dezastrului s-a datorat uneltirilor personale si intrigilor politice din cercul restrans de favoriti.
Noul santier crestea inghitind banii poporului si viata unor duzini de muncitori. Odata cu intinderea operei de distrugere crestea si faima cumplita a dictatorului.
Apoi, cand dupa bucuria Craciunului 1989, iubitorii vechiului Bucuresti, plurilingvii, impatimitii amintirilor au inceput iarasi a hoinari prin oras, au facut-o cu nesiguranta. Nimic nu putea sa-i surprinda. Cunosteau dimensiunile distrugerii poate mai bine chiar ca demolatorii.
Doar ca nimeni nu voia sa auda marturia tristetii lor.
Am fost in repetate randuri atras de cartierele cu vile din Bucuresti, mai intai condus de prieteni care mi-au deschis ochii asupra istoriei lor, apoi singur, fara insotitori. La inceput priveam doar gropile care se cascau pe strazi inaintea mea. Mai tarziu am trecut la fatadele ale caror placute de tabla aratau schimbatoarea destinatie a cladirilor. Unele – inca marturie a stapanirii organizatiei de partid. Tablelor scrise le preferam insa inscriptiile pictate pe geam, precum „Florarie” sau „Vulcanizare”. Intre table si sticla isi facusera acum loc firme de mucava sau de lemn pe care scria „BAR”. Grotele indicate de asemenea firme aveau toate in comun intunecimea. Obisnuit sa privesc prin vitrinele magazinelor opulent luminate, a trebuit sa ma adaptez pentru a distinge contururi, identificand nepasatorii proprietari din spatele tejghelelor.
Strazile nu fusesera inca peste tot luminate, nici carpite si larg deschise pietonillor. In crapaturi, ondulari, pareau a se ascunde taine. Lumina soarelui cadea filtrata de verde frunzis. Chiar si in timpul zilei acoperisurile ramaneau in umbroasa penumbra. Dar nici aceste zone crepusculare nu fusesera ocolite de semnele schimbarii. Multor case le era data jos stucatura scorojita. Noii proprietari pusesera sa fie zugravite in alb orbitor fatadele unor vile deosebit de mondene. In unele gradini din fata caselor, iarba fusese proaspat tunsa, iar tufele primisera indubitabil forma de mana unui gradinar. Pe acoperisuri se inmulteau, albe, antenele-satelit, menite a prinde toate undele venite din cer si a le transmite mai departe in grote. Pe un acoperis sub care nu puteau locui mai mult de doi proprietari am numarat pana la sase antene.
Cand planul strazilor si al parcurilor presarate intre ele mi-a devenit – in mare – treptat familiar, privirea mea zabovind mai mult asupra detaliilor, mi-a sarit in ochi impartirea blocurilor si a grupurilor de case dupa o scara ierarhica lin gradata. Orasul acesta parea la prima vedere risipit si dezordonat, aglomerandu-se pe mari intinderi de dealuri domoale, de parca ar fi putut fi marit la nesfarsit. Insa nici doua case nu erau de acelasi rang. Prea era exagerat repertoriul detaliilor, elementele ornamentale si gradatiile de marime si bogatie, asa incat trecatorul cunoscator de coduri isi dadea seama de clasa si preferintele posesorului initial si ale constructorului; de cresterea bunastarii pentru moment exprimata in anexe, prelungiri, un balcon, o veranda in plus, o friza de stucatura deasupra unei porti sau chiar si numai o streasina de tabla galvanizata deasupra intrarii. La fel de vizibile erau insa si cazurile de saracire. Geamuri sparte neinlocuite la o anexa construita anul trecut, iarba izbucnind neoprita printre tambre nevopsite de garduri, ori, semn al unei deja inaintate decaderi, o poarta atarnand deschisa in balansare, o casa unde numai etajul mai e locuit. Acum, indata dupa caderea lui Ceausescu, orasul a fost din nou cuprins de miscare, sensibilele cartiere au reactionat – in masura in care nu cazusera prada buldozerelor – din nou prin obisnuitele modificari.
Cei care indragesc vechiul Bucuresti – insotitorii mei, ca si numerosii cronicari ai distrugerii oraselor din sud-estul Europei – au in comun plurilingvismul, dorul de amintire, lecturile aparent interminabile si o profunda cunoastere a sensurilor si istoriilor depozitate printre vile paraginite si gradini salbatice, invizibile ochiului strain. Ei traiesc intr-un oras de nume ascunse, aduse la viata doar prin povestile lor, pana ce izbutesc sa reinvie topografia unei lumi aproape tainuite a spiritelor bune.
M-au condus pe strazi, rostind numele caselor.
Aici a trait Nicolae Iorga. Istoricul are parte de multa cinstire.
Aici locuieste Mircea Dinescu, disidentul
Dincolo – Gabriel Liiceanu, supravietuitorul memoriei si trecutului.
Casele pomenite se afla cu putin in afara centrului (altfel ar fi fost demolate demult). Sunt vile in stilul ezitant al perioadei interbelice romanesti, pe jumatate citadin-europene, cu mici coloane si capiteluri, pe jumatate de influenta orientala, cu acoperisuri plate, fatade netede, simple, cu verande deschise, in care ploaia poate sa bata, sub care totusi gasesti adapost. Case mirosind a cultivare, a viata chibzuita, care nu iese la iveala decat unde nu se subintelege.s…t
In putinele strazi vechi ramase traiesc, in afara de oamenii carora cladirile le-au fost probabil repartizate de la spatiul locativ, armate de duhuri. Fapturi invizibile, forme pure. Amintiri din copilarie devenite autonome, care au parasit casele pruncilor deveniti adulti, fara a se strecura afara din mintile lor.
Mihai Oroveanu, directorul Muzeului de Arta, se lasa calauzit de acest duh in timp ce ma duce cu masina printre strazile tineretii sale. Vorbeste despre datele demolarilor ca despre date de intalniri. Odata era cat pe-aci sa fie arestat, pe cand fotografia o casa sortita demolarii. In minte a strans un vast protocol pentru viitorul proces impotriva vinovatilor de distrugerea lumii sale.
Visul despre viata urbana traieste din ce in ce mai mult numai in amintire.
Visul are insa contur in timp. E vorba de anii interbelici.
In toate discutiile am auzit ca „acelea erau adevaratele vremuri”.
N-au durat nici macar doua decenii.
Amintirile supravietuitorilor, ca si primele ziare si reviste aparute dupa caderea dictatorului – tiparite pe hartie ieftina, cu cerneala proasta care innegrea degetele – pastrasera mereu fasia ingusta a acestui trecut bun.
Eroii trecutului timp de aur locuisera in vilele care-mi fusesera aratate.
Romanele lui Mircea Eliade descriu asemenea case, viata lor, rafinamentul. Era epoca in care Emil Cioran a coborat din Sibiul aflat intre munti spre a se consacra la Bucuresti filozofiei.
Epoca in care Eugen Ionescu ironiza laudarosii, nesfarsitele lor discursuri de cafenea.
Vremea cand Victor Brauner picta ca un artist parizian.
Iar Lenin, Benito Mussolini, Sigmund Freud, Charlie Chaplin, Greta Garbo, Paul Valery erau adorati sau repudiati.
(Dar nimeni nu stia pe atunci in Bucuresti de americanii din Parisul anilor ?30, nimeni nu intelegea cat de lipsit de sanse era acest oras, cat de „provincial” – cum i s-ar fi zis in cafenelele de langa Sena, la Kufurstendamm sau intr-un bar de pe Broadway. Cat despre sculptorul Constantin Brancusi, nascut la Hobita, la poalele Carpatilor, insa devenit celebru la Paris, el era considerat un Herostrat din Africa).
In Bucuresti se afla centrul lumii spirituale. Asa declarau cei prinsi de aceste zboruri spre inaltimi, care porneau ca vrajiti dinspre Bucuresti spre exterior.
Asa vor sa vada lucrurile si pasionatii de astazi.
Dar n-a fost in realitate istoria mult mai urata?
– Aici arata ca intr-un bazar algerian! se inflacara Neagu Djuvara cam teatral, trecand pe langa Lipscani.
Lipscanii si carele lor cu boi s-au numarat printre pionierii negustorilor care, de-a-lungul unor veacuri turbulente, au mentinut, pana la inceputul modernitatii, schimbul comercial dintre Constantinopole si Europa. Dupa caderea lui Ceausescu, viata ingustei strazi a revenit repede la vanzoleala obisnuita. Doar ca acum majoritatea magazinelor era aprovizionata de polonezi. Iar negustorii nu mai ofereau baloturi de panzeturi si stofe, ci casetofoane coreene si taiwaneze, casete video, detergenti vestici, bere ungureasca si tigari de la Istanbul.
In general, Capitala devenise din nou „balcanica” – asa cum nu mai fusese demult. Piata Unirii, cu perspectivele aiurite si gesturile stupide ale unei supratemporale, betonizate grandori, era, pe micile spatii verzi, asediata de tiganci cu plozi la san sau prin fuste, cersind de la trecatori. Alti cersetori ocupau colturile de strada. Babe schiopatau prin curtile bisericilor. Negustori ambulanti preluasera aprovizionarea cu ace de cusut, guma de mestecat, tigari vandute cu bucata, in timp ce reparatorii de brichete din spatele unor stative rahitice pareau posturi de paza atente la pachete de cremene, sticlute de gaz si benzina, surubelnite uleioase si clesti fini. Intre ei zburataceau un fel de curieri deghizati in vanzatori de lozuri.
Nimic nu era garantat, nimic nu era sigur. Si, mai ales, nimic nu era organizat sa dureze. Nimeni nu stia incotro apuca istoria.
Haosul exteriorizat, insistent aratat, putea fi doar semnul unei prudente in asteptare. „Balcanicul”, asadar dezordinea, impenetrabilitatea, labirinticul (indeobste denuntat ca misterios, viclean, cu jeg sub unghii) fusese, pe de o parte, dintotdeauna expresia saraciei lucii. Pe de alta insa, sub inscenarea vanzolelii se ascundea strategia celui inferior fata de o indepartat superioara, intangibila, nemiloasa si adesea cruda stapanire.
Taind prin centru, Neagu Djuvara m-a condus la Universitate. Aveam de gand sa pranzim acolo la cantina – se dadeau sarmale cu mamaliga. In ciuda vacantei de vara, clienti erau multi. Restaurantul ieftin fusese ocupat de batrani. Cei mai multi pareau sa se cunoasca intre ei.
In timp ce mancam, Neagu Djuvara mi-a povestit una-alta din viata sa; asa cum era de asteptat, semana cu un roman.
Se nascuse in 1916 la Petrograd, inaintea revolutiei din octombrie. La rasturnarea regimului, in 1917, mama fugise cu baiatul de un an, fiul mai mare si o dadaca, luand ultimul tren care mai reusise sa paraseasca orasul. Tatal se tragea din minoritatea valaha de la granita dintre Albania si Macedonia. Portretul boierului valah pe care l-am vazut pe coperta cartii lui Djuvara atarna, ca ultima piesa a galeriei de stramosi, deasupra patului din garsoniera sa.
Al doilea razboi mondial l-a manat pe Djuvara, ofiter al armatei romane, mai intai in Transilvania, apoi la Odesa si in cele din urma in Portugalia, in chip de curier. Ziua de 23 august 1944, cu prabusirea dictatorului Antonescu, aliatul lui Hitler, l-a gasit diplomat la Stockholm. Mama i-a scris, sfatuindu-l staruitor sa nu se intoarca la Bucuresti. Asa ca a plecat in exil la Paris si a devenit cetatean francez. Mai tarziu, cand coloniile Frantei si-au dobandit independenta, a concurat pe un post de consilier in probleme externe al guvernului din Nigeria. Astfel a ramas in Africa saptesprezece ani.
Dupa caderea lui Ceausescu, intors pentru prima oara in Bucurestii lui, a hotarat sa se stabileasca acolo, sa-si reia cetatenia romana.